O chestie ciudată (și nu prea) despre Bruxelles: restaurantul lobbiștilor, al networkerilor, politicienilor și jurnaliștilor se cheamă London, deși Londra nu mai e-n Uniunea Europeană în 2021. Cu siguranță sunt și alte locuri de felul ăsta în oraș, dar London e chiar vizavi de Parlamentul European, în Piața Luxembourg, „Place de Lux”, pentru insideri. Sunt aici ca să mă întâlnesc cu Frank Schwalba-Hoth, fost europarlamentar german, în momentul de față networker, adică cineva care cuplează oamenii cu alți oameni.
Scopul întâlnirii: niciunul în particular, iarăși ciudat pentru Bruxelles. Frank m-a agățat acum câteva zile, când mâncam cu un europarlamentar român. A îngenuncheat lângă masa noastră, după care a acaparat conversația, începând în mod curios să se intereseze de mine.
Apoi mi-a trimis un email cu o invitație la un ceai. Bineînțeles, la London. I-am răspuns: „Aha, ai reținut și ce-aveam pe masă. S-ar putea scrie un manual de lobby pornind de la chestiile astea.” Am acceptat, fiindcă sunt în căutare de contacte noi, iar omul pare orice altceva decât un animal tipic de Eurobubble.
Frank s-a născut în Hamburg, are 69 de ani și a intrat în politică în chip de co-fondator al Verzilor germani. Eram curios ce înseamnă toate astea. În ziua întâlnirii, m-am așezat la aceeași masă la care ne cunoscusem. Au trecut câteva minute peste ora stabilită.
Brusc, un grup de cinci fete tinere, frumoase, a dat buzna pe terasa acoperită, cu zâmbete largi pe fețe. Ciudat era faptul că îmi zâmbeau chiar mie. M-am uitat confuz la ele. Pe urmă, l-am văzut pe Frank în spatele lor. Care a preluat imediat inițiativa, ca data trecută.
Ne-a mutat pe toți la o masă mai mare și m-a introdus tinerelor doamne și domnișoare – studente la facultăți politice și diplomatice din fosta URSS, Italia și Coasta de Fildeș, venite în vizită la Bruxelles.
Apoi a enunțat regulile jocului: trebuia să fiu un soi de material didactic vorbitor pentru un curs scurt de comunicare, consultanță și lobby. Începând prin a-mi spune povestea și terminând cu răspunsuri la întrebările fetelor.
Clar, n-aveam cum să scap. Eram prizonierul surprizei, al zâmbetelor, al politeții de neevitat a lui Frank și al propriului ego. Care mă înghiontește să-mi încep numărul. Cum e să ai o companie de consultanță? De ce am făcut-o? Care sunt cele mai grozave și de succes proiecte ale mele, până acum? De ce m-am mutat la Bruxelles?
Și-așa mai departe, dar ținându-mi isonul tot timpul și întrerupându-mă cu alte întrebări și cu propriile concluzii. Fiindcă nu prea-mi place să mă laud, partea cu ego-ul nu ieșea foarte bine. Așa că Frank s-a apucat să mă dădăcească:
—Nu mai spune că ai făcut firma din exasperare! Spune că e cel mai bun lucru care s-a întâmplat în viața ta!
—Așa e, dar...
—Nu! Spune așa: „Am intrat pe piața din Bruxelles fiindcă nu știu să existe alte companii de consultanță capabile să satisfacă necesități legate de România”!
—Nu știu exact dacă e așa, deci...
—Nu! Ce trebuie să spui e: „E prima firmă capabilă să satisfacă perfect toate necesitățile astea!”
E clar, Frank avea ceva de dovedit în fața tinerelor doamne și mă folosise cu nerușinare.
După aceea, ne-a aliniat în fața ușii pentru o poză de grup. M-am simțit ca un lider politic după un summit de succes. Sau ca o victimă sigură.
Fetele au plecat. Frank a continuat să scotocească cu furie, dar caraghios, în trecutul meu. S-a mirat când a auzit că am plecat la Bruxelles după soția mea, care a primit o poziție de nerefuzat la Comisia Europeană. „Extraordinar!”, a exclamat „O să te prezint altor femei care au trecut prin experiența opusă. De obicei femeile îi urmează pe bărbați!”
Frank are dreptate. E extraordinar, chiar dacă bărbații urmează femeile în diferite moduri. Dar n-avem timp de asta acum.
Oricum, storsese aproape tot din mine. În manualul lui de networking, era momentul să-mi povestească despre el. Născut undeva la granița Germaniei cu Danemarca, în Schleswig-Holstein, destul de conectat cu regiunea destul de rurală, lucru care presupun că are de-a face cu identitatea lui verde ecologist.
Trecerea lui de la politică la altceva e o mutare comună în Bruxelles: politicienii aflați la final de mandat se mută în zona administrativă sau în networking. Conexiunile dintre oameni sau dintre probleme și soluții sunt deja un talent exersat în acest stadiu, pentru ei.
Cam asta e, mai mult sau mai puțin, și definiția networking-ului, în cazul în care vă întrebați. Există și alți termeni pentru activități înrudite. Lobby-ul înseamnă mai degrabă a reprezenta interesele cuiva în fața autorităților, iar Public Affairs tinde să înlocuiască termenul de lobby, fiindcă acesta a căpătat conotații negative. Oricum, nu numiți niciodată un lobbist lobbist. Nu își prea spun așa nici ei înșiși.
