De data asta, am iesit in lume la cel mai oficial mod posibil, pentru promovarea Salajului in tara si, in special, a posibilitatilor de turism din judetul Salaj.

Evident, aceasta promovare a fost facuta pe biciclete, contactand autoritatile locale, care au fost invitate, prin predarea unor mesaje, brosuri etc, in Salajul turistic care, din punctul de vedere al "Descoperim Salajul" este suficient de copt ca sa-si deschida portile iubitorilor naturii.

Oficial, pentru ca la realizarea acestui proiect a pus umarul si Tiberiu Marc, presedintele Consiliului Judetean Salaj si cativa sponsori, printre care merita amintiti Liviu Ciupe (Remat SA), Andrei Hodis (Cemacon SA), Calin Onicas (Rhonda ONY SRL), Ioan Morar (Nazareth Impex SRL), Daniel Muresan (Simar SRL), Mircea Brindusan (Ana Sport), Marius Avram (Saptamanalul Tandala) si Vaszi Robert

(Asociatia Sanse Egale), fara de care expeditia nu ar fi putut lua o asemenea anvergura.

Evident, ideea Turneului pe bicicleta ii apartine lui Calin, care, dupa atata tehnoredactare nu putea avea decat o minte odihnita, si tot el a fost acela care a trasat, in cele din urma, traseul acesta fiind hotarat pentru punctele: Zalau - Belis - Scarisoara - Rosia Montana - Alba Iulia - Sighisoara - Sovata - Cheile Bicazului - Ceahlau - Toplita - Bistrita - Borsa - Baia Mare - Zalau, adica un frumos turneu de pedalat cale de vreo 1.200 de kilometri.

Pe parcursul expeditiei, traseul a suferit modificari, iar asta din cauza costurilor foarte mari de cazare intalnite pe parcurs, a bicicletelor, care au inceput sa arate semne evidente de oboseala si a accidentarilor.

Dar, in linii mari, obiectivul a fost atins, din traseul original "picand" doar Bicazul, Ceahlaul, Borsa si Baia Mare, turneul fiind, pe de alta parte completat cu Reghin si Dej. Oricum, din cei 1.200 de kilometri propusi au fost facuti circa 1.000. Cu "escaladarea" Apusenilor la 1.500 metri altitudine, pe biciclete, ceea ce nu prea s-a mai facut pana acum.

Mai poate fi amintit faptul ca, in loc de 15 zile propuse pentru derularea proiectului, acesta a fost finalizat in 13 zile, cu 4 zile de repaus fortat, din cauza ploilor. Asta inseamna ca s-a pedalat 1.000 de kilometri in 9 zile, din care 5 trasee au fost consecutive.

1. Zalau - Dealul Negru - Belis - Statiunea Fantanele

Am plecat din Zalau sambata, 14 mai, pe la ora 10.30, aproape pe furis, pentru ca niciunuia din noi nu-i place publicitatea si, intr-un fel, am devenit niste "vedete". Nu stiu daca in sensul cel mai bun al cuvantului, pentru ca majoritatea dintre noi au fost de parere ca suntem nebuni. Dar asta nu este o noutate, o stiam de mult.

Asa ca, ne-am incarcat cuminti harnasamentele pe biciclete, care cantareau vreo cate 20 de kilograme, plus ca fiecaruia dintre noi ii mai revenea si caratului unui rucsac, asa doar, ca sa tina mai drept spatele. Am avut unele emotii, e drept, mai ales pentru panta Mesesului, care si pe masina mi se pare grea, dar Calin era ferm convins ca vom reusi. Si am reusit.

Am facut vreo doua opriri pe Meses dar, in general, panta nu mi s-a parut din cale afara de grea. Nu stiam ce urmeaza. Ne-am planificat 8 ore pentru a ajunge in Belis, un drum de 95 de kilometri, distanta care pentru noi nu trebuia sa ne faca probleme. Ei, ca de stiam ce ne asteapta, luam rapid autobuzul. Prima defectiune ne-a oprit prin Fildu, unde mi-a sarit lantul si mi-a blocat roata.

Pana acolo, circa 45 de kilometri, totul a fost in regula, desi dupa Almasu, drumul a inceput sa urce lin. Am depasit primul obstacol si am dat cu ochii de Tetis, ultimul sat din Salaj, care face separarea de judetul Cluj printr-o panta luuuuuuunga, de vreo 5 kilometri, la sfarsitul careia nu credeam sa mai ajungem.

