REPORTAJ din Liban, o tara impanzita de refugiati (II): ranit, dar fara bani de tratament medical si o familie care fuge din calea razboiului de 50 de ani

de Zoltan Sipos     HotNews.ro
Marţi, 2 mai 2017, 14:29 Actualitate | Internaţional

Motociclist intr-o tabara de refugiati din Valea Bekaa - Liban
Foto: EU/ECHO/PeterBiro
În cel de-al cincilea an al crizei refugiaţilor necesităţile imediate ale sirienilor care au fugit din țara lor nu mai reprezintă o prioritate. Întrebarea rămâne: cum se vor integra aceştia în societatea libaneză şi, respectiv: cum se vor descurca libanezii cu ei? Reportajul lui Sipos Zoltán, partea a doua.

Cu toate că oficial ei nici nu există, în Liban aproximativ o treime din populaţia la ora actuală o reprezintă refugiații. Deşi criza refugiaţilor constituie o presiune enormă asupra societăţii, nu am văzut vreo campanie împotriva refugiaţilor: libanezii ne dau lecţie de calm, empatie şi pragmatism. Reportaj din Liban, partea 1.


Motociclist într-o tabără de refugiaţi din Valea Bekaa. Foto: ©EU/ECHO/PeterBiro

În loc de mâncare gratis, refugiaţii au nevoie de reconstrucţia relaţiilor sociale

„Este o idee greşită conform căreia noi, organizaţiile civile internaţionale care lucrează în zonele de criză, împărţim mâncare şi bani. Munca noastră este mult mai complexă de atât: încercăm să reconstruim acele aptitudini sociale şi acele conexiuni cu ajutorul cărora familiile de refugiaţi se pot integra în societatea ţării în care s-au stabilit, şi care le facilitează traiul independent cât mai repede cu putinţă” – explică Pierre Yves-Malgorn, directorul de programe de la Concern Worldwide, întors pe scaun înspre noi, în timp ce autocarul nostru înaintează cu chiu, cu vai pe o serpentină ce pare imposibil de îngustă şi de abruptă, cu o viteză atât de redusă, încât adesea ne e teamă că vom aluneca înapoi.

În acest moment am trecut deja de o conferinţă de presă cu un ritm deosebit de alert, organizat în biroul din Halba a organizaţiei Concern Worldwide, unde colaboratorii organizaţiei au încercat să ofere o sinteză de 30 de minute jurnaliştilor interesaţi de munca organizaţiei, de programele care oferă refugiu (shelter), servicii de apă şi posibilităţi de igienă (WASH), opţiuni educaţionale, respectiv de programele care se ocupă de violenţa în familie şi de problemele întâmpinate pe piaţa forţei de muncă. E un adevărat potop de informaţii, abia ţinem pasul cu notiţele, avem mii de întrebări, dar trebuie să ne grăbim, deşi fiecare subiect este atât de complex, încât am putea discuta ore întregi despre unul singur.

Secretul supravieţuirii este familia

În autobuz Malgorn pare mai relaxat, povesteşte întâmplări cu aerul unuia care cunoaşte locul: consideră că situaţia refugiaţilor sirieni nu este imposibilă, datorită faptului că uneori familii întregi, cu vecini cu tot, unele comunităţi mai mici pleacă la drum împreună, şi se stabilesc împreună undeva. În cercul lor mai funcţionează un fel de reciprocitate, de exemplu pot asigura împreună supravieţuirea şi unor familii incomplete.

Privind pantele montane abrupte, cu labirinturi de tufăriş, se naşte întrebarea: ce caută refugiaţii tocmai aici? Malgorn consideră că nu este întâmplător că sirienii caută refugiu adesea în munţi. În locurile mai puţin accesibile există mai puţine puncte de control, deci aceia care nu au toate documentele în ordine, se pot bucura de o libertate mai mare, pot căuta loc de muncă şi ceva mai departe de locul de cazare.

Pe mine m-ar interesa cel mai mult cum funcţionează programul care se ocupă de violenţa în familie: cum se abordează această temă, considerată subiect tabu şi în multe societăţi occidentale? Ce măsuri se pot lua împotriva celor care forţează minori să lucreze sau să se căsătorească, dacă nici legile nu interzic acest lucru? Malgorn nu are timp să detalieze răspunsul: autobuzul ajunge la destinaţie.