Din cauza COVID-ului și a izolării, amestecatul de oameni, specialitatea lui Frank, a devenit din ce în ce mai dificil. Majoritatea spațiilor în care se desfășoară interacțiunea politică sunt închise sau foarte restricționate. Așa că lui Frank i-a trecut prin cap o idee. Tot despre London, evident: fiindcă terasele au rămas deschise, s-a apucat să facă întâlniri politice pe diferite subiecte globale, fierbinți, în diminețile de sâmbătă. Am fost la una despre Kazakhstan.
Pare ceva simplu, dar puțină lume face astfel de lucruri în momentul de față. Dacă te uiți pe străzi și în baruri, Cartierul European pare gol. Frank a reușit din două motive. În primul rând, și-a dat seama că terasa are nevoie de consumatori în diminețile de sâmbătă. În al doilea rând, genul de consumatori interesanți din punctul de vedere al networking-ului au nevoie să-și ascută mintea cu o cafea și o conversație care îi scoate din bucla săptămânală a propriilor preocupări politice.
Cam atât se poate pe izolare. Lui Frank i-e dor un lucru pe care îl făcea, pe nume Soirée Internationale. O serie de dineuri făcute după un format inventat de el. Scaunele de la mese sunt disponibile pentru invitați doar pentru scurt timp. În consecință, cei în jur de 30 de oaspeți (care sunt invitați singuri, fără pereche) trebuie să se mute de la o masă la alta între feluri. Interacțiunea e încurajată. Frank spune că abia așteaptă să reia toată povestea. E convins că timpurile bune, dinaintea COVID, o să se întoarcă în curând.
Cu treaba asta în minte, se pregătește de următoarea lui mare lovitură: International Women’s Leadership Award. Opt premii pentru femei care „și-au ascultat propria voce în loc să urmeze convențiile”.
Ies afară, la o țigară, în timp ce Frank se duce să plătească nota. Ceaiul mă face un invitat necostisitor, o fi bine sau rău?, mă gândesc. Când mă întorc înăuntru, Frank e lipit de o masă unde vrăjește o doamnă frumoasă, care lua cina singură, după lucru: „Daaa! El e tipul care a venit la Bruxelles după soția lui, deși era faimos în țara lui. Hai să vă fac cunoștință...”
Nu chiar așa de faimos, răspund mental – ce-am făcut pe la televizor și în alte locuri a fost mai mult ca să văd pe pielea mea cum e ceea ce recomandam clienților. Dar nu spun nimic, fiindcă aș strica zâmbetul doamnei și cascadoria lui Frank. Am devenit și complice, încă un capitol în manualul de networking.
Plecăm împreună. „De ce ai vrut să ne întâlnim?” îl întreb pe Frank. „Păi, când te-am întrebat cu ce te ocupi în mod normal, mi-ai răspuns că nu știi dacă ești normal, dar faci asta și asta...” Fusese atras de „Nu știu dacă sunt normal”.
Corect, am și eu șmecheriile mele. Și cred că și tu, Frank, ești materialul meu didactic viu, ca dovadă faptul că scriu despre tine aici.
În drum spre centru, Frank s-a apucat să-mi spună din nou povești. Clădirea din fața Parlamentului European e din 1854 și a fost inițial o stație de tren intermediară pentru Familia Regală Belgiană. Piatra cubică de pe Rue du Luxembourg e falsă, din beton – în 1984, când a venit el aici, era cea adevărată.
Cei care-au tocit-o sunt tipi ca Frank. Spre deosebire de ceea ce știm despre toți oamenii ăștia care se învârt în jurul politicienilor și al administrației – interese de business private, motive ascunse și-așa mai departe – Frank pornește de la un lucru elementar: oameni care îi plac, pe care îi vrăjește cu situații și povești amuzante. La un moment dat, din toată interacțiunea asta apar și acțiunea politică, și banii. Dar nu totdeauna. Și dacă apar, nu e neapărat ceva tenebros la mijloc. Am făcut și eu asta de câteva ori și nu am motive să mă rușinez.
În cele trei dăți în care l-am văzut, Frank căra după el o sacoșă mare, de supermarket, plină nu știu exact cu ce. „E un element de personal branding”, îi zic, în timp ce tropăim împreună pe piatra cubică. Se uită la mine, un pic amuzat, și nu spune nimic.
„Știi ce mi-a zis C., europarlamentarul român, despre tine?” îl întreb. „A spus că ești Regele Networkingului.” Frank râde. Știe că e o etichetă, știe că e incredibil, și totuși pare să-i placă.
Sacoșa lui Frank e opusul a orice ți-ai putea închipui că are la el oricine contează în Place de Lux. Naiba știe ce are în ea, așa că în principiu comunică mister și nepăsare față de semnalele sociale. Lucru care la rândul lui pare a sugera că are Place de Lux la degetul mic.
Sau nu. De fapt, știu ce e-n sacoșa lui Frank: toți oamenii pe care i-a cunoscut vreodată. Și știu fiindcă acum sunt în ea.
