Fetiță de la Dristor 1, dă-le mîna!

de Andrada Ilisan     Contributors.ro
Duminică, 14 februarie 2021, 9:54 Actualitate | Opinii


Andrada Ilisan
Foto: Arhiva personala

“Miercuri, în jurul orei 15:35, la stația de metrou Dristor 1, o fetiță a sărit pur și simplu pe linia de metrou. Imaginile suprinse arată cum o altă femeie aflată pe peron îi face semn disperată să se ridice și o trage exact în ultima clipă înainte de a fi lovită de metrou”. Involuntar, știrea de pe hotnews, deși incompletă, este redată aproape providențial prin acel pur și simplu. Fiindcă așa procedează disperarea și nebunia omului: pur și simplu, adică în mod subit, pierde contactul cu realitatea comună și ajunge în cele mai sfîșietoare ipostaze. “Prin apel 112 a fost sesizat faptul că o tânără a sărit pe calea de rulare a metroului, dar a fost scoasă de pe şine de doi cetăţeni aflaţi în staţie. Tânăra, care este minoră, a fost transportată la spital pentru evaluare şi îngrijiri medicale de specialitate” (aici). Alexandra și Răzvan Lupu au salvat disperarea de la moarte. Purtarea lor este amuțitoare, la fel cum amuțitoare este disperarea fetiței. 15 secunde cu totul durează înregistrarea de la metrou. 15 secunde în care un copil sare pe calea de rulare a unei izbituri violente, o studentă înspăimîntată, dar care dă dovadă de o prezență sufletească extraordinară, strigă la ea și îi întinde mîna, o fetiță confuză ridică mîna spre salvatoarea ei și un bărbat, repezindu-se brusc dintre coloane, o saltă cu o forță uluitoare înapoi pe peron. La o fracțiune de secundă, un metrou în viteză taie de-a curmezișul întreaga atmosferă. Dar dinainte să încetinească metroul în stație, destinele celor trei nu mai puteau fi despărțite între ele. Un bărbat și o femeie au întins mîinile după o fetiță și au salvat-o de la moarte.

“Alexandra este studentă. Răzvan este fiul fostului internaţional Dănuț Lupu. În curând va fi ziua lui. Spune că salvarea fetei a fost cel mai frumos cadou pe care şi-l putea face. Adolescenta i-a rugat să o strângă în braţe. Le-a mărturisit că părinţii ei sunt la tribunal pentru divorţ” (aici).

Alexandra: “… văzînd că metroul se apropie, a sărit între șine… și am strigat la ea, după care, auzindu-mă că am strigat, un alt domn a venit să mă ajute să o tragem… și mă bucur că și ea, văzîndu-mă că am strigat-o, a venit către noi pentru că a fost …e puțin spus la limită. Doar văzîndu-ne că suntem acolo și că i-am atras atenția și că, din punctul meu de vedere, a realizat ce se întîmplă de fapt, s-a răzgîndit…”.

Răzvan Lupu: “… eu coboram și am auzit-o țipînd. Am mai făcut doi pași și am văzut-o pe aia mică că se ridică în picioare și în momentul în care am văzut-o că se ridică în picioare, am fugit spre margine și i-am zis Dă-mi mîna!… și în momentul în care i-am zis dă-mi mîna, am tras-o cît am am putut de tare… am văzut puțin în dreapta metroul cum venea… în rest, nu știu, a fost pur și simplu instinct, adică putea să se întîmple orice, a fost milisecunda aia în care io am reușit să o trag și a lovit-o metroul peste picior. Adică orice fracțiune de secundă, aparent, a contat, mă bucur că am reușit să o ajut…”.

Alexandra: “… a și cerut lucrul ăsta, într-un fel… să fie alinată, na, am început să vorbesc cu ea ca și cu o prietenă, să o întreb cum o cheamă, cîți ani are … ea se simțea cauza tuturor celor ce se întîmplă”.

Răzvan Lupu: “… chiar avea gol în ochi, efectiv gol în ochi… nu transmitea nimic, nu era nimic, era panicată, era într-o stare de șoc… din cîte am înțeles sunt probleme în familie, ușoare traume, ușoare sechele legate de,am înțeles, un divorț al părinților…”.