La un moment dat era chiar frustrant, vedeam curbele cum se ascund in fata noastra si ne ziceam +acolo-i capatul;, da' pe dracu', ca dupa ce ajungeam acolo, panta isi continua nestingherita urcarea. Pana la urma, cu limbile plimbandu-ni-le pe ghidon, ne-a venit in ajutor un compactor de buzunar, de care agatati, am mai urcat inca vreo doi kilometri.

Ne-am zis, ok, gata cu greul, mergem lejer mai departe. Am ajuns asa, storsi, in Huedin, oras pe care l-am parcurs intr-o pedala, ajungand in Calatele, unde incepea o noua tura de urcus, de data asta spre Apusenii spre care visam.

E drept, drumul era extraordinar de frumos, o natura verde bogata si impresionanta, dar pantele se succedau una dupa alta si eu, cel putin, coboram din ce in ce mai des de pe bicicleta, alegand calea impingerii ei. Asta pana cand imi oboseau gambele, dupa care urcam din nou pe pedale si tot asa.

Problema a fost ca am depasit cu mult estimarea noastra in ceea ce priveste atingerea Belisului, noaptea coborand peste noi, fiind nevoiti sa ne scoatem lanternele intr-o bezna in care nici nu mai stiam sigur pe unde suntem. De fapt, ultima ora si jumatate de traseu l-am facut in bezna, urcand Dealul Negru ce, din punctul nostru, isi merita pe deplin numele.

Injurand, aproape plangand de furie, am ajuns, in cele din urma in Belis, unde ne astepta o pensiune in renovare. Asa ca ne-am continuat drumul, de data aceasta o coborare de 3 kilometri, spre Statiunea Fantanele, unde am batut la portile receptiei aproape de miezul noptii. Dupa un drum de 13 ore, din care 8 petrecute pe bicicleta.

Credeti-ma, dupa un asfel de drum, pe bicicleta, nu mai ai chef de nimic altceva, decat de un dus fierbinte si un pat. Nici de mestecat nu puteam.

Asa ca am picat in paturi ca lemnele (desi paturile alea au fost cam scumpe, dar asta e, Fantanele e o statiune scumpa) si am bagat amandoi in priza gaterele, pentru ca am impresia ca la asa ceva s-au gandit "vecinii", cand au trecut pe langa usa noastra si au auzit zgomotele sforaiturilor trase.

A doua zi, duminica, ne-am trezit cu ploaia peste noi si ne-am zis, ok, e bine, oricum nu eram in stare sa pedalam dupa efortul din ziua precedenta. Dar, chiar si asa, pe ploaie, am trecut la "inventarierea" barajului, a lacului de acumulare: o zona superba, o recomandam tuturor care nu au trecut, inca, pe acolo.

Statiunea Fantanele se afla la 1.050 metri altitudine, iar lacul de acumulare a fost "proiectat" pe un sat ale carui garduri si alte materiale lemnoase, plutesc fantomatic la marginea lacului, ca niste suflete bantuite.

Barajul este imens, mai ales daca privesti in gol pe cealalta parte "uscata", dar totul este inconjurat de stejari inalti, ca de altfel toti Apusenii, ceea ce da o nota regala statiunii. Calin spune ca, in vremurile bune, se putea iesii cu barca pe lac, dar acum debarcaderul este parasit, iar barcile nu se mai vad nicaieri.

Panta pe care am coborat-o in bezna o urcam, duminica, pe ploaie, dar efortul nu mai pare asa urias. Mergem spre satul Belis unde vrem sa cautam ceva de mancare, pentru ca, dupa preturile de la cazare, ne imaginam ca si cele de masa ar putea fi foarte ridicate.

Dar, doar pe urma ne dam seama, uzi si plouati dupa o cautare zadarnica a unei franzele, ca am cheltuit mult mai mult decat ne-ar fi costat o masa decenta la restaurant. Dar, ce mai conteaza, fortele ne revin, incet-incet si ne pornim sa dam o raita traseului pe care-l vom urma a doua zi - cel de trecere a Apusenilor.

Drumul ar duce chiar peste baraj, dupa care la dreapta urmeaza o cale asfaltata care iti scoate in fata, la fiecare pas, un peisaj pe care ai tot sta sa-l admiri. Teoretic, e plin de ursi pe aici, dar nu ma gandesc nici o clipa ce as face daca as da nas in nas cu un asemenea animal. Cel mai probabil, ne-am imprieteni.

