Andreea Molocea și Camelia Rangu sunt două românce, una stabilită în Praga, cealaltă în Timișoara, care s-au cunoscut în mediul online, și-au destăinuit poveștile și au lansat un proiect virtual de conștientizare pe tema pierderii de sarcină - „Mame cu brațele goale.” Așa cum povestesc, inițiativa s-a născut din „nenașterile” lor de copii vii și speră ca vocile lor, alături de cele ale femeilor care le împărtășesc durerea, să normalizeze o conversație care a rămas tabu în societatea noastră.

Proiectul „Mame cu brațele goale”Foto: Arhiva personala

Pe 15 octombrie, în fiecare an, este ziua internațională a comemorării copiilor pierduți la naștere sau înainte de naștere. Statisticile prezente la nivel global ne arată că una din patru femei pierde o sarcină.

Într-o societate cum este România, unde maternitatea este glorificată și idealizată, discursurile nefericite ale mamelor sunt deseori blocate și marginalizate, lăsate, de multe ori, nespuse.

O inițiativă pornită din experiențe personale

Contextul țării noastre, unde nu se vorbește deschis despre pierderea de sarcină, este confirmat și de psiholoaga Alexandra Păcurar, care susține că românii nu vorbesc despre asta și, dacă o fac, abordează subiectul într-un mod nepotrivit.

„Este foarte comun să se invalideze doliul femeii care pierde o sarcină, ca și cum nu ar avea vreun motiv să sufere. Replici precum „mai ai un copil”, „vei face oricum altul”, „încearcă să nu te mai gândești la asta” sau „trebuie să treci peste” pot să aibă un impact psihologic foarte puternic asupra femeii în suferință și îi pot întări credința că dacă împărtășește ceea ce simte va fi neînțeleasă, judecată sau învinovățită”, susține ea.

Este important să nu se generalizeze această concluzie, continuă ea, și să se caute în continuare suport social în rândul celor apropiați, cei care au capacitatea să empatizeze și să ofere susținere morală.

• Citește și: Într-o societate care idealizează sarcina, o tânără artistă vrea să schimbe percepția românilor față de un subiect tabu: depresia postpartum

Andreea Molocea, 35 de ani, și Camelia Rangu, 40 de ani, și-au propus să deschidă acest subiect public într-un mod vulnerabil și să ofere un spațiu de alinare celor care au trecut prin asta.

Andreea este doctor în științe politice, activistă și ilustratoare, iar Camelia este artist fotograf și freelancer în domeniul educației și culturii.

Conversația dintre ele a început la inițiativa Cameliei, care avea nevoie de sprijin în ideea avută, iar Andreea i s-a alăturat fără să stea pe gânduri.

„După ce am trecut printr-o pierdere de sarcină, am început să citesc mult pe această temă și m-am hotărât să-mi canalizez emoțiile într-un proiect fotografic”, explică ea.

În procesul documentării, a găsit mai multe proiecte artistice internaționale pe această temă și a fost surprinsă să descopere cum în România prea puțină lume dă glas acestei dureri.

„Mame cu brațele goale” este un proiect lung și greu care are ca scop, metaforic vorbind, să ducă o sarcină la termen. Ideea din spate este de a primi texte prin care autoarele să dea glas unor dureri de multe ori ascunse și de a crea imagini blânde care să însoțească privitorul de-a lungul lecturii.

Proiectul va conține cel puțin 38-42 de fotografii și texte, corespunzătoare fiecărei săptămâni de sarcină, ca la final, să o ducă împreună la termen. „Suntem două femei care au vrut să facă ceva din durerea asta. Proiectul este născut din neneșterile noastre de copii vii”, adaugă Andreea.

„Numele proiectului nu a fost gândit, a fost simțit de mine fizic”

Camelia, „Mame cu brațele goale”. FOTO: Arhiva personală

Inițial, Camelia și-a dorit ca proiectul să poarte numele fetiței sale, Dalia, dar a realizat rapid că nu este vorba doar despre ea și despre copilul ei mort și a îmbrățișat propunerea Andreei din toată inima.

