Rukmini Maria Callimachi este o jurnalistă de origine română, finalistă a premiilor Pulitzer, care din 2014 este corespondent pentru New York Times, unde scrie despre Al-Qaida și Statul Islamic. Ea a povestit pentru HotNews.ro care au fost cele mai traumatizante momente de când scrie despre război şi ce înseamnă să vorbeşti faţă în faţă cu teroriştii, să vezi că “de multe ori răul se ascunde în cei mai banali oameni”.
“Oamenii aştia sunt nişte monştri. Şi aş vrea să cred uneori că pot să îi citesc. Ce mă sperie cel mai tare este că nu. Poţi să ai în faţa ta un puşti, care arată banal, se poartă politicos, care dacă ar sta lângă tine într-o cafenea probabil nici nu l-ai observa şi totuşi să fie capabil de lucruri oribile. Foarte rar am intervievat oameni unde am simţit încă de la început răul. Răul se acunde în oameni banali”, spune Rukmini Callimachi despre teroriştii cu care vorbit.
S-a născut în Bucureşti, în 1973, dar a emigrat împreună cu familia în Elveţia pe când ea avea doar cinci ani, unde au fost refugiaţi politic, iar cinci ani mai târziu a plecat în Statele Unite. Vorbeşte româna bine, deşi vine rar aici. În prima vizită, după zece ani de când n-a mai fost în ţară, ne-a spus că relaţia ei cu România rămâne totuşi una complicată.
“Atunci când am plecat în 1979 România era un loc în care mă simţeam acasă, unde mă simţeam iubită, unde era familia mea şi unde ştiam care este locul meu în societate. Apoi, a început o altă viaţă. În primul rând am fost refugiaţi politic în Elveţia. Era o perioadă foarte grea, românii nu erau bine văzuţi în Elveţia. Am rămas cu o imagine idilică despre România, care s-a distrus în '95 când m-am întors pentru prima dată acasă, când aveam 22 de ani. Credeam că vin acasă, dar mi-am dat seama că oamenii de aici nu mă mai vedeau ca pe o româncă, ci ca pe o americancă. Iar în America, deşi vorbesc engleza fără niciun fel de accent, deşi sunt o ziaristă cunoscută, peste tot unde merg oamenii mă întreabă de unde sunt. Înţeleg imediat că nu sunt de acolo. Ideea este că acolo nu sunt de acolo, iar aici ca nu sunt de aici. Şi asta a fost o ruptură mai dură, mi-am dat seama că nu aparţin niciunui loc şi aşa mi-am găsit casa şi inima în mişcare, în faptul că sunt între locuri. Mă simt bine când sunt într-un aeroport”, spune Rukmini.
După ce a renunţat la ideea de a deveni poetă, pentru că ura singurătatea de care avea nevoie pentru a scrie poezie, a trecut la jurnalism. A scris ca freelancer pentru revista Time din New Delhi, apoi în 2003 s-a angajat la Associated Press şi a fost corespendent pe zona de centru şi vest a Africii, acoperind aproximativ 20 de state. Iar din 2014 lucrează pentru The New York Times unde acoperă subiecte legate de Al-Qaida și Statul Islamic.
A avut parte de cel mai traumatizant moment din viaţa ei pe când lucra la Associated Press, în 2011, într-un mic oraş din Coasta de Fildeş, când au fost omorâţi într-un masacru peste 1.000 de oameni.
“În timpul războilui civil din Coasta de Fildeş, am auzit la un moment dat că a avut loc un masacru. Am ajuns imediat acolo, împreună cu fotografa de la AP. Am găsit foarte multe cadavre, întinse pe jos. Am văzut multe femei omorâte, acoperite de haine de la brâu în sus şi dezbrăcate de la brâu în jos. Am înţeles mereu că violul face parte din război, dar niciodată nu mi-am putut imagina cu adevărat cum arată. Cruzimea imaginilor de acolo m-a bântuit multă vreme. Mult timp simţeam impregnat în mine mirosul de cadavru”, povesteşte ea.
Gândul care a ajutat-o să continue este că dacă nu era acolo, având în vedere că a fost singura ziaristă la faţa locului la acel moment, să relateze, să descrie şi să fotografieze ce a văzut, probabil moartea acelor oameni, pentru lumea întreagă, în afara familiilor rămase în viaţa şi a supravieţuitorilor din comunitate, ar fi însemnat doar un număr.