Ploaia se opreste spre dupa-amiaza, iar noi trecem la verificarea starii bicicletelor: pana acum, totul pare in regula, dar stim - urmeaza un traseu extrem si e mai bine sa fi pregatit. Apoi, tragem noaptea peste statiune si trecem pe somn. Dimineata ne intampina rece, cu ceata, ca dupa ploaie, dar nu ploua. Scoatem bicicletele din camera si nu dureaza mai mult de doua minute sa trecem barajul. Urmeaza cel de-al doilea traseu.

2. Fantanele - Poiana Horea - Matisel - Horea - Albac - Vadu Motilor - Campeni

Pornim in dimineata de 16 mai, pe o vreme destul de ambigua, in cel de-al doilea traseu al nostru, prin care avem de gand sa traversam, efectiv, Apusenii, pe la Poiana Horea-Matisel, la altitudinea de 1.500 metri. Nu stim ce ne asteapta pe drum, ploaie ursi, etc, dar pornim spre cei 65 de kilometri montani cu fortele refacute, fara nici un dubiu ca nu am fi in stare de a face ce ne-am propus.

Nici o problema pana in satul Poiana Horea, peisajul este superb, extrem de reconfortant, iar pedalarea este destul de usoara, chiar daca drumul este plin de pante, mai mici si mai mari. E un drum circulat, la inceput, si intalnim in cale multi soferi care ne fac amical cu mana, urandu-ne succes.

La un fel de poenita situata in apropierea marginii drumului, dam nas in nas cu niste nemti, care si-au petrecut noaptea in rulota. N-or fi auzit de ursii din zona. Ajungem in Poiana Horea, situata cam la 20 de kilometri de Fantanele si ne simtim in forta.

Insa, pedaland in continuare, drumul asfaltat dispare, incet-incet sub rotile noastre, oferind loc unui drum pietruit, bolovanos, care urca abrupt. Pedalez cat pot, Calin e in fata si el rezista mai bine, dar eu apelez, din ce in ce mai des, la solutia impingerii bicicletei.

La un moment dat, epuizat, imi vine sa dau cu bicicleta de toti peretii, caut rost de scandal cu Calin, banuiesc ca era vorba de momentul ala psihologic care intervine la o asemenea incercare. Imi dau seama ca gresesc, il las pe Calin sa o ia in fata, in timp ce eu abandonez bicicleta pe marginea drumului si intru in padure.

E atata liniste acolo, parca e o alta lume, e ca si cum, prin trecerea unei perdele, ai fi trecut dincolo: ciripit de pasarele, mai incolo o caprioara isi iteste nasul, iar atmosfera ofera, aproape, ceva protector si in acelasi timp linistitor starii de tensiune in care ma aflu. Ma las usor pe un trunchi de copac si las padurea sa intre in mine.

Nu e prima data cand recurg la asemenea metamorfoza, am mai incercat si merge. Si de data asta o simt, e ca si cum o mana ar sterge toate necazurile pe care le resimt, iar o alta mana da forta ce intra, intra si intra in mine. Deschid bratele larg, inspir adanc si ma indrept, din nou, spre drumul unde mi-am abandonat bicicleta.

De data asta aproape ca o smulg de la pamant, urc pe ea si, in nici cateva secunde, ajung in varful trecatorii, care este marcat de o poarta de lemn, ce anunta trecerea in judetul Alba. Suntem din nou sus, dupa o urcare de circa 20 de kilometri. La 1.500 de metri. Trecem la coborarea Apusenilor, dar din pacate drumul e la fel de bolovanos.

Urmeaza cateva sate in care ocupatia principala a localnicilor este exploatarea lemnului. Fiind dupa ploaie, pentru ca nu de mult a trecut peste noi o rafala scurta, la fel de domestica ca si Apusenii, ne umplem de noroi, dar ce mai conteaza, "calarim" Apusenii, la o viteza ce abia ne permite sa nu ne rupem bicicletele.

Vedem, ici-colo cateva case, intr-o vale, in alta, oamenii de aici traiesc la modul cel mai singuratic posibil. Cred ca, intr-un fel traiesc in afara timpului si sunt, totusi fericiti, fara sa fie la curent cu cele ce se intampla in jurul lor. Ajungem in primul orasel de dupa Apuseni, la Albac, o localitate mica, dar draguta, de munte, unde cautam primaria.

