Se inseala presedintele Romaniei? A comis el vreo eroare grava? La ambele intrebari raspunsul nu poate fi decit afirmativ. Traian Basescu se inseala opinind ca in Romania nu se poate constata existenta unei crize politice. Presedintele si-a motivat parerea, defininind criza politica drept consecinta unei disfunctionalitati institutionale.

Conform acestei definitii, criza se produce ori de cite ori institutiile publice nu mai functioneaza si nu se mai intrevede nici o solutie legala pentru remedierea situatiei.

In acest caz insa nici macar afacerea Watergate n-ar mai putea fi considerata criza politica. Fiindca in America inceputului anilor 70 toate puterile - executiva, legislativa si judecatoreasca, pentru a nu mai vorbi de incisiva presa americana - au continuat, formal, sa functioneze impecabil.

Ca, totusi, deraierea morala a lui Nixon in timpul celui de-al doilea sau mandat prezidential, a produs o criza politica, si inca una de proportii fara precedent pentru sistemul american, punindu-i in acut pericol democratia e un fapt general acceptat.

Explicatia divergentelor dintre Basescu si liderul PSD, bunaoara pe tema crize politice romanesti, a carei realitate primul o contesta, iar cel de-al doilea o reitereaza neobosit are mai multe explicatii. Una e de natura pur politica si reflecta pozitia diamteral opusa a taberelor pe care le reprezinta cei doi demnitari.

Cel dintiti, de centru-dreapta, se afla oficial la putere, celalalt, exponent al stingii, fiind, teoretic, in opozitie. Basescu pare sa creada ca are tot interesul sa constate functionalitatea institutiilor publice din tara pe care o conduce.

La polul opus, stinga se straduieste sa-si justifice si sa-si legitimeze dramatica optiune a suspendarii presedintelui, pe motive constitutionale imaginare, incercind sa-i atribuie lui Basescu vina pentru criza institutionala si politica din Romania.

Stinga sugereaza astfel ca, in calitatea lui de sef al statului, Basescu ar fi trebuit sa contribuie prin medieri la eliminarea conflictelor politice. Sa fie, cu alte cuvinte un „baiat bun”, si sa respecte clasa politica din care provine. La rindul sau, seful statului a subliniat ca n-are de gind sa-si abandoneze partitura de „presedinte-jucator”.

Basescu a si afirmat ca nu vrea sa fie „motanasul cuminte” pe care l-ar dori la Cotroceni adversarii sai. Cine sunt ei, se stie. Felix si Patriciu, Vintu si aliatii lor din guvern si parlament precum si comentatorii televiziunilor pe care le patroneaza oligarhia postcomunista.

Clivajul intrepretarilor date notiunii de criza politica se explica si istoric. Tinara democratie romaneasca nu e obisnuita cu asemenea situatii. Experienta n-o ajuta sa le rezolve. Iar confuziile dintre domeniile politic, moral si institutional, dintre fond si forma sunt lesne de facut. In chestiune e de pilda chiar definitia data functionarii institutiilor.

Nu tot ce functioneaza aparent o face intr-un mod consistent. Nu orice lucreaza formal, o face si in mod real. Nu orice putere nominala e si veritabila, si nu orice opozitie tare e chiar ceea ce si pare.

In Romania de pilda puterea presedintelui e contestata de o „opozitie” falsa, din care face parte si premierul, caruia stinga pesedista ii dicteaza cum sa-si remanieze cabinetul, si ce ministri sa elimine din el.

Or, un executiv care supravietuieste doar gratie unei majoritati parlamentare de cu totul alta culoare politica decit a sa si a partenerilor impreuna cu care reprezentantii sai au candidat si au cistigat alegerile este o anomalie serioasa. Atit de serioasa incit in orice stat de drept ar fi reclamat de mult alegeri anticipate.

Altfel se scoate la mezat credibilitatea partidelor, a parlamentului, a presedintelui, a institutiilor, a intregului stat.

Respectul fata de electorat, fata de propriul program politic, ca si fata de institutiile cheie ale unei democratii functionale face imperioasa demisia premierului si a cabientului sau si devansarea unui scrutin ori de cite ori guvernul nu mai poate pretinde, in mod credbil, ca reflecta realmente vointa politica a poporului suveran, in speta a celor ce s-au prezentat la urne.

Cum se rezolva lucrurile in atari situatii a demonstrat-o mai nou premierul italian. Contrat in propriul sau arc parlamentar de stinga de doi comunisti si un senator pe viata, caruia i se atribuie relatii mafiote, Prodi n-a mai avut incotro. Spre a salva prezenta militara italiana in Afganistan, si-odata cu ea prestigiul tarii sale, Prodi s-a grabit sa-si prezinte demisia.

Pe cit de necesar si de firesc, pe atit de elegant, gestul premierului demisionar e si de natura sa-i mentina credibilitatea personala.

Un exemplu clasic a furnizat si Germania cancelarului Schmidt. Retragerea liberalilor germani din coalitia formata cu social-democratii fostului cancelar a antrenat instantaneu programarea unui scrutin legislativ anticipat. Asa a ajuns Helmut Kohl la putere. Dar Germania anilor 80 nu seamana cu Romania anului 2007.

Ca Tariceanu a renuntat la anticipate spune totul despre acreditarea democratica a acestui lider PNL-ist. Si mai grav e ca nu le propune nici macar in ceasul al 12-lea, dupa spectacolul penibil pe care l-a dat impreuna cu seful statului in direct la televiziunea romana.

Ca presedintele n-a putut s-au n-a vrut sa se opuna din capul locului previzibilelor demersuri politicianiste ale forului legislativ si n-a decretat imediat dupa alegerile luse din 2004 organizarea unui nou scrutin - iata cea mai grava scapare a lui Traian Basescu. Parlamentul, a carui menire e tocmai reprezentarea vointei electoratului, a devenit intre timp o institutie vadit nefunctionala.

La fel si guvernul care si-a pierdut aproape toti ministri considerati consensual competenti. Mai grav decit atit, poporul roman se confrunta cu un parlament nu doar nedemocratic, ci antidemocratic.

Cum sa se interpreteze altfel masurile forului legislativ de blocare sistematica a reformelor preconizate de ministrul justitiei si de suspendare a presedintelui in ciuda neseriozitatii evidente a motivelor invocate impotriva singurului om politic roman inzestrat cu legitimitatea absoluta a unui vot uninominal?

Chiar daca Romania nu s-ar confrunta decit cu alterarea relatiilor institutionale nu si cu o ampla criza a legitimitatii institutiilor politice si publice singura concluzie posibila ar trebui sa fie clara. In fata crizei institutionale si politice a Romaniei, unica ei solutie nu este si nu poate fi, intr-o democratie, o noua revolutie. Ci pur si simplu recursul la verdictul natiunii.