Unul dintre subiectele care nu beneficiază de suficientă atenție din partea mass-mediei regionale și internaționale este acela al eforturilor de pacificare a relațiilor dintre Iran și Arabia Saudită. Săptămâna trecută a fost concluzionată cea de-a cincea rundă de discuții, în capitala irakiană Baghdad, descrisă în termeni pozitivi de către participanți. Interacțiunile diplomatice din ultima perioadă, găzduite de Irak, sunt deosebit de importante, nu doar pentru regiune și felul în care aceasta va arăta în viitor, ci și pentru întreaga lume deoarece rivalitatea dintre Riad și Teheran, care durează de decenii, a stat la baza mai multor evenimente din Orientul Mijlociu care au produs schimbări majore în starea de fapt a regiunii. De la apariția și evoluția grupării Hezbollah, la conflictul din Siria și dezastrul umanitar din Yemen, spațiul Orientului Mijlociu și al Africii de Nord a fost marcat profund de lupta pentru hegemonie regională dusă de cele două state.
Sectarianizarea conflictului iraniano-saudit
Deși descris în nenumărate rânduri ca fiind un conflict sectar, între musulmani șiiți și musulmani sunniți, conceptul de sectarianism eșuează în a avea o valoare analitică suficientă pentru a explica în profunzime lupta dintre Teheran și Riad pentru că se limitează la a o descrie drept o confruntare istorică între două grupuri cu opinii religioase divergente când, de fapt, nucleul conflictului nu stă în cine ar fi trebuit să îl succeadă pe profetul Mohammad, ci în care state ale Orientului Mijlociu se raliază cărei ideologii.
Răspunsul Arabiei Saudite la revoluția islamică din Iran din 1979 și a crizelor cu care regatul s-a confruntat în anii imediat următori a fost unul de contracarare a răspândirii ideologiei revoluționare de factură șiită. În acest sens, liderii de la Riad au finanțat și exportat agresiv în întreaga regiune, și chiar dincolo de granițele acesteia, propria versiune de ideologie extremistă, una de factură sunnită bazată pe ideile și viziunea lui Mohammad ibn Abd al-Wahhab, cunoscută generic sub denumirea de wahhabism. Începutul acestei campanii a fost marcat de finanțarea de școli religioase în Pakistan, a continuat cu sprijinirea unor personaje precum Abdullah Azzam sau Osama bin Laden, și s-a materializat mai apoi prin apariția al-Qaeda, atentatele din 11 septembrie 2001, și formarea grupării ISIS. În timp ce tot mai multe state au început să adere la această ideologie, mințile a milioane de locuitori ai regiunii au fost cucerite, începând de la cunoscuți artiști din Egipt care, în mod suspect, deveneau adepți după efectuarea pelerinajului la Mecca, la oameni de rând care deveneau din ce în ce mai preocupați de a respecta cu strictețe viziunea extremistă promovată de Arabia Saudită.
Numeroși lideri occidentali sau figuri academice au găsit confort în descrierea atât a conflictului dintre Iran și Arabia Saudită, dar și a situației din Orientul Mijlociu, în general, în termeni sectari. Fostul președinte american Barack Obama, spre exemplu, vorbea despre “diferențe sectare antice” și despre “instabilitate cu rădăcini în conflicte care se desfășoară de milenii.” Numeroase figuri academice și cu influență în procesul de luare a deciziilor la Washington au propagat constant idei precum faptul că situația din Orientul Mijlociu poate fi explicată prin înțelegerea disputei pentru succesiune după moartea profetului Mohammad care, de altfel, este și cauza principală pentru instabilitatea din regiune.
Conceptul de sectarianism duce la explicații de acest gen care încadrează situația din Orientului Mijlociu în general și conflictul dintre Iran și Arabia Saudită într-o luptă existențială pentru dreptate când, de fapt, contextul este mult mai complicat. Rivalitatea dintre Teheran și Riad, și repercursiunile acesteia asupra regiunii și lumii, sunt în esență imaginea reală a sectarianizării, concept definit drept “un proces activ modelat de actori politici care operează în cadrul unor contexte specifice, urmărind obiective politice care implică mobilizarea sentimentelor populare în jurul unor indicatori identitari particulari.” În cazul Iranului și al Arabiei Saudite, procesul de sectarianizare s-a desfășurat la nivel regional și a căutat ralierea în scopuri pur politice a populațiilor și regimurilor în jurul propriei ideologii extremiste. Astfel, factorul cheie în procesul de sectarianizare este nicidecum unul teologic, ci unul care ține de caracterul autocrat al sistemelor politice care instrumentalizează identitățile sectare pentru a se menține la putere.