Gasim cladirea, usile sunt deschise, luminile aprinse, insa nu dam peste picior de om. Intrebam in stanga si in dreapta, primarul tocmai a plecat. Lasam pe birou un prim pachet cu invitatie in Salajul turistic, ne semnam, stingem lumina si ne punem, din nou, fundurile pe biciclete. Pedalam inspre Campeni, oras in care ajungem pe la 7 seara.

Avem noroc, la Hanul Motilor gasim o camera libera, ne curatam bicicletele, pe a mea chiar trebuie sa o desfacem, la blocul pedalier, pentru ca batea destul de tare. Urmeaza o ora de chei si surubelnite rasucite, dar ii dam de capat si putem, in sfarsit, sa mergem la un dus. Dupa care ne dam voie sa navalim in restaurant, unde ne rasfatam cu o masa completa.

Trebuie sa ne refacem complet, in doar cateva ore pornim pe un alt traseu dificil. Spre Alba.

3. Campeni - Abrud - Zlatna - Alba Iulia

Nici urma, in dimineata de 17 mai, a oboselii acumulate de trecerea, cu o zi in urma, a Apusenilor. Pornim in tromba de la Hanul Motilor si iesim din Campeni, chiar pe acolo pe unde am intrat cu o seara inainte, ocolind circa 10 kilometri, pentru ca nu ne-am dat seama ca din centrul orasului, un alt drum face jonctiune spre Alba. Nu conteaza.

Chiar dupa ce am trecut de oras, ne prinde din urma o ploaie marunta, asa ca suntem nevoiti sa ne imbracam pelerinele. Pedalam in ploaie, gandindu-ne cu un pic de groaza la cei 80 de kilometri ce ne asteapta.

Totusi, inainte de a iesi din oras, urcam treptele primariei si stam de vorba cu viceprimarul Campeniului, ii dam mesajele si pliantele noastre, la care el ne ureaza succes in demersul nostru. Nu trece mult timp si norii dispar de pe cer, iar noi strabatem in tromba Abrudul. Urmeaza Zlatna, peste care trecem aproape fara ca sa ne dam seama.

Habar nu am de unde avem atata energie in noi, totul merge ca uns. Urmeaza un sat, Fenes, ce ne atrage privirile cu niste stanci ciudate, ca niste cupole, dupa care dam si peste un indicator care arata un drum spre Cheile Fenesului. Hotarat lucru, traseul merita facut inca o data, pentru ca de data asta, cu toti nervii din picioare pusi in slujba pedalei, nu ne putem permite o catarare libera.

Desi ne cam furnica talpile. Dar vom reveni. Asa ceva nu se iarta si nu se uita. Drumul devine ceva mai greu pe traseul Bucium-Cerbu, unde avem de urcat o panta de 10 la suta, lunga-lunga, ce nu e mai termina. Mai imping, din cand in cand, bicicleta. Ajungem pe un fel de podis, de unde se mai vede o portiune de panta abrupta ce trebuie urcata.

Ne suim pe biciclete si, culmea, in loc sa dam inapoi sau sa mai facem o oprire de respiro, urcam panta in tromba, aproape nevenind sa ne credem ochilor. De sus, putem vedeam toata grozavia: un drum serpuitor, ce urca, urca, cale de cativa kilometri. Dar acum urmeaza coborarea. Pe care, dupa drumul bun ce-l avem sub roti, suntem hotarati sa-l gustam din plin.

Ne luam degetele de pe frane, oricum nu a ramas mult din ele, dupa coborarea din Apuseni, cand am franat mai tot timpul, pentru ca altfel ne rupeam bicicletele, si lasam rotile libere. Atingem chiar 60 de kilometri pe ora, aproape ca zburam. Iar coborarea e la fel de lunga, ca urcusul. Suntem inca la altitudine destul de ridicata, iar peisajele ce ni se dezvaluie sunt superbe.

Mai facem cateva poze si pedalam mai departe. Uimitor, in apropiere de Alba, dupa 8 ore de pedalat la greu, in loc sa ne taraim, mai facem si un sprint de vreo 10 kilometri. Si suntem in oras. Unde cautam loc de cazare. Calin il intreaba pe primul om care i se pune in cale despre un astfel de loc, dar culmea, persoana e din Germania si nu cunoaste imprejurimile.

Apoi, dintr-o intrebare in alta, ajungem la Pensiunea Flamingo, drum spre care trecem prin portile fortaretei. Cazare, dus, ne pregatim pentru cealalta tura de forta, Alba - Sighisoara.