Serpentinele care ne duc în regiunea Akkar. Foto: Zoltán Sipos


Însuşirea unor competenţe lingvistice pe lângă şcoală

Ne aflăm într-o şcoală din regiunea Akkar, unde se organizează învăţământ extraşcolar pentru a ajuta copiii refugiaţilor sirieni să-i ajungă din urmă pe cei locali. Această activitate este extrem de importantă, deoarece în fosta colonie franceză majoritatea materiilor şcolare se predau în limba franceză, respectiv, mai nou, în limba engleză, ceea ce reprezintă o problemă deosebit de mare pentru copiii sosiţi din Siria, care vorbesc în exclusivitate în limba arabă.

Localităţile din munţi sunt aproape la fel de aglomerate, ca şi cele de pe malul mării. Clădiri mai mici sau mai mari, construite din cărămizi sau piatră ponce, adesea nezugrăvite se înghesuie într-o învălmăşeală strânsă – şcoala aflată în grija organizaţiei Concern Worldwide este o casă de familie relativ mică, cu etaj, fără curte.

Copiii ne spun că sportul lor preferat este fotbalul – însă în jurul şcolii, pe terenul stâncos, denivelat, nu se prea vede nicio posibilitate reală pentru a-l practica, măcar pentru distracţie personală, darămite să se amenajeze un teren adevărat pentru fotbal. Dar copiii ne lămuresc că există un teren de fotbal ceva mai sus.


Vedere de pe terasa şcolii. Şi regiunea montană este aproape la fel de aglomerată ca şi câmpia de pe coastă. Foto: Zoltán Sipos

În clase ne întâmpină aceeaşi atmosferă voioasă pe care o putem întâlni în orice şcoală generală. Copiii adoră să le fie întreruptă ora de studiu de un grup de străini cu microfoane şi caiete cu notiţe, cu multe întrebări în limba engleză.

58% dintre copiii refugiaţilor renunţă la şcoală

Esenţa activităţilor de dimineaţa o constituie însuşirea unor cunoştinţe de limbă. Temele sunt rezolvate împreună, iar dacă e nevoie, învăţătorul explică din nou acele noţiuni pe care cei mici nu le-au înţeles în timpul orelor. Aceşti copii merg de altfel şi la şcoli de stat în cursul după-amiezii – datorită suprasolicitării cauzate de criza refugiaţilor, în şcolile libaneze se predă şi dimineaţa, şi după amiaza.

Se presupune că 58% dintre copiii refugiaţilor sosiţi din Siria nu merg la şcoală, ceea ce devine o problemă tot mai mare, odată cu prelungirea războiului civil. Sunt multe motive pentru care aceşti copii nu merg la şcoală: se întâmplă adesea că şi cei mici trebuie să lucreze, dar există şi cazuri în care în şcolile locale pur şi simplu nu este loc destul pentru ei sau se poate întâmpla că unii copii care vorbesc doar în limba arabă nu se descurcă cu limba engleză sau franceză.

Un leitmotiv al discuţiilor este ridiculizarea copiilor refugiaţilor sirieni în şcolile locale. Situaţia este mai agravată de faptul că profesorii şcolilor de stat nu prea sunt pregătiţi să se descurce cu situaţia în care copiii sirieni necesită atenţie specială din cauza traumelor suferite în război, pe lângă problemele cauzate de provocările lingvistice şi de mediul nou şi neobişnuit.


Elevi într-o şcoală din regiunea Akkar, aflată în grija organizaţiilor civile. Foto: ©EU/ECHO/PeterBiro


Renovarea de imobil într-o tabără de refugiaţi palestinieni

Un alt domeniu important pentru intervenţiile organizaţiilor civile din Liban este cazarea refugiaţilor. Deşi corturile amplasate printre case reprezintă soluţia cea mai vizibilă, doar vreo 20% dintre refugiaţi locuiesc în astfel de tabere – restul caută chirie „normală”.

Esenţa proiectului „shelter” de care se ocupă Norwegian Refugee Council este renovarea unui imobil sau a unei părţi a acestuia pentru a-l face locuibil pentru refugiaţi – în schimbul acestor lucrări de renovare proprietarul imobilului acceptă ca refugiaţii să nu plătească chirie pentru o perioadă predeterminată.

