Zic cum zis-am în titlu doar fiindcă, acu doi anișori, v-am scris aici ceva (și n-ați prea crezut). C-un an în urmă v-am revelat altceva (n-ați pus/tricotat cap-la-cap, nu s-a nepriceput). Acuș mă-nfățișez pentru a 3-a oară, oarecum oportunistic, deminonșalant... tot fără iluzia supranumită speranță.
Și-ncep, totuși, amintindu-vă că în conformitate cu o mie și-o sută de evidențe, mărturii, verificări, studii, cărți peste cărți, indivizi perfect paramilitari aparținând dragii de armate naționale („rezistenți” ori uslași, teroriști ori securiști, chiar nu contează), pe deplin și-n plin au cam tras în noi și-nainte și după 22. Sigur c-au fost peste tot nenumărate buluceli neintenționate, împușcături eronate, oarebe și-ntâmplătoare, aparținând soldaților și civililor trăgând aiurea și-n defensivă neștire. Însă gravitatea „de țară” s-a datorat tot șmecherilor de la vârful respectivelor manevre politico-militare din respectivele nopți și zile. Cum iarăși se știe, diversiunea teroristă fu chiar la vremea respectivă acoperită de către capii rusofili ai Armatei, cu asentimentul și agrementul total al lui Iliescu, ca și al pușcașilor subterani, al rafinaților infiltrați de genul Sergiu Nicolaescu & Gelu Voican-Voiculescu (arhanghelii cu mitralieră la bandulieră), actualmente continuând a fi protejată și-albită cu desăvârșită nesimțire și aroganță de către nu puține capete directoare, legiuitoare și judecătoare cu datorii și interese printre autorii și urmașii SS. Faptul e evident pentru oricine, la mijloc continuând să persiste interese carieristice dinozauriene și fixații financiare megalitice, deasemenea știindu-se bine.
Problema fiind, însă, că lucrurile astea (pe de o parte petrecutele din ‘89, plus politicile subsecvente în sine, pe de-altă parte respectivii actori mistificanți cu obraz de beton, care îmbuibându-și bătrânețile pe saltele burdușite cu stele militare și pensii nesimțitoare, care decedând în pătuțul lor cald precum monstruoșii criminali gen Kampukia kmerilor roșii sau Guatemala militaro-fascistă) interesează pe-o tot mai infimă, minoritară și evident neglijabil numerică lume-lume/soră-lume. Această dragă de majoritate populațională e tot mai plictisită de vocile tragice și revoluționare ale momentului paseist, ca și de gurițele infinitezimale ale urmașilor respectivilor. Superficială și egoistă, mulțimea vrea, acum și aici, pace, plăcere, valută multă și pită. Adică circ exclusiv apolitic și hazos, lefuri mai mari și impozit mai mic, îmbuibări și distracții, surdinizarea și eradicarea oricărui scandal care nu-i aparține direct și personal. Poporul – acela/acesta adevărat, majoritar, cu gura insațiabil-pofticioasă și cu mintea disprețuind întreaga omenire înafara eului propriu și-a propriului clan – s-a săturat de jale, critici nepopuliste, pretenții teoretice și dreptăți simbolice, perorații perceptibile drept negativiste sau neoptimiste. Iar anul trecut, când întâmplător tânăra, trupeșa și trufașa șefă a Partidului Liberal și a Senatului Țării, oricând posibilă Președintă a Patriei, a zis c-ar fi cazul și timpul uitării și îngropării oricăror agitații din jurul lui „cine” și „de ce”, „ce-o fi fost și ce nu” ori „ce-a fost de n-a fost” în Decembrie 89 (mai pe șleau popular: „hai morții cu morții și viii cu viii!”), foarte greșit s-au pripit unii/alții s-o muște de tendonul dorsal, jignind-o cu apelative nesimțitoare. Greșit. Luând-o gurița pe dinainte, femeia doar s-a făcut pe sine țap ispășitor, mic acar Păun; în realitatea cotidiană nefiind decât o preacurată și nevinovată purtătoare de glas aparținând unei îngrozitor de masive mase de poporean sincer.
Întradevăr, adevărul-adevărat al post-Revoluției din 1989, așadar al recenților și prezenților tot mai mulți ani & decenii, este că... nu contează. Că cetățeanului majoritar i se rupe, chiar nu-i (mai) pasă. O fi fost... ce-o fi fost, atunci. Ce importă e ce facem și cum ne-nvârtim de-acum încoace, spre tot-mai-pe-repede înainte, contează consecințele și descurcăreala post-post-respectivelor acte. Contează prezentul, adică noi și doar noi, reductibil la eu și cu mine.
Exact ca-ntr-o familie. Unde, pe scurt, roata istoriei se reduce la biografie, generație și succesiune, în esență fiind și simplă, și-aceeași. Bunicii au făcut orice, sau măcar (doar) ce-au putut, trăgându-și de la gură, sacrificându-se pe sine ca să-și ajute copiii să supraviețuiască, ba chiar furând dac-au avut ocazia și ce + de unde. Progeniturile vor fi trăit habar n-având în baza căror cazne sau crime, milogiri sau jecmăniri ale genitorilor, desigur idealizându-și copilăria și pe proprii părinți, durându-i undeva prin ce subterfugii sau cu ce plăți au fost aduși de către înaintași în postura de supraviețuitori ai stalinismului. La rându-le, copiii aceștia (care făcuți la repezeală mari intelectuali-doctori-ingineri, care proletari și proprietari urbani din țărani pălmași), au avut toate motivele să se ceaușească ei personal, tot în ideea de-a parveni și tototdată de-a asigura urmașilor baza materială de pe care să țâșnească și mai și, mai sus și mai opulent decât ei înșiși. Ignorând total cât de aplaudaci și turnători le vor fi fost părinții, noii tineri (chiar dacă câțiva dintre ei, încurajați de hormonii juneții, au ieșit în stradă și-au aruncat și ei c-o vorbă ori vreun pietroi în geamurile prefecturilor sau CC-ului), normal că s-au pus iute pe ghiftuiri, bișnițe, acumulări, îndemnizații, sinecuri. Și vor oferi și ei, proaspeților și inocenților prințișori și prințese ale vremii-n care trăim, tot un start de „viață mai bună”, bazată pe numai ei știu ce/câte matrapazlâcuri, scurtături, aserviri, protecții. _Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
