Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Politicile publice în învățământ pe timp de SARS-CoV-2: un mare plan național și nici urmă de solidaritate socială

de Borbala Kovacs     Contributors.ro
Joi, 14 mai 2020, 11:38 Actualitate | Opinii


Borbála Kovács
Foto: Arhiva personala
O particularitate surprinzătoare a politicilor publice ca răspuns la criza SARS-CoV-2 este marginalitatea principiului solidarității sociale, adică principiul distribuirii cât se poate de larg a costurilor sociale și economice ale distanțării sociale și a carantinei. (O obiecție ar putea fi că măsurile de distanțare socială reprezintă exact acest principiu. Însă carantina și distanțarea socială privatizează și individualizează răspunsul colectiv, politic: acestea nu reprezintă acțiuni ale autorităților statului.) În România, un guvern deosebit de necomunicativ a întreprins eforturi minime pentru ușurarea dificultăților sociale și economice ale businessurilor și gospodăriilor în șomaj sau șomaj tehnic și a întreprins și mai puține în ce privește sectorul de stat în ciuda faptului că multe servicii publice au fost suspendate parțial, dacă nu total. Învățământul este unul din domeniile în care lipsa solidarității este cel mai lesne observabil. Aici vedem că în timp ce responsabilitățile de educare și îngrijire a copiilor au fost realocate peste noapte în întregime familiei, personalul din învățământ a beneficiat în continuare de remunerația pentru activitatea pe care majoritatea nu au mai putut-o desfășura.

Ca urmare a suspendării învățământului pre-universitar pe 11 martie 2020 și ezitarea ulterioară a Ministerului educației de a formula niște alternative pentru continuarea activităților pedagogice sub o formă sau alta în următoarea perioadă au dus la dezbateri aprinse pe Facebook despre necesitatea menținerii grădinițelor și școlilor închise după încetarea stării de urgență. Redeschiderea instituțiilor de învățământ pre-universitar a fost amânată posibil până după toamna lui 2020, Ministerul educației planificând o alternativă digitală pentru noul an școlar (aici). Această dezbatere, dacă e bine sau nu să rămână grădinițele și școlile închise, pune inadecvat problema românească. Aici, după două luni de stare de urgență, cu suspendarea aferentă a unor drepturi constituționale, incidența testării pentru virusul SARS-CoV-2 este de sub 1,5% (vezi tabelul Total COVID-19 tests per 1,000 people în 12 mai 2020 la aici), mai mică decât incidența amendării pentru nerespectarea prevederilor de distanțare socială (vezi aici): per ansamblu inadecvat de jos pentru a fundamenta orice politică publică. În acest context, de ce este greșit să dezbatem dacă redeschiderea grădinițelor și școlilor în următoarea perioadă ar fi pripită sau nu?

Din punct de vedere al sănătății publice, evitarea formării de grupuri, mai ales în spații închise, pare evidentă. Însă singura implicație a acestui lucru este că este de evitat relansarea învățământului în aceleași condiții ca înaintea epidemiei. Interacțiuni în aer liber sau activități la clasă în grupuri mici, cu aerisire și dezinfecție corespunzătoare, ar putea fi o soluție în unele locuri, ca în Danemarca. Mai problematic însă este faptul că discuția despre adecvarea menținerii grădinițelor și școlilor închise mută atenția de pe faptul că în timp ce responsabilitatea pentru educarea și îngrijirea copiilor a trecut, peste noapte, de la educatori și părinți exclusiv la părinți, nu a avut loc nicio mutare de resurse (financiare, de timp sau energie). Lipsa oricăror noțiuni de solidaritate socială este evidentă în protejarea tacită a angajaților din public, inclusiv din învățământul pre-universitar, și ignorarea (la fel de tacită a) familiilor. Reacția la nivel de guvernământ poate fi condensată astfel: este înțeles de la sine faptul că în timp ce responsabilitățile de educare și îngrijire a copiilor revin în totalitate părinților pe timp de criză, este normal ca compensațiile pentru aceste responsabilități să rămână ca în vremuri normale. Faptul că Ministerul educației nu are niciun plan pentru lunile de vară și nu exclude posibilitatea continuării situației actuale în noul an școlar face acest răspuns public unul inacceptabil.

Textul de față problematizează politicile publice menite a asista părinții pe perioada carantinei din această primăvară, arătând că acestea au fost selective și ignoră dificultățile majorității familiilor cu copii de vârstă preșcolară și școlară, fiind complet lipsite de solidaritate socială. Urmează apoi o critică la alternativa învățământului online ca marea strategie pentru întreg sistemul educațional în eventualitatea continuării distanțării sociale în toamnă, tot pe motive de lipsă de solidaritate. Subliniez și unele probleme create pentru sistemul de învățământ de o perioadă de home-schooling în cazul multor școli și profesori urbani, finalizând cu recomandări de politici pentru perioada imediată.

