Votul uninominal a revenit pe agenda politica o data cu propunerile PSD privind reforma electorala.

In ciuda motivatiilor politice ale fostului partid de guvernamant, care crede ca schimbarea ii va fi favorabila, societatea civila si toate partidele ar trebui sa se implice in dezbatere, tocmai pentru ca reforma sa se concentreze mai degraba pe gasirea celor mai bune mijloace de reprezentare a cetatenilor decat pe realizarea unor interese politice pe termen scurt.

Votul uninominal are avantajul asigurarii unei legaturi mai puternice intre alegatori si alesi. Exista insa multe variante si, daca se schimba legea electorala, e important sa fie ales sistemul corect.

Marea Britanie are una din formele cele mai pure de vot uninominal, cu circumscriptii cu un singur reprezentant si cu un singur tur de scrutin. Totusi, sistemul electoral britanic a fost recent subiectul unei dezbateri incinse, principala sa problema fiind ca dezavantajeaza puternic partidele mai mici.

Sistemul functiona bine pe cand in Marea Britanie era un echilibru intre doua partide, Laburist si Conservator, Liberalii reprezentand un al treilea partid, nesemnificativ.

La inceputul anilor '80, situatia a inceput sa se schimbe, in momentul in care Partidul Social Democrat (fosta factiune de dreapta a Laburistilor) a facut o alianta cu Liberalii, ulterior fuzionand cu acestia pentru a deveni Liberal-Democratii de astazi.

Chiar daca alianta dintre Social-Democrati si Liberali si apoi Liberal-Democratii au avut 15-20% in alegeri de-a lungul ultimelor doua decenii, au obtinut un numar nesemnificativ de fotolii parlamentare. In orice alt sistem, ei ar fi inclinat balanta puterii, asa cum au facut-o Liberal-Democratii germani, cu un posibil efect radical asupra politicilor guvernamentale.

In schimb, guverne care au castigat doar in jur de 40% din votul popular s-au ales cu majoritati absolute, in unele cazuri destul de importante, ceea ce a condus la o situatie descrisa in anii '80 de Lord Hailsham (conservator, membru al Camerei Lorzilor) drept o "dictatura aleasa".

Era o exagerare, dar, cu siguranta, sistemul britanic da puteri fara precedent unor guverne care se bucura doar de sprijin minoritar.

Sistemul francez, bazat pe doua tururi de scrutin, e un compromis bun, care elimina multe dintre anomaliile modelului britanic, retinand principiul circumscriptiei cu un reprezentant. Are propriile deficiente, care, de asemenea, au inceput sa se manifeste cand sistemul bipartit a inceput sa se naruie.

Asa a fost in alegerile din 2002, cand candidatul dreptei extreme, Le Pen, l-a impins pe locul trei pe socialistul Jospin, garantand astfel victoria lui Chirac la prezidentiale. In mod ciudat, daca Jospin ar fi reusit sa obtina doar cateva procente in plus in primul tur, sa ajunga pe locul doi, putea sa-l invinga pe Chirac in finala (cum a reusit Basescu contra lui Nastase).

Si totusi, in majoritatea cazurilor, sistemul cu doua tururi de scrutin usureaza intr-o masura progresul partidelor mai mici, daca nu neaparat prin castigarea de locuri in Parlament, dandu-le cel putin posibilitatea sa se foloseasca de instrumentul negocierii pentru a-si declara sprijinul in turul doi pentru unul dintre candidati.

Nu exista nici un sistem electoral perfect, iar schimbarea este intotdeauna dificila din moment ce, inevitabil, exista castigatori si pagubiti pe termen scurt. In orice caz, sistemul frantuzesc cu doua tururi de scrutin ofera cel mai bun echilibru intre responsabilitatea parlamentarilor in fata electoratului si reprezentarea efectiva a partidelor politice.