Este și nu este o coincidență faptul că tocmai când, după vreo două secole și jumătate de raporturi antagonice, Rusia și Turcia ajung la relații amicale, la noi grupul politic conducător se orientează spre modelele și tendințele acestor foste imperii din vecinătatea noastră care ne-au influențat violent istoria. E o coincidență, în sensul că dezvoltarea mafiei locale a urmat o cale proprie, originală, după cum voia Ion Iliescu, e rezultatul unei continuități neaoșe. Nu-i o concidență, pentru că interesele grupului conducător – pe care îl putem numi „banda Dragnea”, deși e mai larg decât cercul apropiaților președintelui PSD – se văd sprijinite de atitudinile fățișe ale Rusiei și Turciei. După o ușoară derută, Rusia și-a reluat tendințele mai vechi, folosind cu o redutabilă eficacitate mediul online pentru propagandă și diversiune. Pe de altă parte, incapabilă să adere la stilul european, să devină până la capăt un stat laic, și văzându-se respinsă de Europa, Turcia s-a întors la tradițiile ei despotice. Amiciția dintre Rusia și Turcia se întemeiază pe desemnarea dușmanului comun: Occidentul. Și tocmai acum banda Dragnea și-a descoperit și ea marele dușman, mult mai puternic decât bătrânelul Soros sau decât meschina maghiarime: același Occident.
Nu-l bănuiesc pe Liviu Dragnea de sentimente filo-rusești sau filo-turcești. Dacă Uganda i-ar garanta că poate fura în voie, fără să riște pușcăria, Dragnea ar fi cel mai mare filo-ugandez din lume, iar la Antena 3 și RTV Uganda ar fi lăudată ca raiul pe Pământ. Reciproc, pentru Rusia și Turcia, Dragnea e doar un mafiot local util. Și totuși, vorba francezului, marile spirite – Putin, Erdogan și Dragnea – se întâlnesc. Instalat la București ca un sultan, președintele PSD își conduce pașalele (să-i numești „baroni” e inexact) din teritoriu, cărora le acordă privilegii și prin care își controlează supușii. Dispune de o armată de ieniceri (jandarmeria), gata să intervină în cazul unor mitinguri – oricum, toate trăsăturile și manifestările lui îl învăluie pe Dragnea într-un inconfundabil iz turcesc. (E comic faptul că un intelectual locvace îl lăuda după alegerile din 2016 pentru pretinse calități de civilitate, prefăcându-se că uită discursul anti-european din campanie, în care își bătea joc de „bruxelleză”. Nu l-am auzit pe acel locvace intelectual făcându-și mea culpa. Nici nu mă așteptam. Bănuiesc că a binemeritat oarece privilegii.)
Coincidență și nu tocmai, fapt e că, prin banda Dragnea, România inversează o tendință a elitei politice veche de un peste un secol și jumătate. Eforturile pașoptiștilor, apoi ale generațiilor de politicieni cu vederi democrate, întrerupte, ce-i drept de comunism, reluate apoi, de multe ori cu stângăcie și fariseism, de figuri când palide, când cam autoritare – ei bine, toate aceste eforturi par să fie acum anulate. Pentru banda Dragnea e un calcul meschin, dar vital, ea e profitoarea turcirii și putinizării. Se întâmplă însă ceva și în straturile sociale mai adânci, prin grija propagandei concertate care lucrează de ani buni la dizolvarea încrederii în Occident. S-a creat un vast front anti-european, în care intră de-a valma conservatori de toate nuanțele, naționaliști pravoslavnici, naționaliști dacopați, pravoslavnici pur și simplu, naționaliști pur și simplu, comuniști nostalgici sau deliranți, foști securiști, anarhiști, țâfnoși, resentimentari prin vocație – și mai ales oameni dezamăgiți, dezamăgiți că nu trăiesc așa cum s-ar fi așteptat, deși, nu-i așa?, suntem în Europa. Care Europă trebuie să se fi aflat pe un piedestal foarte înalt, trebuie să fi fost un fel de panaceu. Și s-au găsit atunci oameni de bine să ne arate metehnele Europei (sunt, cum să nu!, doar românul arhetipal e fără cusur) și să ne facă să înțelegem că n-ar fi mare deosebire între Europa și Rusia sau Turcia, un cenușiu indistinct învăluie lumea în care românul arhetipal e împiedicat să strălucească. Dar nu poate fi împiedicat să se poarte țanțoș. Asta e lecția predată Europei de anacolutica doamnă Dăncilă, apăsat, cu toată hotărârea – lecție la care tot vastul front pomenit mai sus va fi aplaudat pe față sau în aparte. Bine le-a zis!
E într-adevăr straniu că am ajuns aici. Straniu, și totuși logic. Când am aderat la Uniunea Europeană, cred că aproape nimeni nu și-a dat seama ce înseamnă asta. Am făcut-o cu versatilitatea și ușurătatea noastră obișnuite, de formă. Urmau să vină niște bani, asta conta. Principii? A se slăbi. Reforme? Le păcălim noi cumva, știm să mimăm la perfecție. Nenorocirea e că s-au găsit unii din justiție să ia lucrurile în serios – obligați, îndemnați, convinși, un amestec de toate astea. Și când justiția a început să-și facă treaba, banda Dragnea a fost amenințată, a devenit vulnerabilă. Fără să știe că dușmanii ei nu sunt niște fleacuri de magistrați români, ci ditamai Europa, cu birocrația ei insuportabilă, care te obligă să respecți reguli, nu se înduioșază de patetismele doamnei Dăncilă (fostă colegă!), nici nu se înspăimântă de bățoșenia ei.
Așa că acum banda Dragnea apelează la marele front anti-european pregătit de luptă, își inspectează trupele temeinic îndoctrinate. Zilele, săptămânile astea se dă bătălia pentru România – da, sună cam patetic, dar e corect. În fața lor stau puțini oameni – câțiva magistrați, câțiva funcționari de prin instituțiile statului, poate și unii politicieni care n-or fi până la capăt ticăloși sau demenți. E tulburător să te gândești cât de puțini sunt – și cât de multe depind de ei.
