A spune cuivacăîl iubeștiînseamnă de fapt să spui:“tu nu vei muri niciodată.”Teribilă vorbă pe care am aflat-o cîndva într-oemisiunedespre vulnerabilitățile relației cu celălalt.
Dar statul are o altfel de iubire pentru cetățenii săi. Statul – cînd te iubește – crede în moartea ta. Dar noi avem nevoie să nu murim. Nicidecum să fim asistați și îmbărbătați în sinucidere. Această deschidere uriașă spre oferta (instituțională) de moarte a omului ultramodern anunță o însingurare fără precedent. Să fii lăsat să îți alegi moartea, înseamnă să fii singur ca naiba. Să nu sară nimeni în ajutorul vieții tale disperate și plină de deznădejde, să nu se bage nimeni între tine și moartea ta, e de-o tristețe fără pereche. “N-am săte las sămori!”, ar trebui să ne strigăm unii altora. Și statul să ia aminte la această strigare de îmbărbătare.
Acum statul și instituțiile lui spun:
“Uite, ființă disperată, fiindcă ne pasă de tine, te ajutăm să mori cu demnitate.” Și ființa umană, definitiv înfrîntă spune: “Mulțumesc că vă pasă.”
Belgia, Luxemburg și Olanda sunt singurele țări din lume în care cererea de eutanasiere pe caz de suferințănetratabilăși insuportabilăpoate fi aprobată atît pentru bolnavii terminali cît și pentru pacienti non-terminali. Belgia și Olanda sunt singurele țări din lume în care legea eutanasierii voluntare specifică în mod explicit natura sau originea acestei suferințe: “physical and/or psychological suffering that cannot be alleviated and results from a serious and incurable disease caused by accident or illness” (aici). Așa cum menționează și autorii articolului “When unbereable suffering incites psychiatric patients to request euthanasia: qualitative study”, se pune problema dimensiunii (psihometrice) a insuportabilității. Cum transformi experiența subiectivă a insuportabilului într-un set de criterii cu valabilitate generală în baza cărora să interpretezi și să evaluezi durerea? Ce face ca durereatasă fie insuportabilă? Cînd pacientul cedează fizic, își pierde funcțiile vitale. Medicul îi verifică funcțiile vitale și vede că nu-i mai bate inima și nu-i mai funcționează creierul. EEG-ul lui e în linie dreaptă. Dar cum verifici funcțiile vitale ale psihicului uman, cînd știm că depresia, de pildă, e stingerea vitalității interioare? Cînd depresia e “viermele careîși mănîncănăscătoarea”, cum purcezi la măsurat? În prezent, “durerea psihică de neîndurat” înseamnă “a profoundly personal experience of an actual or perceived impending threat to the integrity or life of the person, which has a significant duration and a central place in the person’s mind.” Dar psihicul este relativitate nesfîrșită. De aceea echilibrul interior nici nu poate fi cîștigat pe cale psihică. Psihicul e ca cerul (norii). Nu poți struni cerul (norii). Psihicul e atmosferă pură. Într-o continuă repoziționare, reașezare. El nu e structură, ci combustibil. Arde, se precipită, se răcește. Psihicul este expansibil, deformabil, fără miez, fără nucleu, tinzînd să ocupe volumul pe care îl are la dispoziție. Nu poți turna fundație din psihic, așa cum nu poți zidi pe nori. Inseamnă că omul trebuie să își cîștige pe altă cale greutatea (volumul) lăuntrică. Psihicului îi trebuie vatră în care să se statornicească procesele lui volatile. Altfel va tinde să se extindă haotic, pervasiv, redundant. Cum să faci, atunci, din el, criteriu de viață sau de moarte?
Belgia a legalizat eutanasierea în 2002. Conform Comitetului pentru controlul și evaluarea eutanasierii din Belgia, între 2003 și 2013 numărul morților prin eutanasiere a crescut de 8 ori. În 2003 au fost 235 de cazuri de eutanasiere, reprezentînd 0,2 % din total morților înregistrate la nivel național. În 2013 erau deja 1807 cazuri, reprezentînd 1,7 din total morților înregistrate la nivel național (aici). Cele 3890 de persoane care au murit în 2014 și 2015 prin eutanasiere în Belgia au constituit 1,8 % din totalul morților. În 1 din 7 cazuri, persoana nu suferea de o boală în stadiu terminal și în 1 din 5 cazuri, persoana avea cel puțin un diagnostic de tulburare mentală sau comportamentală (aici). Cererile de eutanasiere sau consultările în vederea eutanasierii cresc pe măsură ce cetățenii se familiarizează tot mai tare cu legea eutanasierii dar și pe măsură ce doctorii capătă tot mai multă experiență procedurală. Cu cît injectezi mai des medicamentația letală, cu atît o faci mai bine. Ca orice practică, și practică morții se rafinează în timp.
