Supraimpozitarea muncii e o boală în țările post-comuniste: colapsul economiei centralizate a forțat milioane de disponibilizări, multe mascate ca pensionări anticipate, dar singura pârghie competitivă pe care aceste țări au putut-o găsi în anii `90 a fost scăderea de taxe pe capital și venituri. Bugetele publice au fost prinse astfel într-un clește al cheltuielilor mari cu pensiile și al încasărilor reduse. Presiunea s-a descărcat pe contribuțiile sociale, adică povara fiscală s-a mutat pe salariații rămași, descurajând munca salariată.

Stelian EneFoto: Arhiva personala

În România, rectificarea acestei situații se face pe sistemul „scapă cine poate”, diverse industrii și grupuri de interese reușind să obțină tratamente preferențiale. Din păcate, cu cât mai mulți „scapă”, cu atât crește dependența de contribuabilii rămași și impozitarea muncii rămâne ridicată pentru marea majoritate a salariaților, mai ales pentru lucrătorii de subzistență. Am ajuns să avem salariul minim cu cel mai mare cost fiscal din Europa și chiar să folosim salariul minim ca o pârghie fiscală, cu rolul de a albi o parte cât mai mare din salariul „real”, compus întotdeauna, în interpretarea statului, din minim + plicul „negru”.

Măsurile de fiscalizare a muncii anunțate pentru luna iunie nu ies din logica „scapă cine poate”:

1. Circa 300.000 de angajați din industriile agricolă și alimentară sunt scutiți de impozitul pe venit, contribuția la sănătate și la Pilonul II.
2. Firmele vor putea crește cu 200 de lei net veniturile angajaților cu salariu minim (și doar acestora) fără a plăti impozit și contribuții.

Prima măsură adâncește inechitățile și mai face încă o gaură într-un sistem deja ciuruit politic. Industriile agricolă și alimentară se adaugă sectorului construcțiilor, programatorilor și angajaților din cercetare care beneficiază de regimuri fiscale preferențiale - fără a mai menționa veniturile din muncă fiscalizată ca drepturi de autor, activități independente etc. „Cota unică” a devenit în practică o ciorbă toxică de excepții și portițe, la care se adaugă contribuții sociale triple față de impozit - pe care însă le plătesc doar categoriile care nu-s în stare să-și negocieze o exceptare.

A doua măsură, creșterea cu 200 de lei a deductibilității, e un pas timid în direcția corectă, din păcate defectuos implementat. Măsura este limitată în timp până la sfârșitul anului, deci unii antreprenori vor fi circumspecți să o aplice, dacă negociază salarii în sumă netă vor trebui să acopere și impozitul când expiră măsura. De asemenea, formula propusă induce puternice discontinuități ale ratei marginale de impozitare. De exemplu, un angajat care are deja un salariu brut negociat de 2750 de lei va câștiga cu 89 de lei mai puțin decât cineva care pornește de la minim și beneficiază de măsură. Practic, e penalizată negocierea anterioară și sunt încurajați și răsplătiți antreprenorii care plătesc cele mai mici salarii legal posibile.

Astfel de inițiative sunt lipsite de viziune și nu ne conduc spre un sistem fiscal coerent, european, cu reguli clare și echitabile, benefic pentru economie și lucrători.

O discuție serioasă despre fiscalizarea salariilor în România este cu atât mai urgentă cu cât instituțiile europene pregătesc Directiva privind salariile minime, care, probabil, va intra în vigoare undeva în 2023, după depășirea crizei ucrainene și a șocului energetic al iernii viitoare. Ca un cunoscător al procesului intim de negociere a Directivei, apreciez că sunt toate șansele ca forma finală să prescrie un nivel al salariului minim net la nivelul de 50% din salariul mediu în fiecare stat membru.

Pentru România, un salariu minim de 50% din mediu (6095 lei brut / 3565 lei net) înseamnă 1780 lei net pentru anul trecut sau în jur de 2000 de lei pentru anul acesta, dacă ținem cont și de inflație.

Ce ar implica un salariu minim de 2000 de lei net în contextul românesc?

În figura de mai jos este reprezentată distribuția statistică a salariilor lunare brute din România la sfârșitul anului 2021. Situația acoperă contractele cu normă întreagă înscrise în Revisal, deci nu include circa 400.000 de salariați din sistemul public care, din diferite motive legale, nu folosesc acest sistem (MAI, MAPN, servicii etc.; având în vedere salariile din aceste structuri, această carență metodologică nu e foarte importantă pentru discuția privind salariul minim).

E vizibilă aglomerarea contractelor la nivelul minim, peste 1,5 milioane, precum și un vârf similar la valoarea de 3000 de lei, salariul minim în construcții în 2021. Nu au fost prinse în grafic încă circa 360.000 de contracte în intervalul 8000 - 20.000 lei și 46.000 de contracte peste 20.000 lei brut/lună.

