Poate că despre Departamentul de GeoGenetică din cadrul Universității din Copenhaga nu ați auzit până acum. Ați fost fie ocupați cu altceva, fie, pur și simplu, nu ați dat atenție. Ați face bine însă să vă notați undeva numele departamentului ăsta, căci băieții și fetele de acolo și-au propus să schimbe regulile jocului în ceea ce înseamnă paleogenetica și studiul evoluției umane.
Și nu doar că și-au propus asta, ba o și fac, luând fața „greilor” de la Institutul Max Plank din Leipzig, cei care, în frunte cu nobelistul Svante Pääbo, au fost vârful de lance până acum în domeniul amintit. Apoi nu doar pe ei îi lasă detașat în urmă danezii, ci și pe specialiștii de la centrele de cercetare de la Harvard, Barcelona și altele care țineau capul de afiș până acum. Să vă explicăm.
Departamentul de GeoGenetică din cadrul Universității din Copenhaga
Departamentul cu pricina a luat naștere în anul 2009. Scopul lui era, printre altele, să se axeze pe identificarea, recuperarea și studiul ADN-ului extrem de vechi. În anul 2016, o echipă de paleogeneticieni de la universitățile din York și Sheffield arătau că se poate, după ce au reușit să obțină secvențe de ADN din coaja unui ou de struț de acum 3,8 milioane de ani. Până acum, acesta a rămas cel mai vechi ADN recuperat vreodată.
În anul 2016, deja faimoșii paleogeneticieni de la Institutul Max Plank din Leipzig dădeau lovitura și anunțau că au reușit să recupereze cel mai vechi ADN uman, de la indivizi vechi de circa 430.000 de ani, toți provenind din situl Sima de los Huesos din Spania. Și descoperirea asta a venit cu niște implicații majore. De ce? Pentru că, până la ea, preistoricienii tot vorbiseră de o așa zisă specie de tranziție (oare nu toate sunt „de tranziție”?) numită Homo heidelbergensis. Un precursor al omului de Neanderthal și, posibil, chiar al lui Homo sapiens, dar asta prin geamănul său african, Homo rhodesiensis.
Fragmentele de ADN recuperate atunci au arătat că, măcar din punctul ăsta de vedere, tabloul evoluției este ceva mai simplu. Adică, Homo heidelbergensis nu a existat niciodată. A fost doar o încadrare greșită. ADN-ul era neanderthalian. Cum s-ar zice, indivizii fosili de acolo erau oameni de Neanderthal, aflați într-o fază incipientă a transformării lor spre formele mai evoluate de mai târziu. Bașca, ADN-ul mitocondrial, cel transmis exclusiv pe linie maternă, era denisovan.
Pentru cine nu știe, denisovanii reprezintă o specie misterioasă, strâns înrudită cu Homo sapiens și neanderthalienii, care și-a dus existența undeva prin sudul și sud-estul Asiei. Iar de la denisovanii ăștia nu avem decât date genetice, plus două-trei fosile minuscule (dinți sau falange). Pe scurt, s-ar putea vorbi de indivizi aflați în ipoteticul punct cheie al diversificării celor două specii, Neanderthal și Denisovan. În fine.
Aici intră în scenă departamentul danez de care am amintit. Tot în 2016, deși știrea a trecut virtual neobservată, paleogeneticienii de acolo, conduși printre alții de un specialist pe nume Enrico Cappellini, reușeau să obțină ADN uman de la o specie mult mai veche, descoperită tot în Spania, Homo antecessor. Vârsta? În jur de 800.000 de ani. Tot atunci, danezii anunțau că au secvențiat fragmente de ADN din genomul unui individ african din specia Homo erectus, vechi de 1,8 milioane de ani. Wow!!! În urmă cu un deceniu sau două, nici măcar nu se credea că așa ceva poate fi posibil!
Danezii au arătat însă că se poate merge mai departe. Iar anul trecut au anunțat că au recuperat ADN de la mai multe specii de plante și animale din permafrostul groenlandez, vechi de circa 2 milioane de ani, relevând în premieră un tablou clar a ceea ce era acolo pe vremea când mastodonții hălăduiau în voie, fără să aibă habar de existența genului Homo.
Viva la revolucion!