3 persoane și-au încrucișat drumurile în ziua aceea și noi am văzut că salvarea este incomensurabil mai bună și mai izbăvitoare decît renunțarea. Să scapi viu este incomensurabil o reușită mai mare decît să te lași spulberat. De ce? Nu știu. Pur și simplu. Priviți filmulețul și trăiți evidența zguduitoare a acestei reușite. Ne zguduie fiindcă e o reușită comună. E gestul mîinilor întinse. Mîna întinsă a disperatului și mâna întinsă a salvatorilor care apucă disperarea de oasele mici de la încheietură și o saltă înapoi pe peron. Probabil că mii și mii de oameni au urmărit profund înmărmuriți, nemișcați de groază și de fericire cele 15 secunde ale înregistrării. Cutremurarea lăuntrică pricinuită de imaginile vizionate se leagă de evidența clipelor în succesiunea lor precipitată. Vedem cu ochii noștri și inima se prăbușește în emoție fiindcă totul e acolo pe de-a întregul pentru a putea fi cuprins cu mintea. Comentariile oamenilor stau mărturie:

Prezenta voastra de spirit si ajutorul cred ca au salvat-o de doua ori - din fata metroului si din ghearele disperarii! Dumnezeu sa va rasplateasca insutit gestul!”

“Viața a învins moartea de această dată! Bravo tuturor!”“Cei doi care au intervenit merită decorați!”

“Să sari în ajutor fără să te gîndești e un act extraordinar de altruism!”“Bravo eroilor salvatori!”

“Acești tineri ar trebui primiți la cotroceni si felicitati de Dl. presedinte!”

“Fetița are mare nevoie de ajutor și încurajare, sper ca social media să funcționeze pozitiv pentru ea și oamenii, în loc să o judece, să-i transmită curaj și îmbrățișări”.

“Ce mi se pare extraordinar este faptul ca fetita a fost imbratisata, ca nu s a gandit nimeni ca poate are covid si sa pastreze distanta sociala! Exista speranta ca inca exista oameni buni, empatici! Respect!”

“Minunile lui Dumnezeu se fac prin oameni. Să le dea Dumnezeu sănătate la toti trei!“Felicitari salvatorilor! Sa va aiba Dumnezeu in paza lui pe toti trei!”

