Doi experți în științe politice din România explică de ce lumea occidentală nu este amenințată de comunism în urma protestelor „Black Lives Matter”, așa cum acuză unii reprezentanți ai dreptei conservatoare.
Uciderea afro-americanului George Floyd la Minneapolis, pe 26 mai, a dus la un val de proteste, mai întâi în Statele Unite, iar ulterior și în alte țări occidentale. Ținta nemulțumirilor a fost inițial brutalitatea poliției americane împotriva comunității afro-americane, o problemă cu care, de altfel, Statele Unite se confruntă de ani de zile și care a mobilizat mișcarea „Black lives matter”.
Protestele au atras, însă, și o serie de grupuri care au propriile ideologii, de la anti-capitaliști, la adversari ai statului până la extrema dreaptă americană. Au fost reluate dezbateri mai vechi despre natura rasismului sau despre necesitatea existenței unei forțe de poliție.
S-a vorbit și despre modul în care ne raportăm la istorie – și a avut loc o adevărată campanie de distrugere sau vandalizare a statuilor, care i-au vizat, de-a valma, pe generalii sudiști din Războiul Civil american și pe Teddy Roosevelt, considerat a fi, până acum, unul dintre cei mai buni președinți din istoria Statelor Unite, pe Cristofor Columb (care descoperind America a cauzat, indirect, genocidul populațiilor indigene) și pe Winston Churchill, a cărui contribuție la înfrângerea nazismului nu a mai contat pentru manifestanții care i-au denunțat rasismul.
A fost readusă, din nou, în centrul atenției, și ideea de „corectitudine politică”, iar unul dintre rezultate a fost modificarea normelor ortografice ale Associated Press, care a decis să recomande ca atunci când cuvântul „black” se referă la afro-americani sau chestiuni legate de ei, să fie scris ca un substantiv propriu, cu majusculă; decizia AP este importantă, întrucât normele agenției sunt un reper pentru o bună parte din presa americană.
Tot de dragul corectitudinii politice, HBO a retras „Pe aripile vântului” pentru a pregăti un disclaimer care să însoțească filmul și să prezinte realitatea istorică, mult distorsionată atât în film, cât și în cartea pe care se bazează, întrucât prezintă un Sud idealizat, cu seniori educați și benevolenți care aveau sclavi fericiți, luat cu asalt de un Nord rapace și violent.
Decizia a generat, inclusiv în România, un val de indignare și de acuzații de cenzură, iar în cele mai multe cazuri pasiunile au fost atât de puternice încât indignații nu au ținut cont de faptul că nu a fost vorba niciun moment de alterarea sau cenzurarea filmului sau de eliminarea lui definitivă de pe pagina HBO.
În tot acest context, o fantomă [a început să] bântuie Europa [și Statele Unite] – fantoma comunismului, ca să-i citez pe Marx și Engels. Personaje aflate în zona de dreapta a eșicherului politic au „văzut” în spatele corectitudinii politice fața hâdă a comunismului, au afirmat că protestele anti-rasism ar fi, și ele, o manevră comunistă.
Ideea mi s-a părut oarecum bizară: comunismul a dispărut ca amenințare odată cu încheierea Războiului Rece. Chiar dacă mai există câteva țări care, oficial, sunt conduse de comuniști (China, Vietnam, Cuba etc.) nu le văd capabile de o ofensivă ideologică periculoasă pentru Occident sau în stare să obțină ceea ce nu a reușit în perioada sa de vârf nici blocul comunist condus de URSS.
Din contră, senzația mea este că aceste țări sunt cele care fac eforturi să își păstreze și să își adapteze ideologiile la lumea modernă.
Am vrut să văd ce cred experții despre amenințarea comunistă și exportul de ideologie, așa că am stat de vorbă cu doi doctori conferențiari din domeniu – Cristian Pîrvulescu, decan al Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA, și Armand Goșu, expert în URSS și Rusia de la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității București.
Statuia lui Churchill din Londra. FOTO: Profimedia Images
Cristian Pîrvulescu: „Spectrul comunismului este folosit de reprezentații curentelor de extremă dreapta pentru a-și justifica extremismul”
Se poate vorbi, în prezent, de o amenințare comunistă, venită din interior, la adresa democrațiilor occidentale în general și a celei americane în special?
Cristian Pîrvulescu: În niciun caz. Comunismul – și nu doar în forma sa să zicem clasică, marxist-leninistă, dar și în cea reformată, a euro-comunismului – este depășit. Deja de la sfârșitul deceniului șapte al secolului al XX-lea comunismul își epuizase resursele ideologice.
Astăzi, spectrul comunismului este folosit de reprezentații curentelor de extremă dreapta pentru a-și justifica extremismul și fundamentalismul politic afișat. Dar în acest moment nu comunismul, ci populismul în general, și cel de dreapta și cel de stânga, dar mai ales cel de extrema dreaptă, folosește toate mecanismele sociale disponibile pentru a produce un regres al democrației.