Politici incoerente și selective

Politicile menite să asiste părinții în ultimele două luni au fost prin definiție selective, lipsite de coerență și/sau cu aplicabilitate compromisă. Părinții cărora li se termina concediul de creștere a copilului în perioada de criză puteau să își prelungească perioada de concediu, cu indemnizația aferentă, o decizie binevenită. Din păcate, însă, decizia se bazează pe o diferențiere birocratică arbitrară. De ce doar acei părinți pe care criza i-a prins la capăt de concediu? Iar cei care au copii de trei, patru, cinci ani, îngrijirea cărora diferă doar în detalii, nu și în intensitate față de nevoile de îngrijire ale unui copil de 20 de luni? În plus, părinții cu activitate care nu poate fi realizată la domiciliu sau prin telemuncă (legea 19 din 2020 cu modificările ulterioare) au putut cere zile libere, plătite în mod similar cu concediile de boală. Costurile imediate și directe aferente sunt ale angajatorului (cel puțin în mari dificultăți financiare dacă nu colaps total), ale statului doar pentru angajații din public. Cu întârzieri uneori semnificative în decontul de către stat al acestor costuri către angajator, este clar că o astfel de măsură individualizează negocierea pentru zile libere, cu impact asupra aplicabilității dreptului. Iar părinții care au putut lucra și de acasă? Au fost lăsați să se descurce cu cele 24 de ore din zi. Cu alte cuvinte, în timp ce îngrijirea și educarea copiilor a fost complet privatizată și individualizată peste noapte, împărțeala resurselor publice pe care statul le alocă pentru aceste sarcini a rămas nealterată sau aleator și selectiv suplimentată, în cazul unei mici minorități a părinților, prin mobilizarea de resurse financiare în primul rând al angajatorilor.

Cu o aplicabilitate limitată, aceste măsuri ar putea fi tolerate ca măsuri de urgență într-o situație fără precedent. Însă tăcerea Ministerului educației legată de lunile de vară și în noul an școlar dă impresia că deciziile politice de până acum vor rămâne valabile încă cel puțin trei-patru luni. În plus, se pare că după o reacție inițială pripită la mobilizarea unor școli și profesori pentru a continua activitățile didactice online, Ministerul educației și-a însușit posibilitățile învățământului online (orice ar însemna asta), pregătindu-se de scenariul mutării activităților educaționale pe virtual din septembrie. Chiar dacă pregătirile s-ar face impecabil, nici această politică nu ar fi una solidară în contextul românesc.

De ce școala online nu este o politică solidară

Pentru mulți profesori, predatul online – chiar dacă s-ar organiza eficace – pur și simplu nu este o alternativă. Pentru cei mai mici, serviciile de educație sunt în același timp și servicii de îngrijire. Componenta afectivă, de socializare și de îngrijire ale creșei și grădiniței sunt cel puțin la fel de importante ca cea de dezvoltare cognitivă a copiilor. Educatoarele fiicei mele au investit mult timp și energie în pregătirea și postarea de materiale, în alegerea unor activități și filmarea demonstrațiilor acestora pentru a asista părinții în perioada carantinei. Deși binevenite, aceste eforturi nu pot înlocui mare parte a activității lor care în perioada aceasta lipsesc: aceste materiale oferă idei pentru activități în familie când nevoia noastră este pentru timp în familie; și substituie joaca și învățarea împreună cu privitul unui ecran inert (de regulă în brațele mele). Acesta în contextul în care, în perioada izolării inclusiv de rude apropiate, interesele copilului meu s-au restrâns: preferă activități pe care le asociază cu apropiere și intimitate și nu are nicio tragere de inimă pentru lucruri „noi”. Nu o forțez: citim mult mai mult împreună; toată ziua inventăm povești cu copii de la grădiniță și din vecini cum făceam doar la culcare; desenăm împreună mult mai mult; și ne uităm și la Peppa zilnic, împreună, deși făceam asta rar. Singurele lucruri noi pe care vrea să le facă sunt cele pe care le facem noi: să scrie, inclusiv pe calculator, și să „citească.” (Drept urmare, la nici patru ani cunoaște toate literele, pe majoritatea le poate scrie, știe exact unde se regăsesc pe tastatura QWERTY și scrie după dictare pe litere.) Grădinița pentru noi este de neînlocuit în primul rând pentru îngrijirea, compania și socializarea pe care le prilejuiește, în mai mică măsură pentru activitățile educaționale. Dar și dacă ar fi invers, cum este pentru mulți alți copii, eforturile educatoarelor de până acum ar fi, fără maliție, redundante. Pentru a înlocui serviciile de educație pre-primar și primar în mod corespunzător părinții ar avea nevoie de timp, pregătire didactică și cel puțin doi-trei frați de vârstă similară. Școala online pentru grupul de vârstă 2-12 ani nu este o alternativă sau este o alternativă parțială doar cu investiție masivă de timp și din partea părintelui. (De ce bunicii nu pot fi nici soluție de îngrijire și educație, nici de asistare a educației primare la scară largă ar necesita o altă discuție.)

