,,BOR ar fi fost chemată să ilustreze cum pot fi reunite tradiția ortodoxă și intregrarea euroaltantică – la urma urmei, este garanția de securitate decisivă pentru statul român. Acest lucru nu s-a întâmplat, astfel că astăzi BOR se vede condusă de politica agresivă a Patriarhiei Moscovei, care, ca în timpul lui Stalin, se străduiește să obțină hegemonia în lumea ortodoxă. BOR nu se opune puternic acestui curent și nici nu oferă un sprijin susținut patriahului ecumenic, care respinge pretenția Moscovei de lider al ortodoxiei. Mai mult, patriarhia se află și sub presiunea exercitată de cercurile antioccidentale din interior, față de care conducerea BOR nu se poate delimita decât cu mare greutate”. (Oliver Jens Schmitt, Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918-2023, editura Humanitas, București, 2023, p. 406)
Istoricul Oliver Jens Schmitt pune aparent corect punctul pe i în rândurile citate mai sus, cu mențiunea suplimentară că respectivele ,,cercuri antioccidentale” din cadrul Sfântului Sinod, sprijinite de suficient de multe fețe bisericești de la temelia ierarhiei încât să atragă atenția asupra existenței unui fenomen mai larg decât s-ar părea prima facie, nu au un cuvânt decisiv de spus în prezent, oricât de anevoioasă ar fi delimitarea de ele. Din momentul respingerii referendumului pentru familie prin neparticiparea masivă a populației adulte în 2018, BOR, deși încă puternică, se află într-un recul simbolic evident, pe care doar mișcările de trupe ale partidului AUR o ține la limita scufundării în abisul irelevanței în centrele urbane medii și mari. După scandalurile generate de membrii ai clerului precum Cristian Pomohaci, Corneliu Onilă în ultimul deceniu, de investigațiile financiare ale jurnaliștilor de la Recorder, sau de declarațiile anti-UE ale ÎP Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, din ce în ce mai răstite în ultimul interval, este limpede că BOR se află într-o scindare internă, pe care cearta din prima jumătate a anului 2023, desfășurată între cei care doresc un calendar pascal comun tuturor familiilor creștine europene și adepții tradiției ortodoxe naționale, nu a făcut altceva decât s-o sublinieze până la a deveni un fapt evident. Dincolo de zavistia între pro- și anti-occidentaliști în BOR, minorii din România studiază materia Religia în școli începând cu clasa pregătitoare până dincolo de împlinirea vârstei majoratului, în clasa a XII-a.
Ce învață elevii patriei la materia Religie, ivită ca emblema morală a vechimii strămoșești după 1989 din spuma mărilor anticomuniste, secate până atunci în România? În principiu, conform programelor școlare și a manualelor acceptate de Ministerul Educației, religia ortodoxă, cu sumare trimiteri la alte culte creștine și religii practicate peste tot în lume. Catehizarea ortodoxă este în concret o formă de propagandă religioasă a BOR, în numele națiunii române și a tradiției locale, ambele prezentate nebulos și întortocheat. În realitate, de prea multă vreme, încă de la jumătatea anilor 1990, ora de Religie în școlile românești este departe de a avea cuantumul de fanatism și îndoctrinare de care unele spirite laice, aflate în plină dominație generală a secularismului în societate, o acuză furibund în tot felul de contexte suprainterpretate, clădite din argumente reducționiste. În afara unor crâmpeie de seriozitate religioasă, dublată de o verticalitate lipsită de empatie pentru puterile spirituale ale elevului român, caz în care cadrul didactic trece de fanatic, lunatic și se acoperă de reclamații din partea părinților și a elevilor, cei mai mulți profesori de Religie au lăsat de mult garda jos. Sunt profesori cool cu care au loc ieșiri în Săptămâna altfel sau diriginți de treabă la liceu, profesori care dau note maxime cu ușurință și se feresc să supere pe cineva. În loc de curățare duhovnicească și idealul educațional național-creștin, cum încă mai visează utopic facțiunea antioccidentală din BOR, la rândul ei marcată de culpe și pete indelebile, ora de religie este socotită ca un opțional ce ar putea fi interesant, dacă profesorul ar fi în stare să problematizeze simpatic la liceu, să se joace inteligent la gimnaziu și să relateze povești didactice cu mesaj religios aluziv la clasele primare. Punctul de echilibru dintre studiile religioase și divertisment este dificil de atins și peste măsură de absurd în sine. Religia nu are misiunea de a distra prin definiție. Coroborat cu toate acestea, numărul de profesori harismatici în sens pedagogic, înzestrați cu temeinice cunoștințe de specialitate, pe deasupra fermecători și cumsecade ca oameni în viața de toate zilele, este la o zecime de procent luat din tot sistemul de învățământ românesc, indiferent de disciplină școlară, nivel și profil. Cum să pretindem atâtea virtuți pe fondul unei neputințe structurale nu numai a profesorilor de Religie din România?
Cu toate acestea, exact acest fenomen paradoxal, șocant și deranjant este cel cu care ne confruntăm. Religia face parte și în actuala lege a învățământului, promulgată în iulie 2023, din planurile-cadru și din trunchiul comun (cf. Art. 86, 87 din Legea învățământului preuniversitar Nr. 198/2023). Ca o derogare de la lege, elevii se pot retrage și înscrie la loc oricând de la Religie, pe considerente personale ale acestoria sau ale părinților, oscilând între îmbrățișarea unei alte confesiuni creștine și a unei alte religii până la forme de agnosticism cunoscute de secole. Studiem sau nu religia ca urmare a completării unei cereri anuale din partea părintelui sau a elevului major, care își decid prin plebiscit educațional apartanența la religia ortodoxă. Prin urmare, materia Religieface și nu face parte din materiile școlare obligatorii în același timp. Atât forurile superioare ale BOR, care anual acordă avizul de cult profesorilor de Religie, cât și Ministerul Educației mențin vie această nestatornicie contradictorie, fără ca una din părți să aibă încă acea pondere determinantă care ar înclina decisiv talerele balanței. Totuși, indiferent de diviziunile imanente BOR-ului, faptul că profesorii de Religie au fost o prezență salutară în anii 1990 pentru ca trei decenii mai târziu să ajungă să fie lăsați fără protecție înaltă în fața sensibilității (anti)religioase libere a societății românești pledează pentru o tendință de laicizare pronunțată. De ce nu are loc ruptura decisivă? De ce încă se tărăgănează o situație ambiguă pe fond? Așa cum locul de muncă al cadrelor didactice de Religie este conectat nu doar la bugetul de stat, deși se întâmplă mai ales asta, în urma dreptului câștigat după 1990 de a școlariza mii de viitori absolvenți în facultățile de teologie, ci la barometrul de satisfacție al beneficiarilor direcți și indirecți ai educației, părinți și elevi deopotrivă, de ce nu se aplică aceeași laxitate și în ceea ce privește fondurile publice ale BOR? De ce cetățenii cu drept de vot din România nu sunt întrebați dacă doresc sau resping finanțarea cultelor din banii lor? Parohiile să revină exclusiv în sarcina comunității creștine, nu a bugetului de stat, iar în felul acesta separarea dintre stat și biserica să fie deplină, devenind astfel occidentali pe model neoprotestant sau catolic tout court. -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
