O fata saraca nu poate sa dea mai mult decat are", spunea George Bernard Shaw. Acesta a fost si principiul care a guvernat transferul de proprietate in Romania postdecembrista. Cu rare exceptii, perfectarea privatizarilor companiilor romanesti, indiferent de obiectul principal de activitate al acestora, a semanat cu tranzactiile incheiate pe linia de centura; in graba si pe bani putini.

Nu este de mirare ca in aceste conditii am vandut pe nimic profiturile, iar deseori ne-am gasit in postura "Si... batuti, si cu banii luati". Cazul C.S. Resita este poate cel mai mediatizat, dar nu este singular. Exceptia de la regula s-a numit sistemul bancar. BCR a ajuns in coada listei pentru privatizare dupa o lunga perioada de rezistenta politica.

Decizia statului de a lasa din mainile sale cea mai mare banca a Romaniei a fost urmarea presiunilor organismelor financiare internationale. Impunerea venea din necesitatea liberalizarii totale a pietei bancare. Functionand ca banca de stat, BCR a avut sansa de a fi ocolita de ingineriile unor artisti ai genului din categoria celor care au devalizat Bancorex sau Banca Agricola.

Expunerea importanta in sistemul bancar a asociat mult timp BCR cu imaginea stabilitatii pietei asigurandu-i astfel integritatea. Nu aceeasi soarta a impartasit-o CEC. Cea mai veche banca autohtona a platit pretul unei false imagini de inexpugnabilitate, conferita de garantia statului.

Atat de puternica era considerata aceasta fortificatie a sistemului bancar, incat nimeni nu si-a pus problema ca imobilismul CEC ar putea reprezenta tocmai "invitatia" la cel mai mare atentat la banul public din istorie. Scandalul SOV Invest-FNI-CEC a ramas in urma, dar si astazi CEC mai plateste pretul imobilismului sau statutar.

Diminuarea randamentelor la titlurile de stat sub nivelul dobanzilor platite la depozite a adus institutia in situatia de a se confrunta cu pierderi la sfarsitul primului trimestru. Acesta este contextul in care se plaseaza cele doua banci pe linia de pornire in cursa privatizarii. Ceea ce mai lasa inca loc la echivoc este pozitia pe grila de start.

Contextul investitional international este diferit fata de momentul primei tentative de privatizare a BCR, cand ar fi fost valabila teoria evitarii supraofertei. Romania nu mai are alte participatii in banci ale statului, de asemenea proportii, pe care sa le vanda. Contractele pentru Banca Agricola si Banca Romana pentru Dezvoltare au adus aproape 50, respectiv 200 milioane de dolari.

Or, CEC si BCR reprezinta, incomparabil, o oferta imbunatatita. CEC are active lichide de peste un miliard de euro si cea mai intinsa retea bancara teritoriala, peste 1.400 de unitati.

Chiar daca restructurarea personalului inca nu a ajuns sa rupa lantul nepotismului in aceasta institutie, CEC tot se gaseste intr-o pozitie mult mai buna decat cea a Bancii Agricole la momentul negocierilor cu Raiffeisen Bank. La randul sau, BCR este cea mai mare banca avand active care reprezinta un sfert din cele 25 miliarde euro, total sistem.

Prin comparatie, BRD era doar o jucarie cand a fost cumparata de Societe Generale. O licitatie in paralel ar fi solutia optima care sa ii determine pe cei inscrisi sa ofere pretul cel mai bun.

Neajunsurile negocierilor cu o singura oferta au iesit in evidenta la privatizarea recenta din sectorul distributiei de energie electrica, atunci cand a fost aleasa vanzarea etapizata a patru companii intr-un interval foarte scurt de timp. Inconvenientul acestei metode este ca primul pret a devenit pret de referinta pentru toate tranzactiile din acelasi domeniu.

Si acum trebuie sa acceptam declaratiile oficiale care cauta sa ne convinga ca bulgarii au obtinut doar aparent un pret mai bun decat noi pentru companiile lor de distributie a energiei electrice, ca nu suntem Cehia ca sa fi obtinut mai mult etc.

Avem inca avantajul unor dobanzi mai inalte decat in orice tara din Uniune si un potential mare de dezvoltare a sectorului prin orientarea spre finantarea unei economii reale aflate in continua si sustinuta crestere, pana la limita supraincalzirii. Acestea nu sunt atuuri perene.

Oare de ce gena autohtona se manifesta doar atunci cand e vorba sa ne calicim la tarate? Parca nu am vrea sa ne depasim limitele "fixate" in aforismul de mai sus. Ma tem ca ne-am obisnuit sa ne vindem ieftin.