Toată lumea are de profitat de pe urma acestei idei: familiile de refugiaţi au oarecare răgaz, pot locui într-o casă relativ confortabilă, şi nici proprietarul n-are de ce să se plângă, deoarece nu el plăteşte costul lucrărilor de renovare. Iar imobilul în stare recondiţionată îi va rămâne şi după plecarea refugiaţilor.

Ne îndreptăm spre oraşul Tir din apropierea graniţei cu Israel –  locaţia proiectului: Al Rashidija, o tabără a refugiaţilor palestinieni. Refugiaţii palestinieni au sosit în 1947, anul partajării Palestinei şi înfiinţării statului Israel. Ei trăiesc aici de atunci, formând o comunitate care înseamnă 10% din populaţia Libanului şi au foarte slabe şanse de a se putea întoarce acasă vreodată.

Spre deosebire de „security briefinguri” cu atmosferă relaxată de mai înainte, în Tir devine evident că acest briefing nu este o formalitate obligatorie fără importanţă. Armata libaneză nu pătrunde în tabere, de siguranţă se ocupă organizaţii palestiniene, ceea ce este o veste destul de proastă pentru noi. Primim indicaţii stricte, din motive de securitate nu avem voie să facem fotografii pe străzile din tabără (fotograful organizatorilor face câteva poze în grabă – le folosim pe acestea în articol).

20 de mii de persoane pe un kilometru pătrat

Dacă am spus că Libanul este aglomerat, atunci această tabără, Al Rashidija, de un kilometru pătrat, unde locuiesc în jur de 20 de mii de persoane, aduce o experienţă de claustrofobie extremă. Există străzi unde încape o singură maşină, neavând aproape niciun centimetru în plus pe alături, în jur clădiri construite ad-hoc, de 2-3 etaje, cu afişe peste afişe pe pereţi, cu fotografiile martirilor palestinieni şi slogane de mobilizare, în pasaje şi firide sunt înghesuite ateliere, prăvălii, bufete. Una dintre pizzeriile de vogă din tabără abia dacă e mai mare decât un garaj.

În ciuda aglomeraţiei intrăm şi ieşim cu maşina. În tabără nu ne putem plimba cum am făcut-o printre corturi mai devreme. Este singurul moment din toată expediţia libaneză când organizatorii par îngrijoraţi. Când părăsim tabăra şi un coleg scoate camera foto în maşină este atenţionat stern să ascundă aparatul.


O stradă din tabăra de refugiaţi palestinieni Al Rashidija. Foto: ©EU/ECHO/PeterBiro


O familie care fuge de 50 de ani

Suntem întâmpinaţi de o familie de palestinieni care au sosit de lângă Damasc. Ei s-au mutat în această tabără deoarece au rude aici. Toată povestea familiei are ca subiect central încercarea de a scăpa de război – în 1947 au ajuns pe Înălţimile Golan (regiune cunoscută şi ca Platoul sirian), de unde au fost nevoiţi să plece în 1967, după războiul de şase zile.

În capitala siriană au reuşit să-şi construiască un trai decent de clasă mijlocie – au fost proprietarii unei întreprinderi de construcţii, cu 25 de angajaţi. Dar trebuia să fugă din calea războiului civil, drept care au ajuns în Tir acum patru ani, în camera de la etajul doi din casa aflată în tabăra de refugiaţi Al Rashidija.

„Stăm” – răspunde cu resemnare capul familiei, un bărbat mai vârstnic, când îl întrebăm ce fac de obicei. Această lipsă de activitate înseamnă o încercare deosebit de grea pentru fiul lui de vreo 30 de ani, Aseel: toată munca pe care a găsit-o în timpul iernii era o lucrare de zece zile. A zugrăvit o clădire, şi atât. (n. - în articol am schimbat numele refugiaţilor în vederea protejării identităţii lor.)

Ne arată cu mândrie pe telefonul mobil acele fântâni arteziene şi fântâni decorative foarte elaborate pe care familia lui le-a construit în Siria: aici, în Tir, acestea nu au căutare. În Beirut s-ar putea să găsească interesaţi pentru aşa ceva, dar ar fi mult prea riscant să se aventureze dincolo de punctele de control fără acte în regulă.