„Am simțit pierdea mea în burtă și golul acela nu știu dacă va fi vreodată umplut, dar cred că brațele goale reflectă perfect lipsa, dorul, căldura și mirosul cu care asociem copiii noștri”, mai spune fotografa.

Andreea povestește cum numele acestui proiect nu a fost gândit, ci simțit de ea, fizic, acum aproape trei ani, când a pierdut prima sarcină. „Așa îmi scriam în jurnal. Când pierzi o sarcină cu un copil dorit și mult așteptat nu trăiești doar cu acea pierdere, cu durere sau doliu, trăiești cu o eternă formă de dor în care nu te poți abține să nu tânjești după ce nu mai ai.

Fizic, după ce m-am întors din spital, mă dureau mâinile. Îi simțeam absența nu în burtă, ci în brațe. În brațele în care o visasem o viață întreagă”, explică ea.

S-au gândit la un element comun pentru cele care au pierdut copii doriți și au găsit fix asta - „ieșim cu brațele goale de vise și viitor când realizăm că nu îi putem naște vii.”

• Citește și:„​Primele luni în noul rol de mamă au fost cele mai grele din viața mea”. Imaginea unui subiect tabu în România: depresia post-partum

Un alt aspect esențial a fost utilizarea termenului de „mamă.” Pentru Andreea a fost esențial, în procesarea poveștii, să se identifice cu acest rol și să folosească maternitatea ca un canal prin care doliul să poată curge.

„Mamă cu brațe goale este orice femeie care a trecut prin secunda aceea în care timpul se oprește în loc și totul e negru. Chiar dacă viața i-a mai oferit prunci vii, secunda aceea nu se uită. Durerea rămâne în tine ca și cum ți-a crescut o a doua inimă responsabilă cu tânjirea după puiul pierdut”, completează ea.

Psiholoaga Alexandra Păcurar subliniază importanța normalizării sentimentelor care vin odată cu pierderea și spune că stările de tristețe, anxietate, vinovăție, sentiment de eșec, neajutorare, singurătate sau furie sunt comune. Un prim pas pe care o mamă care și-a pierdut copilul îl poate face, în gestionarea tuturor acestor trăiri, este de a „le face loc” în viața lor.

Terapeuta adaugă și cât de importantă este diferențierea între gândurile adaptative, care ajută, și cele dezadaptative, care pot fi nefolositoare sau chiar dăunătoare.

„De exemplu, „viața mea s-a schimbat în urma pierderii” este un gând care le va ajuta să se adapteze, pe când „nu mai are niciun sens să trăiesc” este unul dezadaptativ.

Cultivarea gândurilor folositoare va conduce în timp la acceptarea pierderii și la reluarea activităților importante, orientarea către viitor, cu menținerea în memorie a copilului pierdut”, explică specialista.

Alexandra Păcurar vorbește despre cum doliul simțit în urma pierderii sarcinii este un tip de doliu mai diferit, deoarece mai degrabă se jelește ceva din viitor, o imagine formată despre copil, ceea ce ar fi putut fi, nu ceea ce a fost.

Cu toate astea, adaugă ea, pașii sunt aceiași - acceptarea realității pierderii, procesarea emoțiilor, ajustarea la lume fără cel/cea pierdut/ă și reinvestirea în noua realitate. „Acești pași nu sunt o rețetă pe care toate femeile trebuie să o urmeze, ci mai degrabă un ghid, însă fiecare drum prin doliu este unic”, conchide terapeuta.

„Îmi doresc ca toată durerea mea să nu fi fost în zadar”

Andreea, „Mame cu brațele goale” FOTO: Arhiva personală

Camelia a trecut recent printr-o pierdere de sarcină și deși a început să vorbească despre asta, nu-i este ușor. Povestea ei va sta alături de toate celelalte și va vorbi alături de ele în cor, atunci când proiectul va fi finalizat. Nu există vindecare deocamdată pentru ea și are senzația că în fiecare zi face un pas înainte și trei înapoi.

