​Cu toate că oficial ei nici nu există, în Liban aproximativ o treime din populaţia la ora actuală o reprezintă refugiații. Deşi criza refugiaţilor constituie o presiune enormă asupra societăţii, nu am văzut vreo campanie împotriva refugiaţilor: libanezii ne dau lecţie de calm, empatie şi pragmatism. Reportaj din Liban, partea 1.

Copii se joac într-o tabr neoficial de refugiai undeva în Valea BekaaFoto: EU/ECHO/PeterBiro

Să ne imaginăm ce se întâmplă când oamenii care fug din calea războiului civil din Siria ajung în zonă. Şi ca un potop, inundă tot locul şi se instalează oriunde pot monta un cort sau pot aşeza câteva saltele: în grădini, pe câmp, în garaje şi locuinţe sau odăi de închiriat.

În decurs de câţiva ani 1,5 milioane de refugiaţi ajung într-o ţară cu o populaţie de 4,4 milioane de suflete, şi astfel populaţia ţării creşte cu cel puţin 30%. Statistic vorbind asta înseamnă că fiecare al treilea om pe care-l întâlnim e un refugiat. Dincolo de statistici, însă, în cazul unor localităţi numărul refugiaţilor este mai mare decât cel al populaţiei autohtone.

Acest potop de imigranţi înseamnă o suprasolicitare imensă pentru serviciile publice, care nici în trecut nu erau la un nivel occidental. Nu există destule şcoli, deci în multe locuri se recurge la învăţământ în schimburi, atât dimineaţa, cât şi după amiaza. Serviciile medicale au devenit aproape inaccesibile pentru un cetăţean de rând, canalizarea, serviciul de alimentare cu apă sau electricitate întâmpină dificultăţi acute.

Copii se joacă într-o tabără neoficială de refugiaţi undeva în Valea Bekaa. Foto: EU/ECHO/PeterBiro

Refugiaţii înseamnă o sursă aproape inepuizabilă de forţă de muncă ieftină, deci populaţia autohtonă se confruntă cu greutăţi când caută loc de muncă, iar pe deasupra nici situaţia economică nu este prea strălucită: înainte crizei refugiaţilor creşterea economică se concretiza uneori în date impresionante, de două cifre, din 2011 încoace produsul intern brut (PIB) din Liban creşte cu abia 2-3% pe an.

Şi toate acestea reprezintă doar cel mai neînsemnat aspect al problemelor, deoarece între timp se preconizează şi o explozie demografice. În rândul refugiaţilor rata natalităţii este incomparabil mai mare decât în cazul populaţiei autohtone, deci în viitorul nu prea îndepărtat sistemul socio-politic delicat, bazat pe consens, se va da peste cap în mod spectaculos.

Ceea ce în Europa pare doar o posibilitate intimidantă, în Liban este o realitate curentă

Şi asta nu e un fragment din discursul electoral al vreunui politician populist din Europa, ci problemele cu care Libanul se confruntă la ora actuală şi pentru care nu se întrevede vreo soluţie viabilă, cel puţin nu în viitorul apropiat.

În ciuda situaţiei deosebit de grave, în Liban nu am văzut niciun semn al vreunei campanii împotriva refugiaţilor, iar oamenii simpli manifestă o empatie, un pragmatism şi o atitudine uimitoare de calm în faţa acestor provocări inedite.

Centrul vechi din Beirut. Foto: Zoltán Sipos

Bunăstare civilă, aspect occidental al străzilor şi bogăţie culturală. Acestea sunt primele impresii ale călătorului ajuns la Beirut. Plimbându-ne în centru putem avea impresia că ne aflăm în oricare metropolă mediteraneană.

Dincolo de noile clădiri care găzduiesc birouri se zăresc însă ruinele unor case distruse, cu pereţi ciuruiţi de gloanţe, amintindu-ne de faptul că pacea şi bunăstarea relativă de azi nu au existat dintotdeauna şi nu sunt ceva de la sine înţeles: de la mijlocul anilor şaptezeci şi până în 1990, timp de 15 ani, Libanul a fost răscolit de un război civil.

Luptele s-au soldat cu 120 de mii de morţi şi aproape 1 milion de oameni au emigrat. Libanezii ştiu foarte bine cum e când cineva trebuie să fugă din calea războiului. Aceste experienţe personale joacă un rol important în atitudinea libanezilor faţă de refugiaţii din Siria, primindu-i în ciuda tuturor tensiunilor.