Pentru mulți alți profesori, școala online nu este o alternativă datorită limitărilor materiale proprii, dar mai ales datorită limitărilor materiale ale copiilor cu care lucrează. Într-un raport recent, Florian și Țoc (vezi aici: aici) oferă o analiză concisă excelentă despre dificultățile materiale cu care familiile din multe sate, comune și unele orașe se confruntă de decenii întregi, dificultăți pe care criza actuală le scoate neconfortabil la iveală. Acestea reprezintă în multe cazuri bariere insurmontabile pentru învățământul online. În multe zone izolate, în comunități marginalizate sau de o sărăcie neimaginabilă nu există resurse de bază care să permită copiilor să poată beneficia de eforturile virtuale ale profesorilor lor. Aceste bariere nu țin de tablete sau smartphone-uri. O anchetă salvați Copiii România cuantifică aceste limitări: aici

  • Familiile sărace nu au nici internet, nici spațiu de lucru care să permită învățarea acasă;
  • Resursele limitate creează exponențial probleme în familiile cu mai mult de unul-doi copii;
  • Învățarea online necesită implicare și efort în plus din partea părinților: cei mai dezavantajați elevi pur și simplu nu au această resursă chiar dacă au părinți deosebit de iubitori, dedicați și prezenți.

Și astfel ajungem la problema de la care am pornit, și-anume necesitatea nerecunoscută și nerecompensată a părintelui. Aceștia ar fi pur și simplu indispensabili pentru învățământul online, chiar și pentru cei mai privilegiați elevi din ciclurile superioare, unde învățarea este în mare măsură autonomă. În ciuda eforturilor unor profesori pregătiți, flexibili, ambițioși, copii lipsiți de supraveghere, disciplină și asistență în timp real ar putea beneficia doar parțial de școala online. Ministerul a pus mare accent pe pregătirea profesorilor pentru posibilitatea învățământului online, însă a ignorat complet elevii și posibila lor nevoie de a învăța instrumentarul necesar alternativei digitale. S-a asumat – probabil – că acest proces de instruire și asistență va fi făcut de părinți, cu resurse proprii.

Mai este și delicata problemă a ceea ce pot oferi profesorii români prin învățământul online chiar dacă ar avea resursele și audiența. În teorie, pregătirea profesorilor îi echipează să își adapteze activitățile didactice oricăror medii. Or spațiul virtual și instrumentele digitale nu sunt altceva decât medii: contest argumentul lui Florian și Țoc (2020: 13), de pildă, cum că învățământul online necesită în mod automat și mutarea învățării pe digital și/sau online. Însă România având rezultate educaționale comparativ proaste (pentru o succintă descriere, vezi Florian și Țoc: aici) și în timp tot mai slabe, mulți dau vina pe calitatea slabă a multor profesori. Oricât de controversat sau de delicat ar fi, trebuie spus: mulți profesori sunt pedagogi complet ineficace la clasă. Ce ar avea ei de oferit printr-un mediu nou de predare, cu dificultăți corespunzătoare?!

Aceste limite ale învățământului online în contextul românesc nu sunt menite să sugereze că această alternativă ar trebui abandonată. Propun, în schimb, că nu ar trebui să fie prezentată ca soluția universală pentru întreg învățământul pre-universitar, nici măcar obligatoriu, cea care va salva învățământul românesc în circumstanțele excepționale actuale. Ministerul ar trebui să înceteze să gândească în termeni de mari planuri universal aplicabile și soluții unice; și în plus față de soluții multiple pentru contexte diverse, ar trebui să gândească în materie de obiective multiple. De pildă:

Dreptul fiecărui copil la educație? Acest obiectiv necesită constelații de intervenții și resurse specifice contextului local, ținându-se cont de niște reguli de bază pentru asigurarea bunului management al sănătății publice necesitate de epidemie. Acest obiectiv dictează reluarea activităților didactice, dar sub formule diferite. În sate mai mult sau mai puțin izolate, cu resurse private limitate, resursele colective necesitate vor fi mult diferite față de cele din centre urbane mari, unde resursele școlilor, profesorilor și familiilor sunt semnificativ mai multe și diverse.