ISIS şi faţa nevăzută a terorismului
În 2012, o grupare care se autointitula al-Qaeda Magrebului Islamic a invadat nordul statului Mali.
“Jihadiştii au venit în SUV-urile lor, au ocupat oraşe şi sate şi au înfiinţat un tribunal islamic. Femeile care nu se acopereau complet era biciuite. Orice hoţ rămânea fără mâini. Încercam din răsputeri să scriu despre ce se întâmpla acolo doar că nu aveam acces la toate informaţiile. Era prea periculos să merg în acea zonă aşa că trebuia să mă bazez pe informaţiile pe care le primeam de la ambasade sau de la Washington. Aşa mi-am făcut o imagine despre grupul de terorişti de acolo, o imagine care s-a dovedit a fi total greşită”, spune Rukmini.
Ocuparea acestui teritoriu se întâmpla la un an după uciderea lui Osama bin Laden. Americanii şi trupele susţineau atunci că al-Qaeda a fost distrusă în mare parte şi că toate aceste mici grupuri de terorişti, precum cea din Mali, care se folosea de numele marii grupări, nu au nicio legătură cu adevărata al-Qaeda.
Această ipoteză avea să se schimbe considerabil în 2013, cand armata franceză a eliberat nordul Maliului.
“Am mers împreună cu soldaţii, imediat după eliberarea regiunii, într-un oraş din Mali, Timbuktu, care devenise capitala <
Printre scrisorile descoperite în acele clădiri se afla şi o scrisoare a lui Nasser al-Wuhashi, cel care fusese secretarul personal al lui Osama bin Laden şi care devenise între timp conducătorul al-Qaeda. A fost prima dovadă că acea mică grupare nu era străină de marea grupare teroristă al-Qaeda, aşa cum susţinea guvernul american şi după cum s-a adeverit în timp, având în vedere că, în mai puţin de un an, acesta a dus la formarea Statului Islamic (ISIS).
Documentele publicate în NYT, sursa foto: facebook.com/RukminiCallimachi
Ce a învăţat din descoperirea documentelor din Mali i-a fost de mare folos şi mai târziu. “Am fost sigură că pe unde trece ISIS rămân documte în urmă”, spune Rukmini. Aşa că a început să meargă cu trupele din Irak şi Siria care luptau pentru eliberarea teritoriilor ocupate de Statul Islamic, în teatrele de operaţiune, pentru a afla cum funcţionează, de fapt, ISIS.
Şi a descoperit că Statul Islamic chiar se străduia să funcţioneze ca un stat. A găsit documente emise de “Ministerul Sănătăţii al Statului Islamic” care elibera certificate de naştere, sau gestiona documente ce par a fi certificate medicale, sau fişe cu vaccinurile copiilor. Mai mult, au început să scoată propriile manuale dar din care, evident, nu lipseau elementele de propagandă teroristă. Statul teroriştilor ajunsese să aibă 14 ministere.
Lecţia pe care ar trebui să o învăţăm din faptul că odată ce credem că aceste grupări au fost distruse, cum s-a întâmplat cu al-Qaeda, şi lupta împotriva lor slăbeşte, este că ele se reconstruiesc şi devin mai puternice, susţine jurnalista. “Preşedintele american spune că Statul Islamic nu mai există. Mi-e teamă că dacă resursele care au ajutat până acum la învingerea teroriştilor nu vor mai fi acolo, ei vor reveni”, spune ea şi subliniază că numărul luptătorilor Statului Islamic, din cele mai recente date, este de peste 15.000 şi crede ca numărul este, de fapt, în creştere.
De-a lungul timpului a stat faţă în faţă şi a discutat cu circa 50 de membri ai acestor grupări, fie în închisori, fie în întâlniri secrete. Chiar dacă a ajuns la concluzia că, indiferent de experienţa acumulată, aceşti oameni sunt greu de citit, ea continuă să caute să se întâlnească cu ei, chiar şi în ciuda multor ameninţări cu moartea pe care le-a primit, pentru că ei sunt “fereastra către o lume nevăzută”.