Securitizare și De-securitizare
Istoria recentă a relațiilor iraniano-saudite a fost caracterizată de un proces agresiv de securitizare a poziției Iranului în regiune și lume și a rolului benefic jucat de Arabia Saudită pentru economia globală. Dacă în cazul Iranului acesta a fost îndelung prezentat drept o amenințare existențială la adresa lumii occidentale, regatul saudit a reprezentat unul dintre acele state în cazul căruia beneficiile pe care le produce sunt mult mai importante decât costurile susținerii acestuia în ciuda reputației sale în materie de drepturile omului sau de sponsorizare cu sume imense a unei ideologii extremiste. În acest fel, orice amenințare la adresa Arabiei Saudite și a capacității acesteia de a furniza petrol Occidentului a fost în mod constant securitizată.
Așa cum a fost definit de inițiatorii săi, Barry Buzan, Ole Waever și Jaap de Wilde, reprezentanți ai școlii de relații internaționale de la Copenhaga, conceptul de securitizare descrie acel proces prin intermediul căruia o chestiune este adusă din sfera de preocupare cu prioritate redusă în cea de problemă majoră de securitate care necesită măsuri urgente. Procesul este unul narativ, realizat de actori cu atribuții în domeniul securității naționale sau internaționale și care justifică o gamă largă de acțiuni în vederea soluționării, sau măcar limitării impactului pe care amenințarea descrisă îl poate avea asupra securității unui stat.
În sens opus, conceptul de de-securitizare caută să găsească și să explice modalități prin care securitizarea poate fi inversată în vederea excluderii unei anumite probleme de pe agenda de securitate a unui stat. Pentru Barry Buzan, “de-securitizarea este opțiunea optimă pe termen lung deoarece aceasta înseamnă a nu avea chestiuni prezentate drept amenințări împotriva cărora există contra-măsuri, ci a le înlătura din sfera amenințare-apărare în cea publică, obișnuită.” În completare, Ole Waever articulează trei forme de de-securitizare: prima, a nu discuta public despre o problemă în termeni de amenințare; a doua, gestionarea procesului de securitizare pentru a evita escaladarea situației; și a treia, aducerea chestiunii securitizate înapoi în sfera normalității.
În momentul de față, rivalitatea iraniano-saudită are nevoie exact de un proces de de-securitizare. După decenii în care numeroși lideri, atât naționali cât și regionali și internaționali au securitizat incontinuu lupta pentru hegemonie regională cât și poziția Iranului în regiune, un prim pas crucial în soluționarea conflictului sunt eforturile de a înlătura problema iraniană de pe agenda de securitate. Acest lucru nu înseamă că Teheranului i se va da mână liberă să își urmeze politicile agresive în Orientul Mijlociu, la fel cum nici Arabiei Saudite nu îi vor fi impuse restricții pentru propriile politici, însă eliminarea ideii de amenințare existențială va permite dialoguri avansate la nivel mai înalt facilitând reconcilierea dintre cele două state.
Schimbarea poziției regionale a Iranului și Arabiei Saudite
Politicile externe ale Iranului și Arabiei Saudite au suferit schimbări majore de-a lungul ultimilor patruzeci de ani. Ambele state și-au adaptat poziția la contextele regionale, păstrând totuși anumite puncte comune, deși în anumite situații modul în care Teheranul sau Arabia Saudită s-au raportat la evenimentele din regiune a reflectat o schimbare la 180 de grade în orientarea politicii externe. Acest lucru se poate datora unor modificări majore în circumstanțele Orientului Mijlociu sau în politica externă a SUA vis-a-vis de regiune, dar ilustrează o chestiune foarte importantă referitoare la discuția despre încercările de apropiere dintre cele două state, și anume faptul că pozițiile Teheranului și Riadului față de partea opozantă sunt maleabile și pot suferi modificări în contextul potrivit.
