Inainte de a ne bucura ca „intram in Europa", s-ar cuveni, poate, sa ne intrebam daca Romania este, cu adevarat, „o tara". Abia daca ne vom da un raspuns pozitiv, vom putea spune ca vom adera la Uniunea Europeana ca „tara", nu doar ca „stat".
Sper sa nu fiu acuzat de lipsa de patriotism daca voi marturisi ca raspunsul pe care mi-l dau eu, azi, e negativ. Si nici n-as vrea sa las impresia ca ma joc cu vorbele. De aceea, ma grabesc sa arat ce deosebiri vad intre un „stat" si o „tara". Un „stat" pot sa-l dispretuiesc. Sau sa ma revolt impotriva lui. Am dreptul sa-l consider o eczema a istoriei ori chiar ticalos. O „tara" tine de destin.
E deasupra optiunilor personale. Deasupra gusturilor. „Statul" inseamna, azi, Basescu, guvernul Tariceanu, senatorii care au avut nerusinarea sa-si camufleze legal averile, o Justitie corupta si o Politie in care nu pot avea incredere.
„Tara" inseamna cimitirul din Lisa, copilaria, povestile spuse de tatal meu despre cum i-a snopit in bataie „Domnul Stefan" pe turci, Bucurestiul in care cautam pe la marginea cartierului Ferentari, dupa miezul noptii, intr-un septembrie marcat inca de razboi, strada Tufelor, intalnirile de la ceasul aflat, pe atunci, langa Universitate. Pe scurt, inseamna viata mea.
Inclusiv convingerea ca daca as fi emigrat vreodata, as fi sfarsit prin a ma sinucide.
De ce am esuat acum in banuiala penibila ca Romania e doar un „stat"? Candva, am afirmat ca un om normal are o singura patrie. Restul sunt „tari". Azi, afirmatia mi se pare incompleta. Putem avea o patrie care nu e tot una cu statul ai carui cetateni suntem. A mea nu mi-am ales-o eu, dar fara ea nu ma mai intereseaza Europa, deoarece ar trebui sa uit ca am avut o mama si un tata.
In schimb, ma indoiesc ca traiesc intr-o „tara"; ma tem ca sunt doar supusul un „stat" pentru care n-am deloc cele mai bune sentimente.
Dar a fost vreodata altfel? Altii au avut un Ev Mediu cu alchimisti, cu catedrale gotice, cu cruciade si razboaie de o suta de ani. Aflati in „calea rautatilor", vorba cronicarului, noi am putut doar sa supravietuim. Si am ajuns cu Evul Mediu pana in secolul al XIX-lea avand „tari" („Tara Oltului", „Tara Motilor", „Tara Romaneasca", „Tara Moldovei" etc.), dar nu o „tara".
Apoi, s-a creat un „stat" in care au intrat toate „tarile". Un „stat" cu institutii de import, cu „forme" aduse din Franta, mai ales, lipite peste un „fond" autohton. Un „fond" inca arhaic, patriarhal, determinat de traditii, mefient fata de progres si de modernitate, unde actionau alte valori si reguli.
Dar care reprezenta partea noastra de „specific", de identitate, pe baza careia, cu inteligenta si deschidere spre lume, s-ar fi putut edifica mai mult decat un „stat". Si anume, o „tara". Numai ca, inainte de a se termina „cearta dintre antici si moderni", in varianta romaneasca, si „fondul" si „formele" au fost strivite de tancurile rusesti. Iar urmele se vad si azi.
Leg intre ele doua intamplari care, aparent, n-au nimic in comun. Pe la inceputul celui de-al doilea razboi mondial, un ofiter neamt, din comandamentul de la Paris, l-a intrebat pe Paul Valéry de ce nu-l interesau victoriile Wermachtului. Raspunsul a venit sec: „Pe mine ma intereseaza marea, nu spuma valurilor".
Recent, ducandu-ma la Iasi, am calatorit in compartiment cu o taranca din Baltati (judetul Iasi) care mi-a declarat, pe un ton alb, dar tocmai de aceea cutremurator, ca ar pleca maine din Romania. E prea in varsta, insa, si n-are de unde procura banii de drum. „Ati putea pleca fara sa va mai uitati inapoi?" am intrebat-o, sperand ca o voi vedea ezitand. N-a ezitat.
Mi-a zis cu o liniste rece: „Da". Dupa care, uitandu-se in gol si simtind, probabil, ca trebuie sa dea o explicatie, a adaugat ca nu se va mai duce la vot si ca „era mai bine inainte". Brusc, m-am crispat. Eu, trenul, conferinta pe care urma s-o tin la Iasi, congresul PSD care se desfasura la acea ora, toate reprezentau „spuma valurilor".
Dar „marea", ceea ce s-ar cuveni sa intelegem prin „mare", mai exista, oare? Pentru taranca din Baltati se pare ca nu mai exista.
Din clipa aceea nu mai sunt sigur ca Romania e mai mult decat un „stat" unde se vorbeste (aproximativ) romaneste. Acum cateva zile s-a facut multa galagie pe tema aderarii la Uniunea Europeana, fara sa se intrebe nimeni daca nu exista riscul sa intram in Europa aratand ca bisericile deplasate de pe locul lor, pe vremea lui Ceausescu: cu zidurile goale pe dinlauntru.
D-l Basescu, adica seful „statului", a emis recent o pretentie tafnoasa si stupida, dupa opinia mea, imprumutata, parca, din retorica lui Catavencu: „Sa nu ne dea Franta lectii!" Las la o parte lipsa de tact, pe care s-ar putea s-o platim mai tarziu. Las la o parte si incultura care a facut posibila o asemenea lipsa de tact. Caci „lectiilor" Frantei le datoram enorm.
Cumva, si iesirea din Evul Mediu. Dar de la Franta am putea invata, eventual, cum sa devenim, cu adevarat, „o tara".