„Cred că acest proiect mă ajută mult și îmi doresc ca toată durerea mea să nu fi fost în zadar. Cu ajutorul său încerc să aduc alinare, atât cât se poate, surorilor mele de suferință, dar mai ales celor care vin după noi, în această mare familie de doliu și care vor fi bulversate de această tragedie și nu se vor simți înțelese sau sprijinite”, spune ea.

În ultimii trei ani, Andreea a pierdut patru sarcini. Prima, cu fetița ei Matilda, a fost la începutul trimestrului doi și a fost cea mai grea. Celelalte au fost micuțe, la început de drum.

„Cu prima pierdere am pierdut un copil, cu ultima pierdere am pierdut toți copiii. Fiecare dintre ele are altă aromă, altă stare emoțională. Nici una plăcută, dar există diferențe între ele în funcție de modul în care eu am procesat evenimentul. Nu am nici un copil viu în acest moment. Am mai multă experiență în a vorbi despre traumele lăsate de aceste pierderi și sunt în altă etapă a doliului”, se deschide tânăra.

Și ea crede că nu există Vindecare cu V mare, ci zile bune și zile grele. Din experiența ei poate spune că femeile ca ea au altfel de aniversări - an de an, ziua în care ar fi născut-o și ziua în care a fost operată, de exemplu. Știe când vine doliul din nou și ține câteva săptămâni, în jurul datei în care a pierdut prima oară.

„După aproape trei ani mă aștept ca și la anul să fie la fel. An de an povestea pierderii mă atrage în ea. Nu mă opun, dar încerc să scriu, să înțeleg, s-o recompun și să îi mai găsesc un nou unghi din care să o privesc”, mărturisește Andreea.

Alexandra Păcurar își dorește ca femeile care trec prin asta să știe că e normal ceea ce simt și gândesc - acea dorință de conectare la copil, acea tânjire de a-l ține în brațe, acea tristețe, toate fac parte din procesul de doliu.

Încercarea de a da un sens experienței, de a răspunde la acel „de ce” este și ea o etapă normală. E important ca mamele rănite să-și dea timp și să apeleze la ajutor terapeutic dacă, în timp, manifestările nu scad în intensitate, ba chiar se intensifică, dacă simt un blocaj, dacă există sentimente puternice de vinovăție, dacă funcționarea zilnică este grav afectată și dacă apar simptome de anxietate, depresie sau stres post-traumatic.

Specialista expune clar cum vindecarea nu presupune să „mergi mai departe” fără a mai simți nimic în legătură cu ceea ce s-a întâmplat, iar așteptarea de a nu mai avea niciodată tristețe sau alte emoții vizavi de asta nu este realistă.

În timp, spune ea, chiar dacă o să doară, capacitatea de a simți durerea va fi mai mare și va exista o continuitate în firul narativ al persoanei, iar povestea ei nu va fi oprită la acel capitol. „Emoțiile nu vor mai fi copleșitoare, golul acela nu va mai fi atât de mare, toleranța la amintiri și emoții va fi mult crescută și experiența va fi integrată”, adaugă ea.

„În povești, în Biblie, femeile infertile, femeile fără copii sunt babe cloanțe sau pedepsite divin”

Unul dintre motivele pentru care femeile din România nu vorbesc deschis despre sarcinile lor pierdute, explică Andreea, are legătură cu presiunea reală că o astfel de pierdere nu este „chiar o moarte” ca să ții doliu după ea.

„Nimeni nu ar spune, dacă îți pierzi bunica „lasă, o să treacă, ai să ai alta”, dar îți spun asta când pierzi copilul dorit. Maternitatea, fiind văzută doar prin prisma ei de lucru cu happy end aka copil viu, ajunge o rușine pentru cele care nu reușesc să rămână însărcinate sau pierd. Nu avem modele pozitive de femei care trec prin asemenea experiențe, aceste tipuri de pierderi nu sunt normalizate, ci reduse la tăcere”, completează activista.

