În fața dezamăgirii pe care o simt față de mine însumi ca „ființă politică”, după treizeci de ani de tranziție de la totalitarism la mult așteptata democraţie, după atât de multe eşecuri şi atât de puţine victorii ca cetăţean, nu-mi rămânea decât să o dau pe filosofie, ca un laş. Sau, cum îmi zic ca să îndulcesc pastila, să fac o întoarcere la clasici, ca întotdeauna când simt că îmi fuge pământul de sub picioare. Să îmi amintesc ca am ce ar spune grecul sau francezul despre toate astea, mă pregăteam, zilele trecute, când, lângă mine, o persoană apropiată m-a tras de mânecă. Şi mi-a spus aşa: „Cum vota bunicul Povestea este despre bunicul din partea mamei, din satul Mândrești, azi în județul Galați. Bunicul meu se chema Pârlica Ioan, a apucat 88 de ani. Bunicul ne spunea despre istorie și ne spunea fapte din istorie. Povestea cum la Mărășești în zorii unei dimineți, în izmene, cu pușca-n mână a dat comandă plutonului și au sărit să înfrunte dușmanul și moartea. Bunicul era sergent în Jandarmerie. Ne-a povestit și despre scrisoarea pe care o trimisese mamei lui în care o rugase să-i facă chemarea acasă pentru că soldații voiau să-l snopească în bătaie pentru că era tare sever cu ei. A pătimit mama lui. El trebuia să lupte cu soldații lui, pentru victorie și așa a fost. Era om de la țară, își iubea pământul, s-a dus să lupte, să-l apere. I s-a dat pământul promis, a făcut șase copii. Gheorghe, primul vlăstar. Lui Gheorghe viața i-a fost curmată la 19 ani la Țiganca, unde lupta pentru Basarabia noastră, câștigată de tatăl lui cu 26 de ani în urmă, iar asta a sfâșiat inima bunicii mele și inima bunicului meu. Dar povestea este despre alegeri, despre votare. Era prin 1935. În vremurile acelea ca acuma erau alegeri, erau partide politice, erau liberalii, tărăniștii, erau conservatorii, poate și alții. Era mare frământare în viața sătenilor. Bunica povestea că bunicul era bătăios, arțăgos și mergea în sat ca să discute politică, să se sfătuiască. Satul era mic, erau zile de așteptare. Trebuiau să facă un drum de șase kilometri până la un sat vecin care era mai mare și care se cheamă și astăzi Corod; acolo era urna de vot. Plecau pentru un pic mai puțin de o săptămână, așteptau și rezultatele votului acolo. Luau cu ei de mâncare, băutură, haine cu care să sărbătorească rezultatul votului. Își pregăteau căruța, caii potcoviți, iar din căruță nu lipseau coasa și toporul. Fiecare ținea pentru el, nimeni nu spunea cu cine votează, în ruptul capului. Plecau în coloană, nu erau mulți, plecau doar aceia cărora le plăcea să cunoască mersul treburilor în țară. Așa povestea bunicul, că erau destoinicii și gospodarii satului, mânați de idealuri, de speranțe, unii cu liberalii lui Brătianu, unii cu țărăniștii, alții cu alții. Așa s-a făcut România Mare. Povestea și bunica. Cam o săptămână pătimea ea și alte femei din sat până se întorceau de la votare bărbații. Ele trăiau altfel votarea, trăiau cu frica că bărbații lor nu se mai întorceau acasă vii. După votare, mâncau, beau, chefuiau pentru victorie. Inevitabil la pahar își spuneau cu cine au votat unul și altul ș-atunci se încăierau, scoteau toporul. Dar toate până la urmă se sfârșeau cu bine. Povestea bunica, Zoița, că ore întregi stătea cu coatele pe gard, plângea și-l aștepta. Când sunau roțile căruței, acel sunet care numai ea îl știa și se apropia de casă, inima-i tresărea și nu mai putea de bucurie. Bunicul a votat și alții au votat, s-au întors în ogrăzile lor și din nou au muncit, au crescut copii. Unul dintre ei, mama mea, azi, 20 mai 2019, ar fi împlinit 100 de ani.”
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