Lucrările de construcţii sunt interzise, dar se rezolvă

Conform înţelegerii cu Norwegian Refugee Council costurile transformării camerei în spaţiu locuibil au fost plătite de organizaţia civilă: au fost montate uşi şi ferestre, a fost amenajată baia – în schimb proprietarul n-a perceput chirie de la familia palestiniană cu 5 membri, sosiţi din Siria. Proiectul a continuat în anul următor, când mica locuinţă a fost zugrăvită şi s-a pus gresie în ea.


Copii jucând fotbal în tabăra de refugiaţi palestinieni Al Rashidija. Foto: ©EU/ECHO/PeterBiro

„Tabăra e plină, acum singura posibilitate de extindere, este pe verticală” – spun palestinienii. Dar lucrările de construcţie nu se desfăşoară fără probleme: oficialităţile libaneze nu acordă autorizaţie pentru construcţii noi, doar imobilele deja existente pot fi renovate.

Şi deşi în mod oficial nu se pot aduce materiale de construcţii în tabără, se rezolvă – zâmbesc gazdele. Dar interdicţia rezultă într-un preţ foarte piperat al materialelor de construcţii în tabără, care sunt astfel mult mai scumpe decât în oraşul aflat la câteva sute de metri distanţă.

Cei mai vulnerabili sunt cei cu handicap

Cei mai vulnerabili refugiaţi sunt aceia care ajung în Liban cu ceva problemă de sănătate sau handicap: ei nu pot lucra şi adesea au nevoie de tratamente de durată, de cele mai multe ori foarte costisitoare. Însă rar ajung la medic sau beneficiază de tratamente de specialitate: fără acte e foarte greu să se deplaseze în Liban, să nu mai vorbim despre faptul că nu prea au cum să facă rost de banii necesari pentru a plăti o îngrijire medicală adecvată.

Usama are 25 ani. A fost lovit în coloana vertebrală de un glonţ lângă Homs din Siria. Leziunea provocată de proiectil l-a paralizat de la mijloc în jos. Băiatul cu un zâmbet adolescentin, liniştit, emanând un optimism de neabătut trăieşte împreună cu familia într-o tabără de refugiaţi de lângă oraşul Halba din regiunea Akkar.


Tabăra de refugiaţi rezervată pentru oamenii cu handicap, de lângă oraşul Halba. Foto: Zoltán Sipos

Tabăra amenajată în mod special pentru refugiaţii cu handicap găzduieşte 350 de familii, şi este finanţată de o organizaţie civilă din Qatar, deci cei de aici nu trebuie să plătească pentru cazare. După atâtea tabere cu corturi amplasate în grabă, ni se pare aproape un lux faptul că aici toată tabăra a fost construită pe o suprafaţă betonată, şi scurgerea apei de ploaie e mai mult sau mai puţin eficient rezolvată.

Usama umblă cu cârje şi cu proteză cam 200 de metri pe zi, dar îşi petrece majoritatea timpului pe o saltea moale în cort. A fost îngrijit timp de mai mulţi ani de sora lui mai mică, dar ea s-a măritat între timp, iar grija lui a căzut pe umerii părinţilor.

Infecţiile lui ar putea fi tratate cu uşurinţă într-un spital

Ni se oferă puţine informaţii despre tot ce a îndurat tânărul de când a fost rănit, ce îi afectează aşa de grav existenţa şi azi: a primit o îngrijire de urgenţă în Homs, dar apoi familia şi-a continuat drumul cu maşina şi a trecut graniţa libiană în mod clandestin, ceea ce înseamnă că nu se poate întoarce pe căi legale în Siria.

Usama încearcă să se mişte zilnic cât poate, dar de la atâta zăcut pe spate a făcut escare, iar acestea s-au infectat. Din cauza condiţiilor precare de igienă din tabără aceste leziuni se vindecă cu mare greutate. Într-un spital, cu o îngrijire adecvată, infecţiile s-ar putea trata uşor, într-o săptămână, dar familia nu are mijloacele necesare pentru a plăti 4.000 de euro pentru asta.