La bază tăcerilor mai stau și rușinea, vinovăția, lipsa de educație emoțională, cât și patriarhatul. „Pentru că într-o lume în care valoarea femeilor este dată de capacitatea lor reproductivă și de statutul de Madonă, să nu poți face un copil are și o profundă componentă punitivă.

În povești, în Biblie, femeile infertile, femeile fără copii sunt babe cloanțe sau pedepsite divin. Ceva este în neregulă, nenatural, anormal cu ele. Avem secole de rușine, durere în jurul acestui subiect. Multe de vindecat”, subliniază Andreea Molocea.

Momentul în care Camelia Rangu a spus celor din jur că a pierdut-o pe Dalia, la o vârstă de sarcină înaintată, s-a confruntat cu multe întrebări și etichete. Ea susține că riscul de a pierde o sarcină în primul trimestru este cunoscut, dar despre restul cazurilor nu se vorbește, deoarece nu cunoaștem și nu înțelegem acest fenomen.

„În România multe femei nu își cunosc corpul, nu înțeleg semnele pe care le primesc, nu au educația de a merge la doctor sau la analize de rutină, nu sunt încurajate să pună întrebări doctorilor sau să caute informații. În clipa în care se întâmplă o asemenea tragedie se învinuiesc sau sunt învinute. Restul e tăcere și traumă”, spune ea.

Psiholoaga Alexandra Păcurar atrage încă o dată atenția asupra faptului că fiecare proces de doliu este unic, iar prietenii și familia ar fi bine să respecte asta - nici să sară „să o salveze” și să creadă că pot spune sau face ceva astfel încât să-i elimine durerea, nici să nu se deconecteze și să se retragă din relație.

„A fi împreună cu persoana care suferă, a asculta și a-i valida ceea ce simte, sunt lucruri care contează mult”, adaugă ea. În cazul unui partener, continuă psiholoaga, și el este probabil să treacă printr-un proces de doliu, chiar dacă se manifestă diferit. Cu cât va fi mai conectat la ce i se întâmplă și va avea grijă de el, cu atât va putea fi un sprijin pentru partenera lui.

„Suntem multe cu traume ascunse”

„După trei zile de stat pe antibiotic, a venit și vestea: sarcină oprită în evoluție. A căzut cerul pe mine! Aveam 27 de ani și nu înțelegeam de ce am pierdut copilul. Am dat vina pe mine, bineînțeles. L-am născut normal, după o perfuzie, în salon, pe patul de spital, în loc să fiu într-o sală de nașteri. M-am trezit cu bebelușul mort între picioarele mele”- fragment din povestea unei mame implicate în proiect.

Andreea vorbește despre cum proiectul „Mame cu brațele goale” are două componente care se întrepătrund și formează un tot unitar: o componentă artistică și una educațională.

Arta, susține tânăra artistă, este o formă de limbaj mult mai accesibilă, cu o puternică forță educațională. Ambele vor ca poveștile pe care le adună să rămână pe termen lung, așa că au în plan un site, pentru că și-ar dori ca orice femeie care are o asemenea poveste de spus să o poată publica.

„Ne dorim să putem crea un spațiu în care femeile ca noi să găsească un trib de empatie, înțelegere, căldură”, adaugă Andreea, în timp ce Camelia își dorește ca mamele cu brațe goale să iasă din buncărele în care s-au închis, să vorbească, să vorbim pe această temă: „Suntem multe cu traume ascunse.”

Alexandra Păcurar este de părere că o astfel de inițiativă este extrem de utilă, mai ales când, la nivel de comunitate, este mare nevoie de așa ceva. Cu ajutorul unui astfel de proiect, adaugă specialista, unele femei se pot simți, poate pentru prima dată, înțelese și pot avea sentimentul că nu sunt singure, ci fac parte dintr-un grup cu care au ceva în comun, că nu mai sunt izolate în suferința lor.