După doar un an de la recuperarea secvențelor ADN din permafrostul din Groenlanda, geneticienii de la Copenhaga au venit cu un studiu nou-nouț (asta ieri seară), în care anunță faptul că au reușit să identifice ADN de la o specie hominidă veche de 2,42 milioane de ani, descoperită în Africa de Sud. Și nu de la un singur individ, ci de la patru. Patru mostre de ADN de la tot atâția indivizi!!!
Ca să vă faceți o idee despre ce înseamnă asta, vom spune că, excepție făcând tot o reușită a lor (cea cu ADN-ul de Homo erectus de 1,8 milioane de ani), cea mai veche mostră de ADN hominid recuperată vreodată de la fosile africane nu avea mai mult de 18.000 de ani. În principiu, ar trebui niște condiții excepționale în mediul african, pentru ca ADN-ul să se păstreze în fosile atât de vechi. Iar danezii se pare că le-au găsit.
Este vorba despre patru indivizi, reprezentați aici doar de dinți, din specia Paranthropus robustus. Ce este Paranthopus robustus? Din studiile paleoantropologice realizate până acum, reprezentanții speciei Paranthropus au fost considerați o formă ceva mai evoluată a australopitecilor. Indivizi cu o dentiție mult mai robustă decât a strămoșilor lor australopitecini (de aici și denumirea), dentiție care indica o dietă bazată în special pe nuci, fructe și plante cu o consistență dură.
Specia asta a fost una de succes, asta dacă ne gândim la durata existenței sale. Mai precis, de acum circa 2,4 milioane de ani, până acum în jur de 1 milion de ani. Gândiți-vă că neanderthalienii, spre exemplu, mult mai evoluați, nu au supraviețuit mai mult de 400.000-450.000 de ani! Iar reprezentații speciei Paranthropus robustus au fost contemporani, pentru aproape un milion de ani, cu mult mai avansatul Homo erectus. Pe același continent și în același mediu. Nu e de colo! Să vedem însă ce spun că au descoperit danezii în studiul lor!
Sex și variabilitate genetică
În primul rând, zic ei, au reușit să confirme ceea ce se subliniase deja prin studiile morfologice asupra fosilelor respective. Anume că Paranthropus robustus reprezintă un grup distinct de cel al nostru, respectiv genul Homo. De asemenea, faptul că sunt mult mai apropiați de genul Homo decât de al altor specii de primate. Cum ar veni, o formă evolutivă separată de genul Homo, dar strâns înrudită cu acesta.
Apoi, paleogeneticienii danezi au reușit să identifice nu doar sexul indivizilor de la care provin dinții fosili (doi masculi și două femele) dar și, foarte interesant, că unul dintre indivizi era diferit genetic de ceilalți trei. Asta s-ar putea traduce fie printr-un reprezentant al unei alte specii de Paranthropus, fie printr-o largă variabilitate genetică în cadrul aceleiași specii.
În concluzie, date fiind datele extrem de puține de care dispun în acest moment, specialiștii danezi sunt rezervați în ceea ce privește locul indivizilor din specia Paranthropus în tabloul general al evoluției umane. Însă numai faptul că au reușit să identifice ADN hominid atât de vechi, să obțină date privind specimene cu o vechime la care nici măcar nu se visa vreodată, și tot reprezintă o piatră de hotar în cercetarea de profil, oricum ai întoarce problema pe toate părțile.
Una peste alta, cum spuneam, notați-vă undeva numele departamentului respectiv! Avem noi o bănuială că surprizele sunt de abia la început, iar secrete din trecutul nostru, unele care păreau pierdute pe vecie, vor începe să iasă la suprafață cât de curând.
Ah, și încă ceva. Ceea ce este puțin surprinzător este faptul că studiul specialiștilor danezi nu a fost încă publicat într-o mare revistă de specialitate, în ciuda faptului că reprezintă o revoluție (fără a folosi cuvinte mari) în domeniu.
De aici, poate, ar trebui să avem o mică doză de reticență. Revista Nature a preluat însă informația sub forma unui comunicat, ceea ce pare să confirme autenticitatea și seriozitatea descoperirii. Iar faptul că surpriza este una uriașă ar putea explica și timpul de care au nevoie ceilalți specialiști pentru a confirma reușita scandinavilor.
Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!
Sursa foto: profimediaimages.ro
1
17