Învățarea? Acest obiectiv necesită colectarea și punerea la dispoziția profesorilor, părinților și copiilor a unei diversități de resurse de învățare digitale și pe hârtie, online și offline, care să permită activitate de învățare autonomă cât mai eficace, combinată cu feedback sistematic, personalizat și în timp util pentru asistarea învățării individuale.

Deprinderile sociale ale copiilor și bunăstarea lor emoțională și fizică? Pentru acest obiectiv ar fi nevoie de reluarea unor activități în aer liber, în grupuri mici, respectiv de întâlniri virtuale, tot în grupuri mici, țintite spre socializare, mișcare fizică sau schimburi intelectuale interactive (dezbateri, quiz-uri, cercuri de lectură etc.). Lipsa oricăror sugestii din partea autorităților pentru organizarea de clase sau activități în aer liber pe perioada caldă, cu limitările de rigoare, pare năucitoare. Ministerul dă dovadă de o înțelegere deosebit de limitată a dezvoltării copilului, aceste obiective (și măsuri corespunzătoare) lipsind și acum din discursul public pe învățământ. În plus, cu lipsa oricăror planuri pentru lunile calde, Ministerul pare să promoveze și inviolabilitatea unei vacanțe de vară deosebit de lungi în pofida circumstanțelor atipice, chiar dacă mulți profesori nu împărtășesc nevoia unei astfel de pauze îndelungate (vezi ancheta cu profesorii din 9 aprilie 2020: aici).

Bunăstarea generală a copiilor? Pe perioada crizei, școlile ar fi trebuit și ar trebui să funcționeze ca puncte de referință pentru familii când acestea au dificultăți: materiale, medicale, emoționale etc. Însă în România grădinițele și școlile „au fost închise”. În afară de educatoarele fiicei mele, care se interesează regulat de bunăstarea copiilor și se bucură de poze, filmulețe sau relatări, la nivel instituțional nu există niciun semn de disponibilitate. Rolul principal al grădiniței și școlii nu este unul social, însă în această perioadă atipică, când managementul este de regulă prezent, ar putea fi principalul punct de contact pentru copii și părinții lor, mai ales când au nevoie de ajutor. În plus, impresia că grădinițele și școlile „au fost închise” în 11 martie 2020 face complet invizibilă munca de colectare de date și raportare în care școlile din România sunt angrenate de aproape două luni.

În concluzie, învățământul online nu poate fi o soluție pentru o parte din copiii înscriși în unități de învățământ pre-universitar, în speță pentru cei din învățământul preșcolar, convenabil neobligatoriu în România. Învățământul online nu poate fi o soluție din motive materiale concentrate. Învățământul online ar necesita, sub orice formulă, resurse uneori semnificative din partea părinților chiar dacă ceea ce ar aduce la masă profesorii ar fi non plus ultra, resurse care ar necesita intervenție publică. Și, chiar și cu instructaj, învățământul online nu ar putea fi oferit la un nivel acceptabil de o parte din actualii profesori.

Efectele crizei asupra sistemului și profesorilor

Deși până în acest moment Ministerul educației a tratat cu prioritate interesele profesorilor în fața intereselor elevilor sau familiilor cu copii, abordarea denotă și lipsă de apreciere și responsabilitate pe termen mai lung pentru personalul didactic. Suspendarea activităților educaționale din pre-universitar în martie, care pare că va persista până cel puțin în septembrie din motive nefundamentate epidemiologic, și realocarea responsabilităților pentru educarea și îngrijirea copiilor în mod exclusiv familiilor pe această perioadă de șase luni creează un precedent care va avea efecte nedezirabile pentru sistemul de învățământ public:

  • Inegalitățile în ce privește rezultatele școlare se vor polariza și mai mult;
  • Indispensabilitatea profesorilor și expertiza lor pedagogică superioară va fi pusă la îndoială și mai mult;
  • Necesitatea unei programe încărcate și a orarelor solicitante vor fi și mai contestate;
  • Opțiunea de home-schooling va deveni una atractivă pentru o mai mare parte dintre cei mai privilegiați.

Cu cât rămân grădinițele și școlile închise mai mult timp, cu atât mai acute vor deveni aceste probleme.

Tot mai multe surse arată că în ciuda politicii de suspendare a activităților pedagogice, inegalitățile din sistem au devenit și mai pronunțate. Motivul este că unele școli și profesori și-au continuat activitatea, preponderent în contextele cele mai avantajate (chestionarul profesorilor: aici, precum și sondajul Salvați Copiii România: aici). Copiii care nu au beneficiat de nicio atenție în ultimele două luni sunt cei care sunt oricum cei mai vulnerabili. Învățământul online nu va fi o soluție nici măcar pentru încetinirea creșterii discrepanțelor educaționale din România.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.















1710 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by