4. Alba Iulia - Medias - Sighisoara

Avem timp sa vizitam orasul. E superb, cu zidurile alea groase ce inconjoara fortareata si cu Catedrala Ortodoxa in care chiar si eu, care nu prea am obiceiul sa calc in biserici, simt nevoia sa o vizitez. Mergem, apoi, spre Consiliul Judetean Alba, unde dam peste o secretara destul de distanta, care ne tine intr-un picior, spunandu-ne ca presedintele nu are timp de noi.

Nici noi nu avem timp de ei, ne asteapta o zi de pedala, asa ca ne lasam materialele si plecam. Aveam oarecari dubii in ce priveste traseul acesta, lung de vreo 130 de kilometri, asa ca ne hotaram, pe drum, sa facem oprire in Medias, situat la vreo 80 de kilometri de Alba si sa atingem Sighisoara doar a doua zi. Asa ca nu fortam deloc.

Pedalam usor, simtindu-ne, deja, ca acasa pe scaunele bicicletelor. Ajungem in Blaj, unde cautam primaria, gasind niste persoane deosebit de dragute, inclusiv primarul, care se arata entuziasmat de modul nostru de a ne promova judetul. Mergem mai departe, trecem prin Copsa Mica, pe un soare scandalos de puternic, am ramas deja fara doua randuri de piele pe antebrate.

Pe la 8 seara, intram in Medias, dar durere, aflam ca in oras se desfasoara Zilele Sasilor si, ca urmare, toate hotelurile si motelurile sunt ocupate de nemti. Prindem din zbor ca la vreo 20 de kilometri s-ar afla un motel numit Dracula si ne indreptam acolo, nu avem ce face, nici macar la motelul statiei de benzina nu mai gasim locuri libere.

Noaptea coboara incet peste noi, iar de Sighisoara ne despart vreo 40 de kilometri. Peste putin timp, ajungem sa pedalam in bezna, pe un drum european foarte incarcat de tiruri, asa ca ne scoatem lanternele si ne aprindem stopurile. Curand, bezna ne invaluie, iar noi suntem tot intr-o pedala, in cautarea bornelor kilometrice, care sa ne arate pe unde suntem.

Facem din ce in ce mai des popasuri, plusul acesta de drum nu era programat, dar nu avem ce face. In noapte, dam nas in nas cu un alt biciclist, un paznic dintr-un sat din apropiere, care ne da vestea buna ca Sighisoara e doar la vreo 10 kilometri distanta. Si vestea proasta ca motelul Dracula e doar pentru sefi. De scump ce e.

Chiar inainte de a intra in Sighisoara, mai avem de urcat o panta lunga, dar lina, cu toate acestea trebuie sa oprim de vreo doua ori, pentru ca muschii picioarelor nu mai raspund la comenzi. Intram, in cele din urma, in oras, vedem niste indicatoare cu pensiuni, mai intrebam chiar si de o patrula de politisti, dupa care ajungem la doua pancarde luminate, ce ne umple de bucurie.

Pentru scurt timp, insa, pentru ca intr-una din pensiuni vor sa ne cazeze cu mai multe persoane in camera, ceea ce noi nu putem accepta. Mai facem cateva incercari, dupa care, pe la 11.30 noaptea, batem la usa Casei Costea, o pensiune rustica, deosebit de frumoasa si placuta, cu niste oameni primitori, unde ne vom petrece circa 3 zile.

Suntem franti, asa ca facem doar un dus si ne prabusim in paturile moi. In scurt timp, intra in functiune gaterele. Sforaim ca nebunii. Am facut, din nou, un drum de 10 ore.

Sighisoara - inapoi in medieval

Daca va rataciti, vreodata, in Sighisoara, va recomandam, la modul cel mai calduros probabil, pensiunea Casa Costea. Va veti simti, nu numai ca acasa, ci, oarecum, si intr-un alt timp, datorita aranjamentelor rustice pe care le ofera. Noi am stat aici trei zile, oarecum si in caz de forta majora, din cauza ploilor, dar si pentru ca ne-a placut foarte mult. Ei, cu Sighisoara e alta treaba.

Pentru cineva care o descopera pentru prima data, locul este splendid. Am batut, trei zile la rand, drumurile cetatii, vizitand muzeul, turnul cu ceas, etc, chiar si cimitirul. Putina ploaie a reusit sa mai tina pe la casele lor turistii care, chiar si in acest timp, de nesezon, au navalit in numar mare in cetate.

