Sfârșitul simbolic al unei generații
Recunosc din start faptul că îmi este destul de greu să scriu despre volumul Isus al Meu, editura Humanitas, 2020. În primul rând, din cauza intimidantului autor, un monument al culturii românești contemporane, adulat şi contestat ȋn (aproape) egală măsură. Generația din care fac parte, cea care şi-a trăit copilăria şi adolescența ȋn comunism iar tinerețea ȋn primii ani ai tranziției spre nicăieri, ȋi datorează multă recunoștință. Primele noastre biblioteci s-ar putea numi, cu rare excepţii, Biblioteca Humanitas. Imi aduc aminte, ca şi cum s-ar fi ȋntâmplat ieri, de momentul ȋn care am cumpărat cu emoţie volumul “Rugaţi-vă pentru Fratele Alexandru”, Constantin Noica, tipărit pe improbabila hârtie a acelor ani de speranţă şi pionierat, o materie fragilă, galben-cafenie, plină de resturi de rumeguş şi textile. Hârtie bio-eco reciclată, de pe vremea când conceptul hipsteresc de responsabilitate socială ȋncă nu exista- doar economie de penurie. Tin enorm de mult la acest volum, ca la Sfintele Moaşte (nu, expresia nu este deloc ironică ȋn context, veţi vedea şi de ce), pentru că el constituie pe undeva kilometrul zero al formării mele intelectuale – atât cât a fost ea – şi a multor altor colegi de generaţie. Am simţit nevoia să relatez acest episod pentru că după ce am terminat lectura cărţii Isus al meu, am simţit că se realizează un arc peste timp. El marchează, practic şi simbolic, sfârşitul unei generaţii, la fix treizeci de ani de la naşterea acesteia, ȋn chinuri şi speranţe. Nu comentez credinţa şi alegerea personală a autorului, dar am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii. Mărturisirea de (ne)credinţă din paginile acestei cărţi ne lasă mai trişti, mai săraci, mai dezorientaţi.
În rândurile următoare voi face referinţa doar la acele aspecte din carte care m-au interesat ȋn mod direct, legate de preocupările mele cu privire la Biserică şi Modernitate sau avansul şi efectele secularizării. Cartea lui Gabriel Liiceanu constituie din acest punct de vedere un preţios instrument pentru oricine doreşte să ȋnţeleagă mai bine ce se ȋntâmplă cu noi, cu credinţele şi temerile noastre, cu instituţia numită Biserică, care administrează şi reprezintă “speranţa” aici, pe pământ şi chiar şi dincolo de el. După cum se poate remarca la prima vedere, chiar şi după o simplă răsfoire pe raftul librarului, cartea nu are o metodologie precisă, “s-a construit din mers, ea ȋnaintează asemenea unei zil care-şi schimbă, pe parcurs, lumina”, după cum mărturiseşte autorului, chiar la ȋnceput. După o lectură şi o necesară re-lectură, au ieşit ȋn evidenţă şi s-au aşezat singure şi trei mari teme de interes şi anume: portretul României religioase, Biserica şi starea clerului, secularizarea şi dilemele sale.
România religioasă.
Portretul României religioase este unul destul de sumbru. Pe de o parte apare menţionată de mai multe ori categoria intelectualilor, niciodată numiţi, dar care pot fi ghiciţi cu o minimă capacitare a fanteziei. Ei sunt, citez ”capabili de subtile hermeneutici biblice, dar nu ştiu să-ţi spună ȋntocmai ce cred şi ȋn ce cred şi a căror viaţă nu are, luată la bani mărunţi, nimic creştinesc ȋn ea. Cei mai mulţi sunt agresivi” (p.15) Pe de altă parte, sunt menţionate, citez exact, “minţile avariate” ale pelerinilor care participă ȋn masă la pelerinajele de la Sfânta Parascheva (p.209), ȋntruchiparea lor supremă fiind “baba care pupă microfonul reporterului TV, crezând că e o cruce” (p. 218), după cum o arată o binecunoscută secvenţă video devenită “virală”, cuvânt greu de consecinţe ȋn această perioadă aparte. Ca martor, participant şi individ preocupat de logica pelerinajelor, cred că am ȋnţeles de ce biata bătrână sărută mecanic microfonul ȋntins hoţeşte de reporter, dar aceasta-i cu totul şi cu totul altă poveste, asupra căreia nu voi insista aici. Între cele două extreme, ipocrizia cu iz “hermeneutic” şi habotnicia repede pupătoare de simboluri ale tehnicii moderne, se ȋntinde, după cum sugerează autorul, un spaţiu alb, neutru, populat eventual cu o “pietate difuză, luată drept unitate de măsură a comportamentului firesc” specifică unui “popor năruit de sărăcie şi de disperare, obişnuit să primească creştinisul ca pe o superstiţie ceva mai cizelată” (p.15). “Scenariul mitologic” al religiei ajunge să fie apărat de către credincioşi cu mai multă ȋnverşunare decât “valorile formative” ale credinţei, cele care conteză cu adevărat pentru autor (p.34). Sincer m-a surprins acest portret al României religioase prin lipsa sa de culori şi varietate… reformulez, dacă nu culori, măcar câteva nuanţe de gri, totul fiind pictat cu negrul unui penel melancolic. Cum ar fi de pildă absenţa din peisaj a celor care “caută sens”, pur şi simplu, indiferent de confesiune, indivizi care bricolează sensuri şi ȋnţelesuri doar de ei ştiute. Sau o minimă urmă de viaţă monahală. Sau explozia mişcărilor charismatice, neo-protestante, care recrutează masiv acolo unde nimeni nu s-ar fi aşteptat ȋn urmă cu câţiva ani, cu toate că “Duhul Sfânt, aliatul tututor creştinismelor”, ca agent justificativ şi forţă motrice este bine punctat ȋn volum (p.32).
