Două sunt scenele pe care evoluează astăzi orice medic român. Cea mai importantă este scena cabinetului său, acolo unde rigoarea actului medical ar trebui dublată de politeţea lui. Această politeţe are solara calitate de a-i încălzi chiar şi pe cei care nu sunt expuşi direct razelor sale.
Atunci când oamenii îşi povestesc interacţiunile neplăcute cu personalul medical nu există contraargument mai puternic decât amintirea acelui medic care şi-a tratat pacientul cu blândeţe. Orice medic care îşi exercită astfel profesia face, indirect, un bine tuturor colegilor săi. Pentru că blândeţea lui se răsfrânge şi asupra lor.
Cea mai vizibilă scenă pe care evoluează un medic român este cea din afara cabinetului său, cea publică. Acest loc este ocupat în special de vârfurile breslei, indiferent că această altitudine se datorează competenţelor medicale sau celor politice. Medicii care evoluează pe aceasta scenă au cea mai mare capacitate de influenţare a felului în care este percepută medicina.
Aici este locul unde se operează complicaţii mult mai dificile, prin imaterialitatea lor, decât o hernie strangulată. Iar complicaţiile pentru breasla medicală din România nu au dispărut peste vară.
Vor mai apărea şi în această toamnă cazuri de corupţie manifestată în sistemul medical. Chiar în aceste zile se umflă o situaţie care amplifică spectrul negativ ce înconjoară astăzi breasla medicală românească. Ministerul Educaţiei şi Ministerul Sănătăţii au solicitat, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, demiterea lui Vasile Astarastoae, rectorul Universităţii de Medicină şi Farmacie din Iaşi şi, în acelaşi timp, preşedintelui Colegiului Medicilor din România.
Nu vreau aici să discut cazul particular (pentru că asta s-a făcut deja), ci felul în care el se răsfrânge asupra colegilor lui Vasile Astarastoae şi a imaginii breslei medicale în ansamblu.
Între ministere şi cele două instituţii medicale se joacă un ping-pong al adreselor şi comunicatelor, fiecare pline de referiri la litere ascunse în măruntaiele unor legi. Demiterea se joacă în mediul unei legislaţii interpretabile, la care se adaugă întârzierea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a publica motivarea deciziei sale.
Este scenariul tipic dâmboviţean, când lipsei de rigoare i se adaugă viclenia feluriţilor copii de casă. Fapt este că solicitarea ministerelor a fost refuzată atât de UMF Iaşi, cât şi de Colegiul Medicilor.
În lumea anglo-saxonă există soluţii croite special pentru evitarea unor astfel de blocaje: suspendarea din funcţie până la rezolvarea situaţiei. Deoarece acolo, prestigiul breslei primează întotdeauna în faţa individului. Iar onoarea unei instituţii trebuie ocrotită cu mare grijă de orice posibilă pată.
Soluţia este câştigătoare indiferent de deznodământ: dacă persoana respectivă se dovedeşte a fi vinovată, instituţia a fost protejată dintr-un început. Dacă nevinovăţia este stabilită, atunci atât persoana cât şi instituţia vor ieşi mai drepte şi mai respectate din întregul marasm.
Nu şi la noi. Aici se mărşăluieşte cu echivocul în vârf de băţ. Colegiul Medicilor a solicitat de curând autorităţilor „apărarea independenţei medicilor, amnistie fiscală pentru cabinetele medicale şi centrele de permanenţă şi 6% din PIB pentru sănătate”. Mandatat să negocieze aceste solicitări este chiar Vasile Astarastoae, omul a cărui demisie este solicitată acum chiar de instituţiile cu care ar trebui să negocieze.
Sunt rari medicii care reuşesc să evolueze strălucit pe ambele scene despre care am vorbit. Pe prima este nevoie de isteţime şi iscusinţă. Pe a doua de înţelepciune şi caracter.
Celebrul endocrinolog Grigore T. Popa, profesorul ieşean care nu s-a lăsat sedus de putere, se numără printre cei care au reuşit. Secretul lui? „Dacă aş fi consimţit să fac tranzacţii, să calc peste conştiinţa mea, azi aş fi huzurit pe orice bancă înaltă pe care aş fi voit să mă cocoţ. În schimb aş fi avut un suflet prostituat şi o conştiinţă morală tulbure.” Universitatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi îi poartă astăzi numele.
Degeaba?
0
5