Denaturarea realității și transformarea comunismului într-un pericol nu este decât o reluare a stereotipurilor extremei drepte dintre cele două războaie mondiale. În lipsă de adversari reali, extrema dreaptă (alt-right în America) folosește clișeele anticomuniste ale mccarthy-ismului și hoover-ismului pentru a acuza militanții și susținătorii drepturilor cetățenești că ar reprezenta interese străine.
Dar astăzi Rusia lui Putin este un creuzet al ideilor de extremă dreapta, reluând fără scrupule întreg arsenalul țarismului și panslavismului pentru a combate drepturile omului văzute ca o ofensivă împotriva dreptei tradiții. Ceea ce s-a preluat integral de la fosta URSS este arsenalul kaghebist – Kompromat, difuzarea teoriilor conspirației, propagandă, vânarea adversarilor interni vânduți Occidentului, etc. – dar nu comunismul.
Este un naționalism antioccidental saturat de valori religioase. Vi se pare cunoscut, nu?
Discursul celor alarmați de comunism amintește de retorica reaganistă din anii ’80 și pe alocuri chiar de paranoia mcarthysmului din anii ’50. Cât de departe merg asemănările între aceste tipuri de discurs? Există elemente care să justifice revenirea la o retorică de tipul celei din Războiul Rece?
În anii 2000 dușmanul era terorismul islamist, dar cum forța acestuia a scăzut, replierea pe vechile poziții a fost automată. Dar, spre deosebire de epoca Reagan, acum este vorba despre frica de laicizare a societății.
Procesul s-a amplificat în ultimele două decenii, ba chiar și mai mult în ultimul deceniu, iar cercurile fundamentalist-religioase evangheliste se tem de consecințele acestei transformări societale. Pentru a o combate încercă să resusciteze pericolul comunismului.
Noile media, care ating un public larg și mai puțin informat, pot da acestei poziții o arie largă de propagare. Dar așa s-a întâmplat la vremea lor cu toate noile descoperiri tehnologice care au influențat media, de la descoperirea tiparului – războaiele religioase – la rotativă, care a dus la difuzarea populismului, până la cinema, radio și microfon, care au alimentat totalitarismele fasciste și comuniste.
Dușmanul este ușor de recunoscut, a fost deja etichetat ca o venire a Anticristului de un secol, se poate bine amesteca cu anti-semitismul care îi facilitează difuzarea, deci poate fi foarte ușor invocat!
Deja Barack Obama era acuzat că ar fi fost comunist, căci nu era un creștin fervent și tolera libera-cugetare. Ca și Papa Francisc, de altfel! Or reproșul stângii europene sau americane față de administrația Obama a fost că era prea puțin orientată spre problematica socială și rasială.
Dar, cu pragmatismul său limitat și lipsa sa de scrupule, Donald Trump a făcut ca acest tip de acuzații să prolifereze. Liberalismul american, care-i sperie pe Viktor Orban, Vladimir Putin, Recep Erdogan, nu este chiar o stângă de tip european, dar susține cu tărie drepturile omului și anti-discriminarea, motiv pentru care este prezentat ca un echivalent post-modern al comunismului.
Dar, pentru extrema dreaptă religioasă, nu comunismul, ci laicitatea – secularism în SUA – este problema. Or bolșevismul fusese deja folosit în acest sens în trecut și poate fi ușor reconvertit astăzi pentru a fi utilizat într-o ofensivă mediatică pe termen scurt care vizează o anumită categorie socială și de vârstă.
Protest BLM la Roma. FOTO: Profimedia Images
Istoricul și activistul de stânga rus Ilya Budraitskis observa că, după uciderea lui George Floyd și izbucnirea manifestațiilor anti-rasism, în Rusia au fost lansate atacuri împotriva așa-numitului liberalism de stânga și a corectitudinii politice chiar de către activiști pro-democrație; Budraitskis comenta că există în întreg spațiul sovietic o lipsă de empatie a victimelor comunismului față de victimele altor forme de opresiune. Am observat o lipsă similară de empatie și în România, mai ales în zona dreptei, care a văzut conspirații și amenințări în spatele protestelor. Cum explicați această poziție?
Pentru Putin&co. democratizarea, dar mai ales vehiculul democratizării, drepturile omului, reprezintă o problemă. De aici pornește contagiunea anti-liberală, inspirată din vechile campanii kaghebiste, care are în fapt ca obiectiv combaterea drepturilor omului.
Căci drepturile omului sunt văzute ca o primejdie pentru ordinea existentă. Iar valorile promovate de filosofia drepturilor omului, de la Kant încoace, pun în centru valoarea-cadru a egalității în virtutea căreia se promovează antidiscriminarea: a copiilor, a femeilor, a minorităților de toate felurile etc. Iar toată această ofensivă democratică a fost catalogată ca fiind corectitudine politică și echivalată comunismului.
Politica – partea denunțată peiorativ din locuțiunea „politică corectă” – trimite, etimologic, la grecescul polis și la derivatele sale, între care politețe și poliție sunt cele mai cunoscute. Căci politica înseamnă și politețe (reguli de conviețuire în polis – comunitate) și poliție (acțiuni de impunere a ordinii și regulilor de conviețuire).