Evident, nu judec pe nimeni, dar am fost surprins să constat că ȋn “procesul” făcut creştinismului contemporan de una dintre cele mai luminate minţi ale ţării mele, rigoarea ascetică a unor monahi, ce-i drept, puţini, foarte puţini la număr, trece neobservată; merita dacă nu mai multă atenţie, cel puţin un strop de indulgenţă şi empatie. Mai afirmă dl. Gabriel Liiceanu următoarele: “componenta afectivă supradimensionată ȋi oferă oricărei religii (mitice, biblice sau politice) enormul ei potenţial de violenţă” (p.55). O afirmaţie care sincer, m-a pus pe gânduri, pentru că eu cred că gradul de “afectivitate”al Ortodoxiei este unul foarte ridicat faţă de alte confesiuni creştine, manifestându-se prin raportul direct, intim, fără intermediari, pe care credincioşii ȋl au cu ȋntruchipările sacrului (icoane, moaşte, chiar şi veşmintele preoţilor). Recentele controverse din perioada de carantină severă legate de linguriţa de ȋmpărtăşanie şi interzicerea folosirii acesteia par să confirme presupoziţiile autorului.
Biserica şi starea clerului
Imaginea Bisericii şi a clerului, indiferent de poziţia sa ierarhică, este una negativă. Aş ȋncepe prin a menţiona problemele legate de gestiunea memoriei recente, legată de dureroasa traversare a perioadei comuniste. CNSAS-ul apare a fi, ȋncă odată, depozitarului Sfântului Graal al memoriei şi al travaliului memorial asociat, al celor rostite şi, mai ales, nerostite ȋncă. Martiriul pentru credinţă este acceptat şi citat ca atare: cohorta de preoţi greco-catolici, prinţul Vladimir Ghika şi inclasabilul Nicolae Steinhardt sunt singurii care, ȋn opinia autorului, “şi-au legitimat vorbele prin fapte” (p.167). Cu o sinceritate bine calibrată, dl. Gabriel Liiceanu suflă ȋn spuza memoriei, cea care mocneşte nu doar ȋn arhive ci şi ȋn inimile noastre, pentru a se ȋntreba dacă Biserica Greco-Catolică “nu a câştigat ȋn integritate, tocmai pentru că a devenit victimă, alegând martiriul ȋn locul colaborării cu comunismul” (p.170). Să fie vorba de o “colaborare”, cu tot ce are termenul mai negativ inclus ȋn el, din partea BOR-ului, sau de arta bizantină a compromisului, care a salvat corabia de la pieire şi adus-o la malul Istoriei ȋn stare destul de bună, ȋn anul 1989, atunci când comunismul a dispărut, cel puţin aparent? După 30 de ani, colaboraţionismul acesta, real sau presupus, s-a transformat dintr-o chestiune istorică şi memorială ȋn vector de secularizare. Iar ceea ce-l nemulţumeşte profund pe autor este că, spre deosebire de Bisericile Occidentale, “biserica noastră nu a făcut niciodată vreun gest public de căinţă” (p.201). Doar că “modelul occidental” invocat nu funcţionează şi nici nu cred că va funcţiona vreodată ȋn spaţiul nostru geografic, istoric, politic şi spiritual şi cred că o ştim cu toţii de ce: suntem copiii unei Biserici specializate ȋn arta compromisului, Biserici care, cu rare excepţii, s-au luptat să supravieţuiască, nu să ȋnduioşeze opinia publică. Şi ȋncă: biserica (bisericile, mai exact) au făcut un adevărat biznis din “vânzarea transcendentului” şi tot ea s-a instalat ȋn lume “tăind şi spânzurând” (p.156). Ştiu că cele afirmate ȋn continuare nu sunt un argument, nu doresc să ȋnduioşez pe nimeni, acesta ar fi ultimul loc unde aş putea ȋncerca piruete sentimentale, dar… ce te faci cu “baba habotnică”, iarăşi ea, care cumpără din pensia amărâtă de membră a fostului CAP (pentru cei mai tineri, Cooperativa Agricolă de Producţie) câteva iconiţe ieftine de la pangarul bisericii, să se roage nepoţeii la ele. Sau cel puţin să le poarte noroc, ca să anulăm orice urmă de credibilitate religioasă a gestului, pe firul cărţii. Se gândeşte ea oare la ticăloşia Bisericii, această mare traficantă de “transcendent”? Nu ştiu şi nici nu doresc să aflu.
3
5