Clădire cu urmele vizibile ale războiului lângă un mall din centrul Beirutului. Foto: Zoltán Sipos

Forţe de ocupaţie, refugiaţi actuali

Pentru a vedea cât este de schimbătoare soarta în Orientul Apropiat: între 1976 şi 2005 zeci de mii de soldaţi sirieni au staţionat pe teritorii libaneze şi despre cruzimea forţelor de ocupaţie de atunci se relatează şi acum poveşti de groază. Aceste trei decenii nu prea îndepărtate adaugă alte nuanţe la situaţia din prezent.

Războiul civil din Liban s-a încheiat cu Tratatul de la Taif, semnat în anul 1989, conform căruia diferitele grupări religioase ale populaţiei vor fi reprezentate în conducere în proporţii potrivite. Preşedintele ţării va fi ales mereu din rândul creştinilor maroniţi, preşedintele parlamentului trebuie să fie musulman şiit, prim-ministrul musulman sunit, iar guvernul să fie compus în proporţie de 50/50 din creştini şi musulmani. În parlamentul cu 128 de membri există de asemenea reguli stricte cu privire la numărul reprezentanţilor fiecărei comunităţi religioase.

Atmosferă aparte în centrul Beirutului: ruine antice, moscheea Mohammed Al-Amin şi catedrala creştin-maronită Saint-Georges. În apropiere se mai află şi o catedrală greco-ortodoxă din secolul 18. Foto: Zoltán Sipos

Din această prezentare se poate deduce că situaţia socio-politică din fosta colonie franceză se aseamănă cu un mozaic elaborat şi este foarte fragilă. Libanezii nu doresc să redeschidă vechile conflicte, nu e de mirare că ultimul recensământ al ţării s-a făcut în anul 1932. În acelaşi timp, trecutul zbuciumat determină liderii fiecărei comunităţi să acorde atenţie maximă aspectului de consens politic când vine vorba de adoptarea oricăror decizii.

Nu mai e loc. Literalmente

Al doilea aspect de neignorat în ţara care se întinde de-a lungul ţărmului estic al Mării Mediterane, încât are climat mediteranean şi pământ roditor, este aglomeraţia care face ca aproape de coastă abia dacă mai există vreun teren abandonat, dar nici parcuri şi spaţii verzi n-au prea mai rămas. Autostrada cu şase benzi şerpuieşte printre conglomerate pitoreşti de case, prăvălii, ateliere şi hoteluri. Iar în orice colţişor rămas liber printre clădiri sunt înghesuite maşini.

Nu e de mirare că totul este arhiplin şi aglomerat. Republica Libaneză este o ţară mică. Pornind cu maşina din Beirut, capitala ţării, abia ne trebuie două ore să ajungem la graniţa cu Israel, aflată la 100 de km, iar în direcţia opusă, mergând pe coastă spre nord, tot cam două ore ne trebuie până la frontiera siriană.

Distanţa dintre Beirut şi Damasc de exemplu este de doar 116 km. Siria este atât de aproape încât, aruncând o privire în jur de pe vârful muntelui Liban, zărim în depărtări atât Marea Mediterană, cât şi Siria.

În această ţară cu o populaţie de 4,4 milioane de oameni cu o situaţie socio-politică foarte complexă, unde creştinii, şiiţii şi suniţii acordă atenţie maximă echilibrului fragil stabilit între grupările religioase, în ultimii şase ani au sosit 1,5 milioane de refugiaţi sirieni, majoritatea lor fiind musulmani suniţi.

Corturile refugiaţilor undeva în Valea Bekaa. Foto: ©EU/ECHO/PeterBiro

Corturi peste corturi, dar nu există tabere pentru refugiaţi

Autobuzul nostru coboară cu grijă pe serpentinele Văii Bekaa, regiunea considerată a fi cel mai important teren agricol din Liban. În munţii din nordul văii trece graniţa siriană. Aici nici urmă de atmosfera occidentală din Beirut: lângă şoseaua prăfuită şi aglomerată, printre loturi agricole se înghesuie localităţi cu case sărăcăcioase, cu clădiri neterminate, fără tencuială, care vădesc o situaţie economie deficitară în zonă.

Printre clădiri sunt presărate corturile refugiaţilor: având cadre de lemn, cu prelate PVC cu literele UNHCR imprimate pe ele, fixate cu frânghii şi anvelope uzate, izolate cât de cât pe dinăuntru cu burete polifoam. Corturile par amplasate întâmplător, uneori sute grupate aleatoriu, alteori vezi doar două laolaltă.

În Liban nu există însă tabere oficiale pentru refugiaţi. Beirut n-a specificat nici până azi vreo locaţie anume, unde refugiaţii îşi pot construi lăcaşuri temporare.