Am fost la Primaria Sighisoara, institutie cocotata si ea in Cetate, unde am fost laudati pentru ideea noastra de a face propaganda judetului turistic Salaj. Printre altele, trebuie sa atragem atentia asupra unei atractii turistice extrem de importante, adica Pizzeria din centru si cofetaria de langa ea, doua puncte foarte importante si unde poti sa te simti bine fara prea multi bani.

Mai ales la cofetarie, cu prajiturile alea apetisante si cu patroana blonda si mai apetisanta. Merita vazute (si gustate!). Ei, si sa nu uitam de Vila Franca, unde este si loc de camping si de unde cetatea se deschide extraordinar de frumoasa, in departare.

5. Sighisoara - Atid - Sovata

Un traseu pe care cred ca nu-l vom uita niciodata. Greu, 80 de kilometri, parcurs in circa 7 ore, din care doua la impins biciclete. Totul a decurs normal, chiar placut, pana cand am parasit drumul national la Cristur. Opream tot mai des si ne consultam harta, una turistica, care pana atunci nu ne-a lasat balta.

Pedalam pe un drum judetean, la inceput destul de bine intretinut, dar care, mai incolo, a inceput sa fie tot mai asemanator cu cele din Salaj. Si ajungem, intr-un tarziu, in satul Atid, unde, conform hartii, drumul se bifurca si noi trebuia sa o cotim la stanga. Pedalam usor, in soarele nemilos, pe un drum satesc complet de pamant, rasucindu-ne gaturile dupa ceva indicatoare, nimic.

Intreb, in cele din urma, de o femeie aflata in curtea unei case, daca mergem bine spre Sovata, iar ea zice ca da, doar ca drumul e cam prost. Ne gandeam ca mai prost nu are cum sa fie. Si-i dam inainte cu pedalatul, cand, la iesirea din sat "drumul" ne este taiat de un rau. Ne tot uitam dupa un podet, nimic.

Mergem un pic in sus, la fel, in jos, rauletul este la fel de lat, adica de vreo 7-8 metri, peste tot. Nu avem ce face, trebuie sa trecem prin el, oricum nu parea prea adanc. Dau in spate, un pic, sa-mi pot lua avans, bag in viteza si ma indrept spre rau.

Nu apuc, insa, sa fac nici 3 metri, ca rotile mi se blocheaza in bolovanii din rau, care nu se vedeau, si ma impotmolindu-ma, in plin avant, cad de pe bicicleta, lovindu-ma zdravan la ambele tibii. Calin, nici el mai breaz, desi a vazut ce am patit, isi ia si el avant si intra in rau. Si rotile sale se blocheaza, Calin cazand, si el, de pe bicicleta.

Dar el o pateste mai rau, pentru ca, ca sa nu-si scape bicicleta in rau, se rasuceste in cadere si-si loveste spatele. La coloana, unde a mai avut o accidentare nu cu putin timp inainte de a pleca in turneu. Acum e mai rau. Nu se mai poate dezdoi de mijloc. Iesim, in cele din urma, din rau si ne continuam drumul, asa accidentati cum suntem, cu adidasii plini de apa, lipaind pe pedale.

Si greul, se pare, doar acum incepe. Drumul, care nici pe departe nu seamana a drum, urca, urca, nici macar nu putem pedala, pentru ca solul e plin de bolovani care ne-ar distruge bicicletele. Cu soarele in cap, ajungem, in fine, intr-un alt sat, in Atiu, situat undeva chiar prin imprejurimea Muntilor Ghiurghiului, din Orientali. Un loc complet uitat de Dumnezeu.

Suntem ca pierduti prin spatiu si siguri ca nu suntem pe drumul cel bun. Intrebam, in cele din urma pe cineva, daca, cumva, suntem totusi pe drumul cel bun spre Sovata, iar acesta ne raspunde ca da, doar mai trebuie sa coboram 5 kilometri, apoi dam de drumul national, iar de acolo Sovata e aproape.

Incepem coborarea, pe un drum la fel de prost, in timp ce cerul este brusc acoperit de niste nori negri, razbunatori, ce-si arunca fulgerele in cautarea noastra. Nici intr-un loc nu putem sta, lasam bicicletele la liber, rotile salta bezmetice pe drumul greu, iar fulgerele ne rateaza, avem impreasia ca la doar cativa pasi de noi.