Politica este asociată automat violenței și de aceea ar trebui civilizată prin politețe. Iar societății civile îi revine acest rol în liberalism de aproape o jumătate de secol. Formula politica corectă (preluare cu scopuri peiorative a anglicismului politically correct) este folosită mai ales în sens negativ tocmai pentru a acuza politețea ca pe o slăbiciune.
Ar fi vorba de un nou limbaj de lemn în care politețea, judecată ca excesivă, ar modifica din motive politice formulări tradiționale de adresare. Iar în lupta împotriva acestei „molime comuniste” diferitele tipuri de discriminare (pe criterii etnice, culturale, religioase, de gen, în funcție de dizabilități, de poziție socială sau preferințe sexuale) trece pe un plan secundar în raport cu libertatea de expresie.
Și astfel, încă o dată libertatea și egalitatea – căci în numele egalității se combat discriminările, inclusiv cele de la nivelul limbii și al formelor de expresie artistică – sunt puse în conflict. Iar acest conflict pune democrația între paranteze.
Și așa nu numai că devine posibilă, dar este de-a dreptul favorizată, așa-zisa democrație iliberală. Care, în fond, nu este decât o altă formă a fascismului adaptată la o epocă în care democrația nu a fost total compromisă!
Protest Black Lives Matter.FOTO: Profimedia Images
Armand Goșu: „Obiectivul tactic al Rusiei este să adâncească clivajele, deci în funcție de context, Moscova poate sprijini vectori ultra-naționaliști sau neo-marxiști”
URSS căuta și să exporte comunismul, inclusiv prin legături cu organizații și partide din Occident. Rusia, țară care este principal moștenitor al URSS, poartă și ea o campanie informațională țintită către Occident. Există elemente comune între exportul sovietic de ideologie și cel rusesc (ca metode, contacte locale și grupuri de influență etc)? Dar în ceea ce privește ideologiile exportate, dat fiind că s-a vorbit mai mult despre legături ale Rusiei cu extrema dreaptă și ultra-conservatori decât cu grupuri acuzate de marxism cultural?
Armand Goșu: URSS a încercat să exporte comunism în perioada interbelică. De altfel, primele acțiuni ale regimului instaurat de Lenin în Rusia au fost tocmai cele de export a unei revoluții, care trebuia să fie mondială.
Această necesitate rezultă din interpretarea originală a marxismului de către Lenin. În teoria marxistă, Rusia ea cea mai puțin pregătită să treacă la socialism și comunism, fiind considerate țară feudală. Lenin este cel care a reinterpretat marxismul în sensul identificării Rusiei ca verigă slabă a lanțului imperialist, de unde revoluția, odată victorioasă, se va putea extinde în Occident, unde există un proletariat numeros și sunt dezvoltate condițiile materiale de construire a comunismului.
Deci, Rusia bolșevică și apoi Uniunea Sovietică au exportat comunism internaționalist, nu orice fel de ideologie. Pentru această operațiune s-au folosit de multe pârghii, de la Internaționala a Treia Comunistă, Cominternul, la rețeaua diplomatică, ambasade, birouri comerciale, consulate ale Comisariatului Poporului pentru Afaceri Străine și rețelele de spionaj sovietice numeroase și foarte active în perioada interbelică.
Pentru a răspândi propaganda comunistă s-au folosit tehnici din arsenalul vechii Ohrane țariste, dar și cele mai noi și moderne instrumente, cum ar fi radio-ul și cinematograful. Credeau liderii sovietici în ceea ce propovăduiau?
Cei mai mulți ar răspunde: da! Eu cred că nu, nu credeau. Oricum, nu toți credeau. Liderii sovietici își schimbau părerile după cum le-o dicta interesul. În cele mai importate teze ale sale, Lenin s-a contrazis de mai multe ori. Fiecare lider sovietic, în funcție de propriile interese, găsea câte un citat din Lenin ca să-și susțină cele mai contradictorii politici. Începând cu Stalin și terminând cu Gorbaciov.
Astăzi, Putin pretinde că împărtășește idealuri conservatoare. La fel ca predecesorii săi de la Kremlin, nici el nu crede în ele. Însă știe că propaganda conservatoare are capacitatea de a adânci faliile din societatea occidentală, de a slăbi statele occidentale. De ce face Putin asta?
Pentru a-și lua revanșa, pentru a-i obliga pe vestici să negocieze cu el o nouă ordine mondială, care să-i permită Rusiei accesul la resurse care să o mențină în jocul global de putere. Se limitează propaganda rusească la a potența ideologia extremei drepte și a ultra-conservatorilor? Nicidecum!
Obiectivul tactic al Rusiei este să adâncească clivajele, deci în funcție de context, Moscova poate sprijini vectori ultra-naționaliști sau neo-marxiști, ANTIFA sau grupări neo-fasciste.
Rusia crede că are de obținut beneficii din radicalizarea societății occidentale. Așa cum s-a întâmplat și în perioada interbelică, atunci când mulți tineri s-au alăturat partidelor comuniste, au spionat pentru Stalin, pentru că doar așa credeau că-și pot aduce contribuția la lupta împotriva fascismului în Europa.
33
58