Secunda a 8-a ne înnebunește pe toți, fără îndoială. Realizăm subit cît de violentă a fost apropierea de moarte și cum cei doi adulți au salvat un copil realmente de la moarte și nu de la altceva. Un alt lucru care impresionează este săritura naturală a fetiței. Sare pe calea de rulare de parcă ar sări într-un bazin de apă la ștrand. Mișcările ei sunt ezitante, temătoare și buimace. Apelurile disperate ale studentei Alexandra o dezmeticesc, deși, dacă privim atent, observăm că fetița pare să se dezmeticească imediat ce ajunge pe șine. Mișcarea ei de rotire e înspre peron, nu înspre botul metroului ce se apropie. Maniera în care copila se ridică și își redresează ținuta e mișcarea unui om care vrea să iasă din groapa în care tocmai ce-a sărit. Poate tocmai această naturalețe a gestului de a sări - căci de unde să împrumuți o săritură nouă și specifică pentru moarte decît din pleiada de sărituri pe care le-ai exersat în viața de zi cu zi - i-a făcut pe unii comentatori să se întrebe: “Cînd vrei să te sinucizi violent mai porți mască?” sau să deducă: “Cred că a sărit să își ia telefonul”. Omul merge să se spânzure cu aceleași haine cu care merge să-și plătească abonamentul la telefon, iar o fetiță se aruncă în fața metroului purtînd aceeași mască pe care ar purta-o în drum spre școală. Ne vine greu să pricepem că disperarea și suferința psihică se petrec în interiorul circumstanțelor de zi cu zi și nu altundeva. Oamenii disperați nu se refugiază într-un centru de disperare. Disperarea nu e vizibilă așa cum e vizibilă o plagă deschisă. Oamenii disperați disperă în interiorul vieții lor și continuă să facă gesturi concrete. Tușesc, beau un pahar de apă, ridică o jucărie de pe jos, spală o farfurie, aranjează o cuvertură, fumează o țigară, deschid o ușă, își mută o sacoșă dintr-o mînă în cealaltă, așteaptă la semafor, deschid o fereastră de chat și, înlăuntrul lor, în tot timpul ăsta, disperarea lor e vie. Disperarea interioară, lipsa de speranță, frica, depresia sunt simultane vieții exterioare. Sacoșa omului, țigara lui, chat-ul de whatsapp, farfuria, cuvertura nu pun stăpînire pe mintea lui. Însă disperarea, sub forma credințelor sau concepțiilor omului, sub forma judecăților și raționamentelor, pun stăpînire pe mintea lui. Idee delirantă - de lira - înseamnă alături de brazdă. Ideea delirantă - care îi spune omului ba că el de vină pentru tot, ba că alții sunt de vină și merită pedepsiți, ba că nu mai există nimic de făcut, - “rămîne impenetrabilă la contraargumente, inabordabilă prin confruntare, în ciuda contradicțiilor evidente cu realitatea”. Disperarea, pe cît e de dureroasă, pe atît e de aberantă. Ea lucrează cu domeniul absurdului, neverosimilului și se încapsulează treptat.Psihiatria numește tulburarea de conținut a gîndirii flux ideativ morbid. Pentru individ însă e disperare trăită. E singura atitudine pe care știe să o aibă în fața propriei lui existențe îngreunate și de care nu se știe apăra singur. Omul profund disperat e ca Iacob al lui Mircea Daneliuc. “Iacob, un miner din Transilvania, este bănuit pe nedrept că ar fi furat aur. Drept pedeapsă Iacob e transferat la o altă mină, mai îndepărtată de casă. Efortul este epuizant, drumul spre casă fără sfârşit. De Crăciun, pentru a scurta timpul ajungerii la familie, Iacob se urcă pe furiş în funicularul minei. Dar zgomotul roţilor se opreşte: de Sărbători, pentru două zile, mina opreşte curentul electric. Iacob rămâne suspendat la 200 de metri deasupra prăpastiei” (aici). Iacob nu se poate salva singur, de acolo de sus, din corfa telefericului. Scîrțîitul roților oprite de la curent, balansul metalic al corfei, imensitatea nesfîrșită și tăcută a dealurilor înzepezite și croncănitul ciorilor anunță grav că Iacob e pierdut. Zorile se revarsă indiferente peste minerul înghețat și amorțit în funicular. Numai noi spectatorii înțelegem ce îl paște. “Bine că nu l-o oprit pe vale”, zice cu o respirație topită, nedeșlușită și năucă. “Măă, măă…”, strigă disperarea înfrîntă. Dar munții și valea rămîn mute. Nu îi mai rămîne decît să rostească - cu privirea goală, ca a fetiței din povestea noastră - numele copiilor și femeii sale, ca într-un pomelnic. “Maria, Mihai, Aspazia, Veturia.” Numele acestea îi dau întrucîtva putere. Nu mai rămîne ghemuit, lipit cu obrazul de cofca înghețată. Se ridică în capul oaselor și cercetează încă o dată cu privirea împrejurimile. Îl vedem ridicîndu-se în picioare în vagonul de cărbuni, suflîndu-și în palme ca să se încălzească, gemînd și murmurînd numele celor iubiți: “Maria, Mihai, Aspazia, Veturia”, “Veturia, Aspazia, Dumitra, Mihai” și urcînd, cu eforturi deosebite, sus pe funicular. Îl vedem de la mare depărtare așezat pe un rînd de cablu, ajutîndu-se cu mîinile de rîndul paralel de cablu ca să își mute încetișor corpul. Această înaintare deasupra prăpastiei nu îi reușește. Mîinile îi cedează și se prăbușește în gol. Ce vreau să spun este că Iacob ajunge în punctul în care nu se mai poate salva singur. Acest punct îndepărtat (extravangant) care nu mai face posibilă reîntoarcerea este locul din care numai ceilalți te pot recupera. Fetița de la Dristor 1 e un anti Iacob, unul care a fost salvat de ceilalți. Salvînd-o pe fetiță, cei doi ne-au salvat cumva pe noi toți. Ne-au răvășit și ne-au trezit la realitate neputințele, spaimele, furiile, ciuda, mînia, încleștarea. Cînd o fetiță e smulsă din calea metroului cît s-o atingă peste picior și s-o lase totuși teafără, înseamnă că a scăpa viu are un rost. Are un rost să fii liniștit sau blînd în loc să fii înnebunit de spaimă sau mort pe dinăuntru. Dacă doi oameni au salvat un copil în cîteva secunde, înseamnă că curajul poate fi realmente o formă veritabilă de existență. Înseamnă că fricile, spaimele și neputințele omului au șansă să fie răscumpărate. “Am impresia că respir ca mă mențin în viață”, spune o persoană. “M-am trezit într-o noapte ca și cum cineva mi-ar fi cerut să îmi pun mîna pe gură ca să nu mai respir. E ca și cum e o altă persoană care e în mine și vrea să îmi facă rău.” Cu siguranță fetița noastră de la metrou pricepe aceste vorbe. “Sunt multe lucruri care mă copleșesc și nu le fac față singură”, spune altă persoană. “Trăiesc în întuneric.” “Totul e pericol de moarte pentru mine”, spune alta. “Nu înțeleg de ce îmi fac atîta rău”, “nu înțeleg de nu las lucrurile, de ce nu le accept”. “Nu știu cît o să rezist.” “Am nevoie să îmi fac rău ca să văd cît de mult pot suferi.” Cu siguranță că fetița noastră le pricepe pe toate.

Se află zei și aici”, se spune într-o anecdotă despre Heraclit. “Se povestește cum cîțiva străini veniți în vizită la Heraclit l-au găsit pe gînditor încălzindu-se lîngă un cuptor. Ca răspuns la mirarea și dezamăgirea lor, găsindu-l în asemenea circumstanțe comune, se spune că Heraclit le-ar fi adresat următoarele cuvinte de întîmpinare: Se află zei și aici”.

Îmi vine să spun: “Se află disperare și aici”. Lîngă cuptor, în stația de metrou, în sala de curs, în supermarket, în camera unui apartament, la volanul unei mașini, în fața unui calculator, în bucărărie, în autobuz, în firmă, în freelancing, în cotidian, în raza obișnuitului. Se află disperare tăcută și aici și aievea, deundestarea de rău nu răsună ca un sistem de alarmă antiefracție.

În cartea a treia a Regilor se spune că Iată, Domnul va trece. Și înaintea Lui va fi vijelie năpraznică care va despica munții și va sfărîma stîncile, dar Domnul nu va fi vijelie. Iar după vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur, iar după cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul. Aș vrea, dacă mi se îngăduie, să spun că la fel cum cu acest Domn, la fel e și cu disperarea omului. Disperarea lui e vijelia năpraznică care despică munți și sfarîmă stînci, e cutremur și foc, dar nu e omul. Iar omul nu va fi disperare. Acolo unde e adiere de vînt lin e omul cu adevărat. Însă să nu facem greșeala să credem că dacă omul e de întîlnit dincolo de propria lui disperare, vijelia, cutremurul și foc n-ar fi de el trăite, fiindcă sunt. Fetița de la metrou - cu “traume din cauza divorțului părinților” - nu poate fi decît o fetiță disperată, cu alte cuvinte o fetiță cuprinsă de disperare care vrea să trăiască și să renunțe la viață simultan.

Dar se află și nădejde aici.”, îmi mai vine să adaug. Aici, unde omul își pune singur mîna la gură ca să nu mai sufle, aici unde nu știe cît mai poate rezista, aici unde nutrește cele mai neobișnuite gînduri, aici unde îi e frică și rușine, aici unde se disprețuiește pe sine, aici unde își spune “Aș vrea să mă bag sub o piatră și să stau acolo pînă mor”, aici unde e dezbrăcat de haine și scos gol în casa scării sau în fața clasei ca să fie făcut de rușine, aici unde posibilă oroarea și greața, fix aici și nu altundeva sunt cu adevărat posibile viața și nădejdea.

Între comentariile acumulate la subsolul știrii de pe hotnews, am întîlnit ceea ce părea să fie comentariul unuia dintre părinții copilei care încerca să răspundă speculațiilor celorlalți comentatori, aducînd lămuriri suplimentare:

“Va mulțumesc ca mi-ați salvat fetita. Dragi oameni sa nu treceți prin ceea ce trecem noi ca părinți. De mai bine de 15 luni incercam sa facem tot ca fetița noastră sa nu mai facă asemenea tâmpenii. Vreau sa aduc câteva lămuriri. 1. face consiliere de mai bine de un an, 2. nu s-a aplecat după telefon, 3. nu si-a aranjat parul, poarta ochelari și parul ii acoperă deseori vederea, 4. nu era sub influenta substanțelor, 5. Psihologul întotdeauna ne-a încurajat "dacă vrea sa o facă o va face indiferent”. Ne ajuta la maxim aceste cuvinte. În rest ce pot spune. Multumesc celor doi îngeri care ne-au salvat fetița.” (Titlul comentariul “Mulțumesc celor care mi-au salvat fetita”, utilizator Mihai 1122, joi, 11 februarie 2021, 1:07). Apoi comentariul pare să fi fost șters. Pe alte rețele de social media, apăreau comentatori care spuneau că s-a dat la știri că “fata e la a treia tentativa de suicid, că nu mai suporta comportamentul agresiv al tatalui, iar apoi divortul părinților.”