Intr-un tarziu, dupa coborarea unei pante care chiar ca nu ne-a facut nici o placere, uzi din nou, ajungem la drumul national, unde ne intampina un indicator de pe care citim cu stupoare ca Sovata este la 13 kilometri de noi. E clar, am ratat drumul.

Totusi, undeva prin Atid trebuia sa o luam la dreapta, conform hartii trebuia sa iesim undeva inainte de Sovata, iar noi am iesit in urma Sovatei, la 12 kilometri. Nu avem ce face, suntem murati, loviti, nervosi, dam din pedale prin ploaie, iar autoturismele care trec pe langa noi ne improsca si ele, cu apa. Ajungem in Praid, unde ploaia se opreste, in sfarsit.

Un loc dragut, dar noi nu mai suntem pe lungimea de unda necesara acestui lucru. Si, in cele din urma, ajungem in Sovata. Candva, demult, am mai fost in Sovata, cu parintii, dar nu-mi amintesc prea mare lucru de statiune. Acum, cu drumurile sale proaste, nu-mi prea face o impresie buna, chiar de la bun inceput.

Vedem un camping, cu niste casute cochete, dar administratorul ne spune ca tocmai i-au plecat clientii si nu a apucat, inca, sa schimbe asternuturile. Mergem mai departe, spre statiune si ne cazam, in cele din urma, la o pensiune. Avem nevoie de un dus rapid, chiar daca toata ziua am fost udati.

Dupa care facem un tur al statiunii, la Lacul Ursu si Alunis, care arata ca parasite, cu apa murdara si cu debarcaderele in paragina. Nu prea mai avem ce vedea pe acolo, suntem chiar dezamagiti. Tragem rapid cortina, iar a doua zi zburam rapid din acel loc.

6. Sovata - Reghin

Calin se trezeste cu o durere urata de spate, la un moment dat am impresia ca nici nu mai poate cobori din pat. Oarecum, dupa mai multe incercari si sedat cu algocalmine, reuseste chiar performanta sa se imbrace si, usor, intr-un ritm lent, parasim Sovata. Mergem spre Reghin, nu mai putem face bucla spre Cheile Bicazului.

Am discutat despre asta in seara precedenta, fondurile ne-au scazut simtitor, suntem si accidentati, iar bicicletele, vai de capul lor. Uimitor, drumul spre Reghin e deosebit de placut: e mai mult in urcare, dar o panta usoara pe care abia de o simti. Pedalam usor, Calin se resimte dupa accidentarea din ziua precedenta, oprim destul de des. Eu, cu tibiile mele lovite, ma descurc.

Mi s-au umflat, un pic, dar acum sunt bine. Adidasii ne sunt si acum uzi si e foarte neplacut in ele. Calin zice ca put ca sobolanii, oricum, el a avut timp sa le miroase - nu prea a putut dormi din cauza coloanei. Traseul e tot cu soarele in fata, dar cateodata mai bate cate un vant placut, asa ca e suportabil.

Si ajungem, in cele din urma, in Reghin, unde ne cazam chiar la motelul de la intrarea in localitate. Urmeaza acelasi scenariu: dus prelungit, pentru ca, abia apuc sa ma sapunesc, se ia curentul si raman, aproape o ora, fara apa. Stau sub dusul secat si injur in ritmuri bastinase. Dupa mine, intra Calin la dus, si el o pateste la fel. E randul meu sa rad de el. Dupa care mergem sa vizitam orasul.

Reghin-ul ne-a lasat o impresie foarte placuta: un oras curat, cochet, cu un parc central foarte dragut. Somn.

7. Reghin - Bistrita

Obositi, cu aceleasi dureri, iesim, din Reghin, a doua zi, nu inainte de a opri la Primarie, unde ne lasam mesajele si pliantele. Si aici am fost foarte bine primiti. E o dimineata frumoasa, buna pentru o pedala de 70 de kilometri, la cat se afla Bistrita. Drumul trece pe langa o gramada de pensiuni, construite in niste locuri foarte frumoase, cu padure, aer curat etc.

Oprim la una dintre ele, la Glasul Padurii, si ne miram, cat de nesimtiti pot fi unii oameni, care-si arunca gunoaiele oriunde, numai sa nu le puna in pubelele care-s mari cat China si goale. Ne prinde o ploaie si stam, cuminti, sa treaca, dar picurii nu vor deloc sa se rareasca. In cele din urma, intram in pensiune si luam un dejun.