“Aşa am ajuns să mă întâlnesc pentru un interviu cu un terorist într-un hotel din Canada. În 2016, am discutat cu Huzayfah, care abia se întorsese din Siria şi am vorbit cu el cu 12 ore înainte ca autorităţile canadiene să-l aresteze. Dezertase din ISIS şi spunea că se simte extrem de vinovat de cele făcute cât a luptat pentru ei”, povesteşte Rukmini. Interviul cu acest terorist şi multe altele se regăsesc în seria de documentare audio realizată de jurnalistă, numită Caliphate. Prin felul în care vorbeşte Huzayfah pare într-adevar gâtuit de emoţie când descrie cum a avut loc prima crimă pe care a comis-o şi paşii mentali pe care a trebuit să-i parcurgă înainte şi după.
Dar urma de remuşcare pe care a găsit-o la Huzayfah, nu o întâlneşte prea des. Căci de cele mai multe ori chiar dacă ei par doar nişte oameni simpli, care-şi susţin cu tărie nevinovăţia, în spatele aparenţelor zac de fapt nişte monştri.
Interviu în închisoare cu un membru ISIS condamnat pe viaţă, sursa foto: facebook.com/RukminiCallimachi
“Este o provocare pentru mine şi încerc mereu să gasesc partea umană, chiar şi atunci când am un criminal în faţă. Uneori este foarte greu. Probabil, cel mai greu a fost când am făcut un interviu cu un membru al ISIS care minţea mult şi pe alocuri mi se părea evident acest lucru. Parcă nimic nu avea o logică, era clar că încearcă să-mi ascundă ceva. Iar la un moment dat mi-a spus că a salvat o fetiţă de 15 ani, de etnie yazidi, o etnie vizată de Statul Islamic în special pentru sclavia sexulă.
El era un bărbat de circa 35 de ani. Nu era credibil ca un membru ISIS să încerce să ajute o fată de 15 ani. Când a simţit că nu îl cred, mi-a spus de mai multe ori că jură în numele divinităţii că este adevărat. Găseşte fata şi vei vedea că îţi va spune ce ţi-am spus eu, mi-a zis el. Nu şi-a imaginat că eu chiar o voi găsi. Eram bine integrată în comunitatea yazidi (grup religios de etnie kurdă, n.red.), care este, de altfel, o comunitate foarte mică, toţi se cunosc. În 24 de ore am găsit fetiţa. Ea mi-a spus că bărbatul o viola şi o bătea în fiecare zi. Şi atunci am întrebat-o dacă şi-ar dori să îl confrunte într-un fel pe acest bărbat care minte că a salvat-o şi i-a făcut mult bine. A fost de acord.
M-am întors în următoarea zi la închisoare şi l-am întrebat dacă e sigur că nu vrea să îşi schimbe mărturisirea, dacă susţine în continuare că a ajutat-o pe fetiţa de 15 ani. Şi mi-a răspuns sigur pe el: ”Da”.
Înaintea fiecărui interviu le spun că nu sunt obligaţi să-mi răspundă la întrebări, vreau să vorbim liber, să nu se simtă în niciun fel presaţi. Ei pot să refuze interviul.
Când a auzit-o la telefon pe fetiţa care l-a contrazis am văzut cum se schimba la faţă. Acesta este un om pentru care nu pot să am nicio urmă de compasiune”, povesteşte Rukmini Callimachi, care speră de fiecare dată să găsească în teroriştii pe care îi intervievează faţa umană pe care zărit-o la Huzayfah.
Jurnalista de origine română are peste opt premii de mare perstigiu pentru jurnalism şi a ajuns în finala premiilor Pulitzer (cel mai important premiu din domeniu). După scurta vizită în România, unde a vorbit pe scena festivalul UNFINISHED, s-a întors în Statele Unite, unde îşi va creşte băieţelul ei de doar cinci luni şi atât de multă muncă, pentru că spune ea, se gândeşte cu groază la momentul la care va fi nevoită să renunţe la presă.
“Eu vreau să fiu în lume şi în contact cu alţi oameni. Paradoxal pentru că sunt o persoană introvertită, timidă, am nevoie şi de momentul meu de singurătate într-o zi, de cel puţin o oră-două, dar am nevoie să mă văd obligată de a mă întâlni cu alţi oameni ca să nu ajung să mă izolez. Iar meseria mea îmi dă un motiv extraordinar de bun să comunic cu alţi oameni”.
33
5