Nu știm ce e adevărat, ce e neadevărat. Știm doar că o copilă s-a aruncat în fața metroului, un bărbat și o femeie au salvat-o de la moarte, iar la sfîrșit s-au pus toți jos ca să își tragă sufletul după așa o pățanie nemaiîntîlnită. Și că apoi “adolescenta a fost dusă la Spitalul Obregia”.

Stimată fetiță, sper ca miercurea trecută viața ta, cea lăuntrică, să fi fost salvată cu adevărat. Și sper ca pentru cîteva clipe, esențiale pentru viața unui om, Alexandra și Răzvan Lupu să-i fi dublat pe părinții tăi. Dacă e adevărat că în vreme ce părinții tăi se aflau în sala de judecată, atunci te aflai tu pe calea de rulare a unui metrou, îngerii tăi păzitori se aflau în locul potrivit. Se spune că “un om, ajuns în rai, i-a cerut lui Dumnezeu să-i descopere viaţa pe care a trăit-o. Dumnezeu i-a înfăţişat-o ca şi când ea s-a desfăşurat pe nisipul unei plaje. Omul a văzut că în momentele de bucurie erau patru urme de paşi pe nisip, ale lui şi ale lui Dumnezeu. Dar în clipele de suferinţă, erau numai două urme. Mâhnit, omul i-a spus lui Dumnezeu: De ce în momentele grele m-ai lăsat singur? Acesta i-a răspuns: În clipele de suferinţă erau doar urmele Mele, pentru că atunci te purtam pe braţe.”

Stimată fetiță de la Dristor1, îndrăznesc să spun că în clipele tale de suferință adîncă, pe nisip s-au văzut urmele Alexandrei și ale lui Răzvan Lupu, purtîndu-te pe brațe. Îți doresc să trăiești pînă la adînci bătrîneți ca să le poți povesti celor disperați și neajutorați cum a trebuit să stai în preajma morții ca să poți trăi cu adevărat. Cum ai întins mîna și cineva te-a apucat de ea.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.















.*.


19257 vizualizari

  • +4 (4 voturi)    
    Statul roman ignora persoanele vulnerabile de 30 (Duminică, 14 februarie 2021, 10:36)

    Joe1 [utilizator]

    Copii singuri in fata unor evenimente traumatice, copii singuri cu parinti plecati in strainatate, copii suferind de boli grave ai caror parinti sunt pusi sa ceara ajutorul prin donatii, copii orfani din centre de plasament, copii atrasi prin metode lover-boy de care nu mai stie nimeni unde au ajuns.

    Toate au in comun indolenta generalizata a statului roman pentru proprii copii. Toata discutia se duce la modul 'marim alocatiile'. Ar trebui sa fie o discutie integrata, cum asiguram dreptul fiecarui copil, in special cel in situatii dificile ca ajung la 18-23 de ani un adult de succes. ex. Consiliere si mecanisme de protectie cu oameni dedicati misiunii lor, educatie in scoala de cum sa se protejeze de pericole pe social-media, cum sa reactioneze in situatii, cum si cui sa ceara ajutor.
  • -1 (1 vot)    
    Mihai, daca citesti mesajul (Duminică, 14 februarie 2021, 21:24)

    mbembe [utilizator]

    las-o balta cu divortul! daca aveti ceva pe umeri sa fie cu gandul la copil, orgoliile voastre pot astepta macar pana la majorat! si dupa ce treceti tot ce aveti pe fata...
  • +1 (1 vot)    
    Sant unii care nu mai scapa (Miercuri, 17 februarie 2021, 19:11)

    TheFreeOne [utilizator]

    Si nici nu si-o fac cu mana lor. Nu sar pe linie in fata trenului. Pur si simplu se afla in locul potrivit, la momentul nepotrivit. Poate exista si autori morali sau legali ai acestor accidente (alte persoane), dar acestia nu platesc niciodata pretul corect.

    Despre ei nu scrie nimeni nimic???


Abonare la comentarii cu RSS
Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by