Timp in care se opreste si ploaia, lasand in urma o ceata densa. Urmeaza o coborare, pe care prindem iarasi viteze infernale. Parca am fi niste cavaleri medievali, calare pe cai salbatici. Intram in comuna Galatii Bistritei, o comuna foarte lunga, care ne intampina cu o panta de 10 la suta, care stim, ne va face probleme.

Abia apuc sa pedalez cateva sute de metri in sus, nu mai pot, sunt rupt, ma dau jos de pe bicicleta si o imping. Calin, cu coloana sa, opteaza pentru pedalat, lui ii e mult mai usor asa. Dar nici la impins nu merge, asa ca urc din nou si scot tot untul din mine, incercand sa trag, ca aspiratorul, mai mult aer in piept.

In sfarsit, sunt si eu sus, pe culme, unde ma asteapta un Calin la fel de rupt ca mine. Dar, vom cobori din nou, in viteza. Ne apropiem de Bistrita, unde, la 10 kilometri de oras, drumul se bifurca si, cica, unul european, o ia spre oras. Un drum european in stare proasta, cum rar am vazut. Si calarit de convoaie de masini.

Aceasta parte a drumului ne oboseste chiar mai mult decat tot traseul de pana acum. Ajungem, dupa mai multe opriri, in Bistrita, unde ne cazam la Pensiunea Stefan. E scumpa, dar nu avem ce face. Dus, dupa care iesim in prospectare.

8. Bistrita - Dej

Ne trezim ceva mai in forta, facem rapid bagajele si pornim spre Consiliul Judetean, unde suntem primiti foarte bine. Cei de acolo ne si intreaba daca ne pot ajuta cu ceva. Cu ce sa ne ajute? Facem cale intoarsa pe drumul european, pornind spre Dej. Alti 70 de kilometri. Cel mai urat traseu din cate le-am facut pana acum.

Cu soarele batandu-ne, permanent in cap, cu un vant puternic din fata, cu o circulatie infernala, cu soferi, niste adevarati dementi ajungem in Dej seara. Nimic de vazut pe drum. Doar o fasie lunga, nesfarsita de asfalt, aflat in conditii destul de proaste. Un adevarat traseu antipedala. Ne cazam in Dej la Hotelul Somesul, cu ultimii bani din buzunare, dupa care mergem sa ne plimbam prin oras.

E un sentiment destul de ciudat sa stii ca te afli atat de aproape de casa, dupa ce ai strabatut un Ardeal intreg. Speram sa nu ne faca vreo fita bicicletele si sa ne duca pana acasa.

9. Dej - Jibou - Zalau

Lasam ultimul pachet cu invitatii in Salajul turistic la Primaria Dej si pornim spre casa. In loc sa mergem spre Baia Mare, pe drumul european, iar la Rastoci sa o cotim spre casa, alegem drumul judetean prin Bobilna, despre care unii spun ca ar fi destul de prost de circulat. Dar e mult mai scurt. Si, surpriza, drumul, cu exceptia catorva gropi, e chiar foarte bun. Iar peisajul e superb.

E ceva apropiat zonei Subcarpatilor. Avem de urcat o panta lunga si grea, chiar inainte de a intra in Salaj, panta pe care o luam in mai multe reprize. Ajungem in Salaj, facem o halta, deja suntem acasa, desi mai avem de pedalat vreo 20 de kilometri.

Dar, nu stiu cum, prindem aripi, si suntem, mi se pare, in cateva clipe, in Surduc, iar de acolo, doar la distanta foarte scurta de izvorul de la Pietricica Varului, unde oprim. Culmea, la doi pasi de Jibou, orasul meu, suntem chiar emotionati. De ce? Doar am mai fost plecati de multe ori de acasa.

Si, intram, in cele din urma in Jibou, punct final pentru mine, in timp ce Calin mai are de acoperit un traseu de 24 de kilometri, pana in Zalau. Ajunge greu in oras, e mult mai urat sa pedalezi singur si se uita tot timpul in urma sa vada daca-l urmez. Pentru ca, vreme de 12 zile doar asta a facut. Dar ajunge cu bine acasa si ma anunta pe telefon ca e ok. Misiune indeplinita.

V-ar veni sa credeti ca, a doua zi dupa ce am ajuns acasa, am fi plecat, din nou, la drum? Cu bicicletele.