Pentru a înţelege atitudinea guvernului libanez faţă de refugiaţi, trebuie să ne întoarcem în timp: în 1948, anul proclamării statului Israel, Liban a primit 100 de mii de refugiaţi palestinieni. Situaţia considerată pe atunci doar temporară s-a permanentizat în timp, în cele 12 tabere de refugiaţi de pe tot teritoriul ţării trăiesc în acest moment 450 de mii de refugiaţi palestinieni, deci cam 10% din populaţia ţării. Refugiaţii palestinieni ajunşi la a treia generaţie nu se vor mai întoarce vreodată în ţara de baştină.

Guvernul libanez, îngrijorat că modelul refugiaţilor palestinieni ar putea fi urmat de cei sirieni, refuză să le aloce tabere oficiale acestora din urmă.

Şi are tot dreptul să procedeze aşa. Libanul n-a semnat Convenţia privind statutul refugiaţilor, încheiat la Geneva la 28 iulie 1951. Deci sirienii aflaţi pe teritoriul libanez n-au statut oficial de refugiat, în cel mai bun caz ei pot fi consideraţi „vizitatori” cu permis de şedere temporară.

Totul se plăteşte din buzunarul propriu

Deoarece nu există tabere oficiale pentru refugiaţi, sirienii îşi caută cazare cum vor şi, nu în ultimul rând, cum îşi permit. Cine are mijloacele financiare necesare, închiriază o locuinţă, cine nu are bani pentru aşa ceva, se mulţumeşte cu metoda mult mai ieftină a corturilor, dar nici acestea nu sunt gratis.

Pentru un loc pentru amplasarea unui cort se plătesc minim 50 de dolari pe lună, dar costul de obicei este de 100 de dolari. Iar asta înseamnă doar preţul dreptului de a amplasa cortul în locaţia respectivă. Pentru construcţia cortului, pentru electricitate şi alte servicii se plăteşte separat.

ITS undeva în Valea Bekaa. Foto: Zoltán Sipos

Taberele împrăştiate pe tot teritoriul Libanului, fără statut oficial (în terminologia de specialitate a organizaţiilor civile acestea fiind ITS, adică Informal Tented Settlement) înseamnă un adevărat coşmar logistic pentru organizaţiile care se ocupă de refugiaţi: înregistrarea tuturor locaţiilor corturilor înseamnă o muncă titanică (doar UNHCR, adică Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi are o bază de date în această privinţă), vizitarea fiecărei tabere, oricât de mici, costă mult timp şi mulţi bani, să nu mai vorbim despre faptul că fiecare astfel de cort fiind o construcţie temporară, este imposibil să li se construiască sistem de canalizare sau drum, indiferent dacă ar exista posibilitate pentru aşa ceva.

„Am fugit din Siria să ne salvăm vieţile. Aici murim încetul cu încetul” – spune sirianul Hassan (n.r. - numele refugiaţilor au fost schimbate pentru a le proteja identitatea). Bărbatul de vârstă mijlocie locuieşte împreună cu familia lui într-o tabără temporară amplasată lângă oraşul Bar Elias din Valea Bekaa, încă din august 2012. Conform datelor oficiale, în oraşul cu 40 de mii de locuitori, majoritatea musulmani suniţi, trăiesc 30 de mii de refugiaţi. În realitate numărul acestora este probabil mult mai mare.

Muncă de sclav pe pământuri libaneze

Hassan a simţit pe propria piele „ospitalitatea” pragmatică a libanezilor. La puţin timp după ce a ajuns în Valea Bekaa, un fermier local i-a permis să-şi construiască cortul pe pământul lui, fără plată, dar în schimb să-l ajute la munca pământului. Pentru a pecetlui această înţelegere, Hassan şi familia lui, de bună credinţă, şi-au predat actele noii gazde.

„Am lucrat câte 13 ore pe zi, fără nicio remuneraţie” – spune bărbatul, ale cărui mâini bătătorite vorbesc despre faptul că nu-i sunt străine eforturile fizice grele. Când însă au început să se plângă de prea multă muncă în faţa gazdei libaneze, acesta le-a râs în nas.

Când au vrut să plece, nu le-a înapoiat actele, pentru care le-a cerut 10 mii de dolari. După 45 de zile, Hassan şi familia lui au evadat în sfârşit, tăind gardul în toiul nopţii. Au plecat cu hainele pe ei, fără nimic altceva. Ulterior Hassan s-a adresat oficialităţilor cerându-le să-l ajute să-şi recapete actele, dar degeaba: fosta gazdă nu le-a înapoiat documentele nici până azi.

Fără acte, trai clandestin

Statutul juridic este o problemă serioasă: cine nu dispune de documentele de rigoare, duce o viaţă oarecum în paranteză, fiind la cheremul tuturor - oficialităţi sau angajatori.

