Pe ultima suta de metri, PSD incearca sa impuna cu orice pret proiectul Catedralei Mintuirii Neamului. Pentru ca timpul preseaza foarte mult, s-a recurs la adoptarea unei legi care prevede ca autoritatile locale sint obligate sa sprijine Patriarhia.
Prevederea este insa complet absurda. Autoritatile locale au domeniul lor de competenta delimitat prin Constitutie. O lege ordinara data de parlament nu poate sa suspende prevederile Legii fundamentale.
Mai mult, prin aceasta, autoritatilor locale li se traseaza sarcina de a incalca legea, pentru ca amplasarea Catedralei in Parcul Carol, locul la care Patriarhia tine mortis, este, dupa cum se stie, ilegala.
Obstinatia Bisericii Ortodoxe Romane si a PSD de a distruge Parcul Carol si unul dintre putinele monumente ale Capitalei este greu de explicat. Situatia seamana naucitor cu aceea din bancul sovietic in care era vorba nu de o masina, ci de o bicicleta, pe care eroul bancului nu o primise, ci i se luase. Asa si cu Catedrala. Nu e atit vorba de a construi un monument, cit de a darima unul.
Si nu e vorba atit de banii privati pe care Biserica se lauda ca i-ar fi strins, cit, bineinteles, de mult incercatii bani publici. Iar daca mai tinem cont si de optiunea bucurestenilor, deja e clar: Catedrala nu e destinata atit oamenilor, cit sfintelor sinoade din BOR si din PSD.
Surpriza e ca ratiunea construirii Catedralei nu e electorala doar pentru PSD, ci si pentru BOR. E si normal pentru o biserica in care contactul cu oamenii, comunitatile nu reprezinta o prioritate.
Fidelizarea credinciosilor ramine sa fie facuta prin astfel de discursuri demagogice, intrucit Catedrala nu este altceva decit un discurs implicit despre unitatea neamului in ortodoxie.
Un discurs care mosteneste toate tarele colectivismului si nationalismului cu care BOR si-a asociat dintotdeauna strategiile.
Aceasta optiune poate fi explicabila pentru vremurile trecute, cind Biserica Ortodoxa constituia un refugiu identitar, un trezorier al identitatii nationale. Ea are, probabil, un merit deosebit in miraculoasa pastrare a fiintei nationale “in fata tuturor vicisitudinilor”, pe care multi scriitori si nescriitori au cintat-o cu foc.
Dar astazi este o imensa greseala strategica. Biserica Ortodoxa nu pare sa inteleaga faptul ca dusmanii identitatii romanesti, fata de care a functionat ca un zid protector, erau, in acelasi timp, si un aliat involuntar al ei.
In conditiile deosebite de atunci, se putea rivaliza foarte greu cu Biserica Ortodoxa. Din cauza presiunii asupra fiintei nationale, romanii se stringeau instinctiv in jurul Bisericii. Astazi, pericolele au trecut, iar BOR a pierdut astfel un imens atu. Din ce in ce mai multi ortodocsi sint atrasi de alte biserici, mult mai bine conectate la viata de azi.
Biserica Ortodoxa incearca sa contracareze acest val de “demisii”, dar, paradoxal, se foloseste de ceea ce le-a provocat.
Catedrala Mintuirii Neamului face si ea parte din aceasta recuzita expirata, din vechiul fond nationalist, care nu mai spune nimic tinerilor, si care va spune inca si mai putin celor ce vor veni. La fel ca si atitudinea deloc crestineasca a BOR fata de Biserica Unita, care astazi este aproape la fel de persecutata ca inainte de 1989.
De fapt, chiar mai persecutata, daca tinem cont de diferenta dintre standardele politice de atunci si cele de acum.
Biserica Ortodoxa trebuie sa redescopere calea spre credinciosii ei prin alte mijloace decit discursurile gaunoase. Cele doua mari cai posibile de actiune ar fi implicarea sociala si promovarea valorilor morale, acelea care au o relevanta directa pentru existenta omului in societate: sa nu minta, sa nu fure, sa nu faca rau altora etc.
Daca BOR nu va reusi sa se adapteze in sensul acesta, numarul real al credinciosilor ei va continua sa scada, oricit de mare ar fi procentul celor care, la recensamint, se declara ortodocsi mai mult de jena.