Usama are cea mai mare nevoie de scutece, deoarece paralizia înseamnă că nu-şi poate controla vezica. El însă a rămas un mare optimist în ciuda tuturor încercărilor vieţii: discută cu prietenii lui folosind WhatsApp, visează despre căsătorie şi despre un loc de muncă într-un birou.


Leziunile infectate ale lui Usama ar putea fi vindecate uşor – dar familia nu are bani de spital. Foto: Zoltán Sipos

„Uneori cifrele contează mai mult decât principiile”

- ne explică cu mare avânt publicistul de la Al-Monitor, Sami Nader, în restaurantul amenajat într-o vilă veche, cu atmosferă aparte, din Beirut. Organizatorii călătoriei de reportaje s-au ocupat de această întâlnire cu jurnaliştii locali, cei care influenţează opinia publică din ţară, ca să ne faciliteze alcătuirea unei imagini complete despre ce şi cum gândesc libanezii în legătură cu situaţia refugiaţilor.

„Să presupunem că vreau să organizez o petrecere la mine acasă” – continuă jurnalistul, – „la care invit zece prieteni de-ai mei, dar mă trezesc cu 500 de persoane la uşă. În cele din urmă fac loc pentru 30, dar restul trebuie să plece, nu-i pot lăsa să intre, deoarece pur şi simplu nu mai e loc.”

Publicistul subliniază că la nivel personal, individual, conflictele sunt foarte rare între sirieni şi libanezi. Refugiaţii au venit să lucreze, probabil până şi restaurantul în care ne aflam angajase şi sirieni.

Însă din această situaţie rezultă o serie de dificultăţi în ceea ce priveşte posibilităţile de angajare pentru tinerii libanezi, iar economia libaneză are destule probleme şi aşa. Serviciile publice, asigurarea apei şi a electricităţii întâmpină greutăţi tot mai mari – spune Nader, care consideră că oficialităţile ar trebui să controleze cumva fluxul de refugiaţi.

Numărul exagerat de mare al sirienilor trece de principiile umanitare: în societatea libaneză construită ca un mozaic, din grupuri diverse din punct de vedere cultural şi religios, cu un echilibru precar, se simt deja tensiuni între şiiţi şi suniţi (majoritatea celor 1,5 milioane de refugiaţi sirieni identificându-se ca musulmani suniţi).

Şiiţii simt că încetul cu încetul ajung în minoritate şi-şi pierd din drepturi. Iar această tensiune va creşte cu timpul, deoarece pare foarte puţin probabil ca războiul civil din Siria să se termine curând, permiţându-le refugiaţilor să se întoarcă acasă.

Explozia demografică poate declanşa un nou război civil

Publicistul libanez consideră că cifrele natalităţii în rândul refugiaţilor cauzează multă îngrijorare: în Liban se nasc în general 25 de mii de copii pe an, iar natalitatea refugiaţilor sirieni ajunge la cote de 40-50 de mii de copii în fiecare an.

Nu trebuie să avem puteri vizionare pentru a prezice destrămarea echilibrului social dintre creştinii, şiiţii şi suniţii din Liban. Noile generaţii cresc în sărăcie şi frustrări şi este doar o chestiune de timp când se va declanşa un conflict de amploare, culminând în război civil. Şi, în Siria, o secetă dublată de cifrele mult prea mari ale natalităţii a generat acele tensiuni care au explodat într-un război civil, spune Sami Nader.

Soluţia? Sirienii vor trebui să se întoarcă acasă. Nu există nicio altă opţiune viabilă, consideră jurnalistul. În Siria există deja regiuni cu pacea relativ asigurată, iar refugiaţii trebuie să ajungă cumva acolo.


Daniela d’Urso, directorul adjunct al biroului din Beirut al organizaţiei ECHO se pregăteşte să-şi asume sarcini pe termen lung. Foto: Zoltán Sipos


Refugiaţii trebuie să se întoarcă acasă din voinţă proprie

„În Siria nu există teritorii sigure unde refugiaţii s-ar putea întoarce” – sintetizează punctul oficial de vedere al European Civil Protection and Humanitarian Aid Operations (ECHO) Daniela d’Urso, directorul adjunct al biroului din Beirut al organizaţiei, subliniind că în cazul în care ar exista astfel de opţiuni sigure, refugiaţii ar trebui să decidă din proprie iniţiativă să se întoarcă acolo. Însă pentru moment, cu foarte puţine excepţii, nu se întrezăreşte nicio astfel de intenţie.