Aglomerarea veniturilor în zona de salariu minim are implicații fiscale importante. Contribuțiile și impozitele plătite de angajații cu salarii aproape de minim reprezintă venituri substanțiale de care bugetul se poate dispensa cu greu. 1,5 milioane de salarii minime aduc la buget de ordinul a 20 miliarde de lei pe an (1,5% din PIB sau 4-5% din veniturile totale), deci scăderea fiscalității în zona salariilor minime e problematică și renunțarea la „pârghia fiscală a salariului minim”, improbabilă.

Vă propun trei scenarii posibile de evoluție a fiscalității și a salariul minim legal în raport cu ținta europeană enunțată mai sus, de 2000 de lei net:

• Scenariul A: Creșterea directă a salariului minim;
• Scenariul B: O reducere de taxe de 550 de lei, care să se aplice tuturor salariilor din economie;
• Scenariul C: O reducere variabilă a CAS pentru salariile sub medie + o indexare cu inflația a salariului minim.

Scenariul A ar corespunde unei abordări economice de stânga, continuăm modelul curent, creștem agresiv salariului minim fără modificări fiscale, adică se impune prin lege un salariu minim brut de circa 3400 lei, căruia îi corespunde netul urmărit de 2000 de lei. Întreaga povară e trimisă astfel spre mediul privat, care nu doar că susține creșterea salariilor angajaților săi, dar și o creștere consistentă a veniturilor la buget, de peste 2 miliarde de euro pe an, din care cam o treime va merge spre creșterea salariilor din sistemul public care erau sub noul minim.

Având în vedere rezistența justificată a mediului de afaceri la creșteri suplimentare de salariu minim, dar și riscul foarte tangibil ca asemenea creșteri să genereze șomaj și neperformanță financiară, e greu de crezut că această creștere drastică se va putea opera în mai puțin de 4-5 ani, în trepte de circa 200 de lei pe an. De asemenea, fiecare treaptă de mărire a salariului minim va antrena o creștere corespunzătoare a salariului mediu, adică ținta nominală se va îndepărta în fiecare an, fără a mai menționa inflația.

Scenariul B este abordarea complementară, neoliberală: reduceri egale de taxe aplicate tuturor salariilor în plată, astfel încât salariului minim brut actual de 2550 lei să-i corespundă un net de 2000 de lei. Practic toate salariile cu normă întreagă din economie cresc cu 550 de lei.

E o soluție pe placul mediului de afaceri, care observă o creștere imediată a salariilor nete fără niciun efort, o tăiere masivă de taxe și creșterea corespunzătoare a veniturilor consumatorilor.

Scenariul C e unul heterodox și cel pe care vi-l propun ca răspuns la provocarea din titlu. Scenariul recunoaște problema impozitării muncii ca una de curbă de taxare, salariile mici sunt sufocate în primul rând de contribuții „sociale” care ajung să aibă, dimpotrivă, un efect social advers, descurajând integrarea socială prin muncă salariată în special în zona veniturilor foarte mici. Soluția la această problema nu e desființarea sau scăderea salariului minim până la nivele mizere (sau, echivalent, ne-indexarea lui cu inflația), ci reducerea energică a contribuțiilor obligatorii pentru salariile sub medie.

Concret, pe lângă indexarea salariului minim cu inflația de la 2550 la 2700 de lei, propun să păstrăm sistemul actual și cotele de impozitare și contribuții, dar să introducem un prag de deducere variabil, raportat la nivelul salariului mediu, pentru care salariații nu datorează contribuții sociale obligatorii. O posibilă formulă (la nivel economic conceptual, fără detalii fiscale) este:

Prag deducere CAS = (6095 - Salariul brut)/2

Practic, salariații care câștigă peste salariul mediu, 6095 lei brut, păstrează impozitarea actuală. În schimb, salariile minime vor fi taxate cu un CAS efectiv de circa 10%, deoarece un plafon de 1700 de lei e scutit de CAS. Salariile între aceste extreme vor avea contribuții liniar crescătoare, pentru a nu introduce discontinuități care descurajează creșterea salariilor, ca în cazul măsurii criticată în deschiderea articolului.

Evident, propunerea e construită în ideea unui sistem de asigurări care promovează solidaritatea socială, neurmând să fie afectat dreptul la pensie sau accesul la sistemul sanitar al angajaților cu cote reduse; deficitul bugetului de pensii trebuie acoperit din alte surse.

Antreprenorii suportă, în acest scenariu, o indexare cu 150 de lei a salariului minim, dar toți acești bani merg direct în buzunarul angajaților lor, iar la această sumă se adaugă mai mult de 300 de lei care nu mai sunt impozitați de stat, pentru o creștere netă a salariului de 470 de lei. Creșteri nete au și angajații cu salarii mai mari, + 291 lei pentru salariile de 3500 de lei și + 235 lei pentru salariile de 4000 de lei. Dacă în sistemul actual mediul de afaceri se plânge adesea că nu poate crește salariile din pricina impozitării excesive, scenariul C ar răsturna complet această paradigmă.

În tabelul de mai jos am estimat impactul agregat al celor trei scenarii asupra bugetului și mediului privat, aplicând formulele de impozitare propuse pe histograma salarială din economia României, cu ajustările și extrapolările de rigoare. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro