Acordul dintre Israel și Emiratele Arabe Unite oficializează, parțial, o axă Ierusalim – Golf care, fără a fi chiar o alianță, a luat naștere din interese reciproce și pentru a răspunde unor inamici comuni – în primul rând Iranul.
Emiratele Arabe Unite și Israelul au ajuns, sub egida Statelor Unite, la un acord de normalizare a relațiilor bilaterale. Acesta va fi doar al treilea acord de acest tip între Israel și o țară arabă, după cele semnate cu doi dintre vecinii săi, Egiptul și Iordania. Există, însă, o diferență semnificativă. Primele două acorduri au marcat, practic, încheierea oficială a păcii cu doi foști adversari cu care Israelul a purtat mai multe războaie în primele decenii ale existenței sale.
Acordul cu Emiratele oficializează, parțial, o axă Ierusalim – Golf care, fără a fi chiar o alianță, a luat naștere din interese reciproce și pentru a răspunde unor inamici comuni – în primul rând Iranul.
Metamorfozele conflictelor arabo-israeliene
Soldați din Israel. FOTO: JACK GUEZ/AFP/ Profimedia Images
Conflictele arabo-israeliene au marcat Orientul Mijlociu decenii întregi din secolul trecut. Inițial au fost ciocniri sporadice, apoi un adevărat război civil între evreii și arabii din Palestina britanică. În 1948 a avut loc prima mare mobilizare pan-arabă, în condițiile în care Liga Arabă refuzase să accepte partiția Palestinei și formarea Israelului: vecinii acestuia (Liban, Siria, Transiordania și Egiptul), dar și țări arabe mai îndepărtate, între care Irakul și Arabia Saudită, și-au trimis armatele împotriva noului stat.
Oficial, au făcut-o pentru a impune pe întregul teritoriu al Palestinei britanice un stat arab, însă au existat, în spatele acestui demers, și ambiții de natură politică și chiar tentative de a obține pentru ele anumite teritorii (mai ales în cazul Transiordaniei, care își dorea să anexeze Cisiordania).
Au urmat, printre altele, atacul israeliano-franco-britanic asupra Egiptului, în 1956, și războaiele din 1967 și 1973 – 74, ultimul marcat și de embargoul petrolier impus lumii de exportatorii arabi, precum și lungul război din Liban, unde Israelul a fost implicat atât indirect, prin aliați locali, cât și cu propriile forțe, care au avut confruntări cu luptători palestinieni, armata siriană și, ulterior, cu Hezbollahul.
Incursiunile israeliene în Liban încep odată cu sfârșitul epocii marilor războaie arabo-israeliene, marcat de Acordurile de la Camp David din 1978 și Tratatul de Pace egipteano-israelian din 1979; până atunci, Egiptul, ca principală putere militară arabă, fusese cel mai redutabil adversar al Israelului. A urmat și normalizarea relațiilor cu Iordania, una din țările arabe cu cele mai bine pregătite armate, care a culminat cu Tratatul de Pace din 1994.
Ultimul lider important care a încercat să mobilizeze lumea arabă împotriva Israelului a fost Saddam Hussein, care în 1991 a lansat zeci de rachete împotriva statului evreu. Saddam spera să atragă represalii israeliene pentru ca statele – și strada – arabe să se solidarizeze cu el și să îl susțină și în războiul împotriva coaliției care căuta să-l alunge din Kuweitul ocupat.
Nimeni nu a căzut, însă, în plasa sa, iar palestinienii chiar au avut de suferit în urma acelui război întrucât liderul Organizației pentru Eliberarea Palestinei, Yasser Arafat, a susținut Irakul; după război, Kuweitul a răspuns expulzând sute de mii de palestinieni de pe teritoriul său.
Susținerea arătată pentru invadarea Kuweitului nu a fost, de altfel, prima greșeală a OEP, care de-a lungul timpului a intrat în conflicte costisitoare în Iordania și Liban, țări care oferiseră găzduire unui număr semnificativ de refugiați și acceptaseră structuri politice și militare ale palestinienilor.
Cauza palestiniană și oboseala “fraților” arabi
Protest palestinian împotriva planului de pace al lui Trump. FOTO: Mohammed ABED/AFP/ Profimedia
Dincolo de conflictele ocazionale cu OEP și alte organizații, arabii s-au simțit obligați să susțină cauza palestiniană din solidaritate națională (dar merită notat că naționalismul pan-arab a intrat în declin de foarte mulți ani) și au fost mobilizați, parțial, și de ideea eliberării Ierusalimului, al treilea loc sfânt al Islamului după Mecca și Medina.
În anii care au trecut de la Războiul din Golf, a devenit însă tot mai clar că în lumea arabă există – cel puțin la nivelul clasei politice – o anumită “oboseală” față de cauza palestiniană. Sunt puțini cei dispuși să recunoască acest lucru în spațiul public, unde retorica anti-israeliană este în continuare puternică și oamenii sunt gata să îmbrățișeze teorii antisemite ale unei conspirații globale atotputernice a evreilor și occidentalilor.
În particular, însă, pragmaticii recunosc că sunt de dorit bune-relații cu Israelul: nu doar că acesta este cea mai mare putere militară a regiunii, dar este totodată o putere tehnologică și economică și are o relație privilegiată cu Statele Unite, cu care numeroase state arabe au – sau își doresc – parteneriate.
Acest lucru este în special valabil pentru monarhiile arabe din Golful Persic. Toate se bazează pe Statele Unite pentru securitatea lor. Niciuna nu are vreun motiv cu adevărat important pentru a fi în conflict cu Israelul – nu sunt granițe comune și dispute teritoriale, nu există un istoric prea încărcat al conflictelor militare.
Naționalismul arab în Golf este unul moderat și foarte diferit de cel promovat, după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, de nou-apărutele republici laice unde predominau ideologii precum cea a Partidului Baath, care promova anti-colonialismul, pan-arabismul și socialismul; în cazul arabilor din Golf este mai mult vorba de ideea de prestigiu și leadership în cadrul lumii arabe și musulmane, dublată și de interesul diferitelor dinastii de a se menține la putere – populația, cum am mai spus, a fost învățată să nu iubească Israelul.
Nu este de neglijat nici dorința celor din Golf de a face business. Iar dincolo de toate acestea, există și un interes comun pe care cei din Golf îl au cu Israelul: domolirea ambițiilor Iranului.
Iranul: Inamicul numărul 1 în Golf și la Ierusalim
Garda Revoluționară din Iran
Iranul este văzut drept principala amenințare la adresa monarhiilor din Golf. Are o populație mai mare decât toate acestea la un loc, forțele sale armate sunt semnificative (aici, însă, arabii punctează prin echipamentele mai moderne pe care le au la dispoziție), este situată, ideologic, în antiteză față de acestea, atât ca stat șiit – arabii din Golf sunt preponderent sunniți – cât și ca republică islamică fondată tocmai prin răsturnarea unei monarhii.
Mai mult, Teheranul este și din punct de vedere istoric marea putere a regiunii și a avut întotdeauna pretenția de o domina, motiv pentru care, chiar în perioada în care statele din Golf erau fondate, forțele iraniene au ocupat insule ale Emiratelor Arabe Unite, pe care nu le-au eliberat nici până în prezent, și s-a pus problema ca Bahreinul să devină oficial o provincie a Iranului.
Din cauza amenințării Teheranului, monarhiile din Golf au sprijinit un alt stat care le era adversar ideologic și avea tendințe hegemonice – Irakul republican și laic al lui Saddam Hussein – pe parcursul sângerosului război pe care acesta l-a purtat cu Iranul în anii ’80. După înfrângerea Iranului, Irakul nu a ținut cont de “frăția” pan-arabă sau de ajutorul pe care îl primise și a invadat Kuweitul, amenințând Arabia Saudită. Statele Unite au reacționat imediat, iar după ce au înfrânt armata irakiană și-au consolidat semnificativ pozițiile din Golf, ținând astfel în frâu și Iranul, care le era adversar de mai bine de un deceniu, și asigurându-le monarhiilor din regiune o securitate fără precedent.
Teheranul a căutat să nu agite prea mult apele în anii care au urmat după Războiul din Golf, dar asta nu înseamnă că a încetat să fie perceput ca o amenințare sau că a stat cu mâinile în sân în anii ‘90. Iranul și-a intensificat semnificativ acțiunile după ocuparea Irakului, în 2003, moment în care era aproape încercuit de Statele Unite, care controlau și Afganistanul.
Treptat, cu ajutorul unor actori non-statali locali, Iranul a reușit să își clădească o sferă de influență, așa-numita “Semilună iraniană”, prin Irak și Siria până la Mediterană, unde proxy-ul său, Hezbollahul, a ajuns să domine Libanul și să înfrunte cu succes Israelul în două războaie – cel din 1985 – 2000 și cel din 2006.
În Golf, iranienii au mizat pe comunitățile șiite, în special cele din Bahrein și Yemen. În timp ce influența sa regională creștea, Teheranul a investit și în două programe extrem de îngrijorătoare pentru adversarii săi: balistic și, mai ales, nuclear, chiar dacă, în ceea ce-l privește pe acesta din urmă, a afirmat întotdeauna că este strict civil.
Washingtonul nu a făcut prea multe pentru a opri expansiunea iraniană; după ani de război în Irak și Afganistan, noua administrație, condusă de Barrack Obama, a căutat și alte soluții decât cele militare, unul dintre rezultatele acestei abordări fiind semnarea acordului nuclear cu Iranul, în 2015.
Acordul venea după retragerea din Irak și ezitările din Siria; pentru monarhiile din Golf și Israel era clar că nu mai puteau fi așa de sigure că America va interveni pentru a le rezolva problemele. Iar asta a accelerat apropierea dintre ele.
Dușmanul dușmanului meu îmi este prieten
Politicile administrației Obama în Orientul Mijlociu au încurajat apropierea dintre Israel și statele din Golf, însă procesul începuse, discret, mai devreme, în special pe probleme de securitate și de intelligence. Cooperarea s-a intensificat odată cu venirea lui Donald Trump la Casa Albă și adoptarea unei linii mai dure față de Iran, momentele cele mai notabile ale acesteia fiind retragerea Statelor Unite din Acordul nuclear și uciderea lui Qassem Soleimani, responsabil de operațiunile externe ale Forței Quds a Gărzilor Revoluționare și unul dintre arhitecții Semilunei iraniene.
Arabii din Golf au fost atât de încântanți de noua abordare a Casei Albe, încât au acceptat chiar și planul de pace gândit de ginerele lui Trump, Jared Kushner, chiar dacă acesta a fost clar în defavoarea palestinienilor: Emiratele Arabe Unite, Omanul și Bahreinul și-au trimis ambasadorii la ceremonia la care a fost anunțat, boicotată de restul statelor arabe și de palestinieni.
De altfel, după anunțarea acordului cu Emiratele, ministrul israelian pentru informații, Eli Cohen, a declarat că Omanul și Bahreinul ar putea fi următoarele state arabe care recunosc Israelul, iar câteva zile mai târziu șeful diplomației de la Ierusalim, Gabi Ashkenazi, a avut o convorbire telefonică cu omologul său omanez– care, însă, a fost înlocuit a doua zi.
Relația Israelului cu Omanul, țară care a intermediat și dialogul american cu Iranul este una specială: doi premieri israelieni, Yitzak Rabin și Benjamin Netanyahu, au vizitat Muscatul în 1994 și, respectiv, 2018.
Marea putere arabă a Golfului este Arabia Saudită și este greu de crezut că deschiderea către Israel ar fi avut loc dacă Riadul s-ar fi opus.
În Orient se vorbește, însă, de ceva ani despre o cooperare discretă între saudiți și israelieni, în special pe intelligence, iar prințul moștenitor al Arabiei Saudite, turbulentul Muhammad bin Salman (MbS), a făcut un pas important în urmă cu doi ani când, într-un interviu pentru The Atlantic, a recunoscut dreptul israelienilor de a avea propria țară.
Există, însă, și limite ale libertății de mișcare a saudiților: aceștia s-au grăbit să dea asigurări că nu se poate pune problema unui acord similar între ei și Israel cel puțin până când se va ajunge un acord de pace cu palestinienii. MbS a nominalizat, în interviul din The Atlantic, amenințările pe care le percepe Riadul, un așa-numit “triunghi al răului” (inspirat din celebra “axă a răului” a lui George W. Bush) format din regimul iranian, jihadiști ca aceia din Al Qaida și Statul Islamic și Frații Musulmani – o organizație care promovează un islamism mult mai moderat decât jihadiștii, dar care este văzută ca un pericol de toate regimurile autoritare, din Egipt și Siria până în Golf.
Triunghiul răului este văzut drept o amenințare și de conducătorul de facto al Emiratelor Arabe Unite, Mohammed bin Zayed, care, de altfel, i-a fost într-o anumită măsură mentor lui MbS. Această percepție explică în mare măsură mișcările făcute de monarhiile din Golf (mai puțin Qatarul) în ultimii ani – războiul din Yemen, sprijinirea rebelilor sirieni, parteneriatul cu egipteanul Abdel Fatah al-Sisi, care i-a răsturnat pe Frații Musulmani, susținerea mareșalului libian Khalifa Haftar în războiul său cu guvernul dominat de islamiști apropiați Fraților etc.
Ostilitatea monarhiilor față de jihadiști și Frații Musulmani reprezintă un alt motiv pentru apropierea de Statele Unite și Israel – jihadiștii văd în ambele țări adversari (deși s-au cam ferit să atace interese israeliene), în timp ce Frații Musulmani și-au propus, în perioada mai radicală, să șteargă Israelul de pe hartă, iar Hamasul a apărut, în mare măsură, ca o franciză palestiniană a aceleiași organizații.
Golful poate fi convingător, dar e nevoie ca și Israelul să cedeze
O pace completă între Israel și lumea arabă, ca întreg, este puțin plauzibilă. Strada arabă rămâne atașată emoțional de cauza palestiniană. Puternicele miliții șiite din țări ca Irakul și Libanul vor continua să susțină politicile patronului lor iranian. O decizie a Golfului de a oficializa relațiile cu Israelul va avea, însă, un impact mai mare decât precedentele acorduri de pace semnate de state arabe.
Țările Golfului sunt, împreună, mult mai influente în lumea arabă și în cea musulmană decât au fost vreodată Iordania și Egiptul – poate cu excepția perioadei de glorie a lui Nasser. Influența lor se bazează, în primul rând, pe vastele resurse financiare pe care le au la dispoziție; banii pot netezi unele asperități și îi pot convinge pe unii dintre oponenții păcii cu Israelul să fie mai puțin vocali.
Palestinienii, care depind de sprijin financiar din afară, pot fi determinați să fie mai maleabili. Însă nu se va ajunge nicăieri dacă Israelul nu va fi dispus, la rândul său, să facă anumite concesii, ceva mai mari decât simpla înghețare a planului de anexare a Cisiordaniei.
10
6