Daniela d’Urso consideră că se poate constata o acutizare a problemei refugiaţilor în politica libaneză. Se aud tot mai multe voci care solicită întoarcerea refugiaţilor de unde au venit, în parte şi datorită faptului că politicienii libanezi susţineau mereu că refugiaţii pot avea doar un statut temporar în ţară.

În locul ajutorului rapid şi de moment, se impun soluţii pe termen lung

ECHO are un buget anual pentru activitatea din Liban de aproximativ 85 de milioane de euro. Prezenţa organizaţiei în această ţară trebuie restructurată sub semnul unei responsabilităţi asumate pe termen lung. Pe când în anii declanşării crizei refugiaţilor, din 2012, au încercat să găsească soluţii pentru necesităţile imediate ale celor care au fugit din calea războiului din Siria, acum va trebui să se concentreze asupra problemelor fundamentale şi de natură socială, cum ar fi clarificarea situaţiei juridice a refugiaţilor sau asigurarea accesului lor la servicii medicale şi la învăţământ – spune Daniela d’Urso.

„Banii nu ajung niciodată, fireşte, deoarece necesităţile cresc odată cu prelungirea crizei refugiaţilor. Dar nu lipsa banilor cauzează cea mai mare problemă, ci faptul că diferiţii factori de intervenţie, organizaţii civile, Organizaţia Naţiunilor Unite şi guvernul libanez nu colaborează” – subliniază directorul adjunct.

Am aflat că spre deosebire de situaţia din Turcia, organizaţiile civile se confruntă aici cu probleme de cooperare cu aparatul de stat. Din cauza unui vacuum politic de doi ani, cauzat de dificultăţile alegerii preşedintelui ţării, guvernul n-a participat la eforturile de soluţionare a crizei refugiaţilor, atitudine care a început să se schimbe în bine doar la sfârşitul anului trecut.

În Turcia guvernul a reacţionat prompt şi într-un mod organizat la fluxul refugiaţilor din Siria: s-au amenajat tabere în cel mai scurt timp posibil, şi oficialităţile au fost gata imediat să primească şi să distribuie ajutorul internaţional – explică Fabrice Martin, directorul reprezentanţei ECHO.

Indiferent de schimbările care vor surveni în strategia de abordare şi rezolvare a crizei refugiaţilor: este foarte puţin probabil că problema se poate soluţiona în viitorul apropiat. Refugiaţii sirieni trăiesc în corturi amplasate ad-hoc în tabere încropite în mare grabă în spaţiile dintre clădirile existente şi soarta lor se poate îmbunătăţi doar după sfârşitul războiului civil din Siria – pacea însă nu pare a fi în interesul marilor puteri care sprijină acest război și profită de pe urma lui.

---

Zoltán Sipos este jurnalist al blogului Átlátszó Erdély, versiunea în limba maghiară a reportajului a apărut pe Atlatszo.hu. Traducerea: Mihály Ilona

Călătoria a fost organizată de European Civil Protection and Humanitarian Aid Operations, împreună cu European Journalism Centre.

    

                        
 


Citeste mai multe despre   






















VIDEO Economistii-sefi ai primelor 3 banci comerciale, despre evolutia economiei romanesti. Ce proiecte mari de investitii finanteaza bancile la ora actuala?

Economistii sefi ai primelor 3 banci comerciale, Horia Braun (BCR), Florian Libocor (BRD-GSG) si Andrei Radulescu (BT) au discutat luni dimineata, in cadrul unei mesei rotunde organizate de HotNews.ro si StartupCafe.ro, despre investitiile bancilor in economie romaneasca si starea actuala a economiei, precum si despre fluctuatiile care au tinut prima pagina in ultima perioada.
  • A. Radulescu: Daca statul nu investeste, atunci de ce sa isi asume sectorul privat riscuri?
  • F. Libocor: Banii se duc acolo unde exista certitudini, predictibilitate, stabilitate. Lipsa acestor caracteristici loveste in mai multe zone, cu precadere in investitii.
  • H. Braun: Speram la o dinamica pozitiva, insa trebuie sa puna umarulul statul,bancile, si managementul companiilor.

4498 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version