În cazul Iranului, liderii post-1979 au adoptat o politică revizionistă, motivată de lipsa de satisfacție cu privire la mersul lucrurilor în regiune. dar nealiniată cu niciunul dintre blocurile dominante la acea vreme reprezentate de SUA și URSS. Politica de nealiniere avea să continue până la revoltele din 2011, însă măsurile agresive luate de Washington au dus la apariția unor strategii prin care Teheranul căuta să evite reprecursiunile. Revoluția islamică și sancțiunile aferente au generat o rivalitate iraniano-americană care se manifestă până în prezent, iar liderii iranieni au setat prioritățile strategice ale țării în mod independent și împotriva marilor puteri.
Războiul cu Irakul (1980-1988) a dus la o mai intensă implicare a Iranului în chestiunile regionale printr-o strategie de contracarare a izolării și una de descurajare. Prima a însemnat formarea de alianțe de conjunctură și încercări de a obține beneficii de pe urma rivalității Războiului Rece. Cea de-a doua a avut în componență două dimensiuni: crearea, utilizarea, și extinderea actorilor asimetrici din regiune, precum Hezbollah, și formarea așa numitei “axe de rezistență” și programul de construire a arsenalului de rachete balistice convenționale. Cea de-a doua strategie, aceea de descurajare, avea să fie dusă la un nivel mult mai ridicat după invaziile americane în Afghanistan și Irak care urmare a atacurilor din 11 septembrie 2001 când Teheranul se temea de posibilitatea unor acțiuni militare și împotriva Iranului.
Evenimentele Primăverii Arabe, și în special războiul din Siria, au produs o schimbare majoră în politica externă a republicii islamice. La acea vreme, Iranul vedea detronarea dictatorilor arabi drept un lucru benefic și o oportunitate pentru a-și avasa propriile interese regionale, astfel că liderii de la Teheran, prin vocea Ayatollahului Khamenei au făcut clar faptul că vor sprijini “revoluțiile islamice, populare, și anti-americane.” Discursul lui Khamenei a venit cu doar două luni înainte ca fostul președintele american Barack Obama să exprime public faptul că omologul său sirian, Bashar al-Assad, ar trebui să renunțe la putere. Din acest moment, politica Iranului referitoare la Siria devenea clară, împotriva interferențelor străine, caracterizată inițial de sponsorizarea unor miliții anti-opoziție în Siria și ajungând până la implicarea Rusiei și găsirea unui echilibru între principalele puteri implicate în război, Turcia, SUA și Israel.
Cooperarea cu Rusia reprezintă primul parteneriat cu o putere non-regională în era post-1979 și o schimbare majoră în politica externă a Iranului Teheranul a evoluat de la o poziție de nealiniere la una de implicare pro-activă în acțiuni de contracarare a influenței Statelor Unite în regiune detașându-se de tradiționala abordare marcată de neîncredere în puterile globale. Iranul caută în momentul de față parteneriate cu puteri emergente în speranța că va juca un rol important într-o viitoare apariție a unei ordini globale multipolare.
În ceea ce privește Arabia Saudită, revoluția islamică din Iran a produs un șoc și a fost percepută drept o amenințare majoră la adresa ordinii regionale și a poziției Riadului de lider islamic. Începând cu acel moment, liderii saudiți au căutat să contracareze o posibilă expansiune a ideologiei revoluționare de factură șiită prin exportarea propriei viziuni. Eforturile capetelor încoronate nu au avut un scop pur religios, așa cum sunt ele adesea descrise prin prisma conflictului șiiți versus sunniți, ci obiective eminamente politice. Principalele instrumente ale Riadului au fost unele de soft power și au presupus o gamă foarte largă de acțiuni precum finanțarea de școli religioase, pregătirea și promovarea unor clerici cu viziuni extremiste sau influențarea unor figuri artistice deosebit de populare în regiune.Citeste continuarea pe Contributors.ro