Într-o scrisoare deschisă, 42 de medici psihiatrii, psihologi și profesori universitari belgieni atrag atenția că ne găsim înno man’s landcînd vine vorba de suferința psihică. Așa cum bine știe orice specialist în sănătate mentală, criteriile de evaluare a suferinței psihice nu pot fi (azi și în veac) decît relative: “More and more, no matter how many criteria there are, it depends simply on how an individual psychiatrist interprets or tests them, aided by the doctor’s own assumptions and the patient’s account of his symptoms”.
“There is a long wainting period when the patient is under medical supervision before the suicide is allowed to proceed.” Teribil. E ca și cum ai da admitere la cel mai bun liceu din oraș și trebuie să faci dovada cunoștințelor tale la matematică.Aici (aici unde, strigăsoldatul din cîmpie?) trebuie săfii bun la murit. Ești ținut sub supraveghere și evaluat pentru a se stabili dacă eștiaptde sinucidere. “Nu e ca și cum în Belgia oamenii mor fără protecție. Legislația noastră e foarte strictă”, adeclaratun profesor de la Universitatea din Anvers. Există echipe medicale de experți care te iau în primire pentru a stabili dacă ești apt de sinucidere. Nu orice sinucigaș primește dreptul la sinucidere. Ci doar sinucigașiiserioși. Și totuși, procedura de încetare din viață se desfășoară sub auspiciile drepturilor omului. O să ajungă moartea o competență:Eu cînd vreau sămor, mor. Să fii ales fiindcă dintre toti participanții, tu ai demonstrat că ești cel mai înzestrat să mori. Îți vine să îți pocnești palmele în aer. Pare neverosimil, pare nebunie curată. Dar probabil că în viitor, moartea se va simplifica. Va deveni un act existențial banal, de “bun simț”. Vor fi comercializate kituri de primă sinucidere. Acasă, în liniștea (izolarea) căminului, postmodernii își vor pune, la modul cel mai civilizat, capăt zilelor.
- Uite, ființă disperată, fiindcă ne pasă de tine, te ajutăm să mori cu demnitate.
- Mulțumesc că vă pasă.
Pentru noi, oameni ai prezentului, acest dialog întreajutor & mulțumescrămîne încă unul absurd. Ființa disperată are nevoie de nădejde, nu de serul intravenos al morții medicale. Libertatea această maximă conferită ființei umane pentru a-i celebra demnitatea: “Fă cum crezi că e mai bine pentru tine” sau (și mai catastrofal): “Fă cum simți.” Păi ce cîștigă omul că face cum simte cînd ceea ce simte eiad? Ce cîstigă omul că își dă drumul în prăpastie? În prăpastia nu te arunci, în prăpastie cobori cu frînghia, ca Prîslea cel voinic. Există iad psihic, vă poate spune orice chinuit. Și orice psiholog, duhovnic, psihiatru ori deținut în temnițele comuniste. Orice secție de psihiatrie. Sau, ceva mai soft, experimentele psihologilor S. Milgram sau P. Zimbardo. În iad, cobori cu Mîntuitorul. Ca în poezia misticului Angelus Silesius: “De voi coborîîn iad, de fațăești.” Asta căutăm ca nebunii. Să fie cineva de față cînd ne este greu și frică. Cînd ne simțim părăsiți și înfrînți. Și apoi, dacă îi facilitezi omului mijloacele prin care se sinucide, cultivi succesul tentativei de sinucidere. Lasă-l să-i fie greu să se sinucidă.