„Conform studiilor, participarea la un grup de suport are efecte benefice asupra sănătății mintale, precum reducerea simptomelor de anxietate și depresie, creșterea rezilienței, îmbunătățirea imaginii de sine și învățarea unor noi strategii sănătoase de coping”, explică psiholoaga.

„Doar vocile mamelor cu copii vii se aud”

Un astfel de proiect este important, spune Andreea, pentru că atunci când treci prin asta te crezi singura de pe planetă căreia i se întâmplă. Topicul pierderii unui copil se ține ascuns și apare doar când tu spui că ai pierdut unul.

Ea crede că este timpul ca astfel de istorisiri să iasă la lumină și faptul că nu sunt vesele nu înseamnă că nu ar trebui să aibă loc în spațiul public, așa cum au poveștile cu bebeluși născuți vii.

„A naște un copil viu și a pierde un copil dorit sunt ambele părți din maternitate. La ora actuală, doar vocile mamelor cu copii vii se aud. Eu credeam -până să pierd- că o dată ce rămâi însărcinată vei avea un copil viu la capătul ei”, mărturisește Andreea.

Discursul public, continuă ilustratoarea, ignoră pierderile iar acestea rămân în gâturile femeilor care plâng pe ascuns în băi la serviciu, când colega de birou anunță că pleacă în concediu de maternitate.

„Din cauză că multe femei nu au cum să arate că ele au pierdut un copil, există percepția aceasta că „le trece” repede. Multe dintre noi mimăm că suntem bine pentru că există presiunea aceasta că ceea ce am trăit e un mărunțiș și că trebuie să ne revenim repede”, mai spune ea.

Când te confrunți cu o astfel de problemă, susține Camelia, nu te previne și nu te pregătește nimeni pentru așa ceva, pentru că există puțină informație în mediul online și prea puțin sprijin din partea specialiștilor.

„Din momentul aflării veștii și până când am născut, în fiecare zi mă simțeam ca electrocutată. Nimeni nu avea nimic bun să-mi spună și de câteva ori m-am trezit eu îmbărbătându-i pe alții/altele din jurul meu. A fost șoc și groază pentru toată lumea”, își aduce aminte fotografa.

Există soluții?

Cele două femei care au pornit „Mama cu brațele deschise” subliniază multe lipsuri ale societății, de la cele materiale, cum ar fi saloanele speciale, de exemplu, unde să nu trebuiască să-ți naști puiul mort în salon cu altă mamă cu bebeluș viu, analize medicale, diagnostic și consiliere psihologică atunci când primești vestea și după ce ieși din spital, până la cele care țin de compasiunea celor din jur.

Ambele speră ca proiectul să crească suficient de frumos, astfel încât să poată face lobby pentru toate problemele și umăr de la umăr să producă niște schimbări.

La nivel de înțelegere umană, psiholoaga Alexandra Păcurar transmite că indiferent de cât de mult a evoluat sarcina, dacă s-a format o legătură afectivă între mamă și făt, ruperea acelei legături va fi dureroasă.

„O pierdere este o pierdere chiar dacă mulți nu înțeleg încă asta. Cu cât se va vorbi mai mult despre acest subiect, cu cât se va exersa mușchiul empatiei și al compasiunii, poate nu doar față de astfel de experiențe, ci și la modul general, să încercăm să înțelegem lucruri prin care nu am trecut, sau să acceptăm că lipsa noastră de înțelegere nu invalidează acele lucruri, cu atât vom ajunge să fim mai receptivi față de experiențele altora”, concluzionează ea.

PS: Dacă vrei să-ți dezvălui povestea și să faci parte din proiectul „Mame cu brațele goale”, completează formularul pe care-l vei găsi aici sau intră pe pagina de Facebook a proiectului.