Cînd citești despre eutanasierea pe caz de suferință psihică insuportabilă, îți ies în cale cei doi gemeni orbi (“the unnamed brothers who died together”) și transsexualul Nathan Verhelst, eutanasiați toți în 2013. Cei doi frați gemeni de 45 de ani se născură surzi, trăiseră toată viața împreună (într-un articol se precizează cît de curată era casa lor,puteai sămănînci de pe jos) și la aflarea veștii că s-ar putea să își piardă și vederea, au hotărît că durerea de a nu se mai vedea unul pe celălalt și de a fi instituționalizați este de neîndurat. Nathan Verhelst s-a simțit toată viața o femeie prinsă într-un corp de bărbat. A fost abuzat de frate pe cînd avea 12 ani. În 2009 începe terapia de hormoni și în 2012 trece prin operații succesive de schimbare propriu-zisă a sexului. În urma procedurilor, se simte ca un monstru. “I was ready to celebrate my new birth. But when I looked in the mirror, I was disgusted with myself,”he told the newspaper. My new breasts did not match my expectations and my penis had symptoms of rejection.” În 2013 depune cererea de eutanasiere și la cîteva luni moare eutanasiat într-un spital din Bruxelles. Jacqueline Herremans, președinta Asociației pentru Dreptul de a Muri cu Demnitate, familiarizată cu cazul Verhelst s-a referit la ultima operație chirurgicală a acestuia ca fiind un “masacru” care a rezultat în multă suferință fizică și a vorbit despre viața timpurie a celui eutanasiat: “When people say it was simply because he was disappointed with his appearance, it wasn’t that,”she said. He had a terrible childhood, and the half of it has not been revealed.” Dora Pauwels, transsexual (bărbat-femeie) la rîndul său și prieten apropiat al lui Nathan Verhelst (cei doi s-au împrietenit într-un spital de psihiatrie), spune că are aprobată cererea de eutanasiere și e pregătit să calce pe urmele prietenului său dacă depresia și psihoza vor reveni: “In her spare Antwerp apartment, with its bare concrete floors and window overlooking the train tracks, Ms. Pauwels, 53, listened to Mozart and said her own psychiatric illness has her ready to follow in Mr. Verhelst’s footsteps.She said she got her approval for euthanasia 18 months ago and will go through with it if her depression and psychosis return—“when hope dies,”she said.”(aici)
Conform raportului pe 2012 a Comisiei pentru evaluarea eutanasierii, cazuri de felul lui Verhelst reprezentau aproximativ 10% din totalul cazurilor de eutanasiere. 75% dintre cazuri erau bolnavi de cancer în stadiu terminal cu vîrsta cuprinsă între 60 și 79 de ani. (aici)
Știți care e unul dintre criteriile de diagnostic DSM a tulburării de personalitate borderline?Golul.Da, senzația de vid interior. Subpopulația psihiatrică borderline e cea maisinucigașădintre toate subpopulațiile psihiatrice. 10% dintre pacienții borderline reușesc să se sinucidă. Pînă la 70-80% dintre ei au avut, de-a lungul vieții, cel puțin o tentativă de suicid. Pacienții borderline se automutilizează în mod frecvent. Își taie venele de pe brațe, venele de pe picioare. Se taie cu cuțitul de bucătărie, cu ascuțitoarea de la creion, își cos carnea cu ață. De ce? De unde această compulsivitate și această competență a automutilării? De la durere și de la gol.“Nu mai suport” spune cel mai des pacientul borderline. “Îmi place sămătai, dupăce mai tăi, măliniștesc, nu mai sunt nervoasă”, “Dupăce mătai, capul meu se elibereazăde gînduri”, “Cînd mătai, simt căcorpul meu măurmeazăși durerea mentalădevine o durere fizică”, “Toatădurerea fizicămăface sămăsimt reală”, “Tăiatul oprește durerea din cap”.Durerea din cap.Nici o altă suferință psihică nu evidențiază mai binedurerea din cap, durerea mentală.Sentimentul rănii(“sense of woundness”).În suferința mentală de tip borderline sinele este perceput cadistrus,gol,alienat (“the brokeness of the self”).Cînd se compară durerea mentală a persoanelor suicidare cu durerea mentală a persoanelor non-suicidare, ies în evidență (în condiții egale de depresie, anxietate și neajutorare) 3 factori specifici ai durerii mentale suicidare: sentimentulireversibilității, alipsei de controlși avidului,acesta din urmă avînd o contribuție unică la diferențierea pacienților suicidari de cei non-suicidari. Pe fond de gol (și de vid) încearcă să se sinucidă neîntrerupt indivizii borderline.
- citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