Foarte mulţi refugiaţi trăiesc fără statut juridic adecvat în Liban. Motivele lipsei actelor pot fi din cele mai diverse. Unii au fugit din Siria fără documentele lor, alţii şi le-au pierdut pe drum, sau acestea s-au deteriorat datorită condiţiilor vitrege.

Mulţi au sosit cu acte de identitate în ordine, dar deoarece conflictele durează de 6 ani deja, acestea şi-au pierdut valabilitatea. Posesorii lor nu se pot întoarce în Siria ca să şi le reînnoiască, iar Damasc nu manifestă nicio intenţie de a coopera cu organizaţiile civile din Liban în vederea soluţionării acestei situaţii.

O altă problemă acută apare cu copii care văd lumina zilei în taberele refugiaţilor. Dacă părinţii nu fac rost de certificat de naştere pentru ei, cei mici nu vor avea nicio cetăţenie, deci vor deveni apatrizi. O complicaţie în plus în cazul lor poate fi absenţa unuia dintre părinţi sau lipsa certificatului de căsătorie a părinţilor. Datorită haosului general aşa ceva se poate întâlni frecvent.

Aşa arată interiorul unui cort. Foto: Zoltán Sipos

Permisul de şedere: nimeni nu pricepe sistemul

După anii în care a practicat politica graniţelor deschise, Republica Libaneză şi-a închis graniţele în faţa refugiaţilor sirieni în ianuarie 2015, iar în luna mai a aceluiaşi an i-a solicitat Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţiînceteze înregistrarea refugiaţilor sirieni.

Aceste măsuri n-au stopat fluxul de refugiaţi, însă drept urmare a luat amploare trecerea ilegală a graniţei. Pe deasupra: refugiaţii ajunşi în mod ilegal în ţară nu mai au niciun statut juridic. Cum nici Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi nu-i mai înregistrează, aceştia nu beneficiază nici de ajutor financiar internaţional.

Din ianuarie 2015 sirienii au un singur mod legal de a ajunge în Liban: având viză de turist, menită să le asigure o şedere scurtă. O metodă populară – şi costisitoare – este aşa-numitul sistem de „sponsori”, care înseamnă de fapt că o familie de libanezi se poate oferi pentru a găzdui o familie de sirieni. Pe piaţa neagră o astfel de invitaţie costă între 100 şi 1.000 de dolari, cel puţin aşa susţin cei care lucrează în Valea Bekaa.

Permisul de şedere se obţine din ce în ce mai greu. Nimeni nu înţelege cum funcţionează sistemul, în unele locuri un permis de 6 luni costă 200 de dolari, în alte locuri un astfel de permis se eliberează fără plată. (Despre statutul juridic ar refugiaţilor începând cu ianuarie 2015 un rezumat aici.)

Lipsa permisului de şedere complică situaţia şi aşa foarte grea a familiilor de refugiaţi, făcându-le imposibil orice trai decent: drumurile sunt presărate cu puncte de control, iar cine încearcă să treacă fără acte în ordine, riscă închisoare pentru şedere ilegală, sau chiar expulzare din ţară, cel puţin teoretic (cu toate că nici măcar organizaţiile civile care lucrează în Liban n-au auzit despre vreun caz concret când cineva ar fi fost cu adevarat expulzat din ţară).

Însă pentru a avea acces la muncă, şcoală, servicii medicale, toată lumea trebuie să bată destule drumuri. Este foarte greu bunăoară să găseşti muncă zilieră în mod regulat în zona unei singure localităţi. Fără permisul de şedere, bărbaţii refugiaţi se pot aventura doar până în apropierea următorului punct de control, deci posibilităţile lor de mişcare sunt foarte reduse, limitându-le astfel în mod radical şi accesul la locuri de muncă – spre marea bucurie a angajatorilor, care se folosesc de forţa de muncă foarte ieftină, abuzând de disperarea refugiaţilor sosiţi într-un număr tot mai mare.

Consiliere juridică personalizată

„Încercăm să rezolvăm problemele de statut juridic cu fiecare familie de refugiaţi, pe baza documentelor disponibile” – spune consilierul juridic de la Norwegian Refugee Council. Un colţişor separat cu prelată de restul cortului îi serveşte drept „birou” – în acest locşor înghesuit se întâlnesc juriştii organizaţiei cu clienţii lor. Restul cortului e un fel de sală de aşteptare: grupuri de refugiaţi – majoritatea lor fiind femei şi copii – îşi aşteaptă răbdător rândul.

Organizaţiile civile internaţionale încearcă să clarifice situaţia refugiaţilor folosind astfel de puncte mobile de consultanţă juridică. La întrebarea de ce majoritatea celor din cort sunt femei, răspunsul este foarte simplu: e dimineaţă, bărbaţii lucrează la ora asta.

Tabăra de lângă Bar Elias, cu duzini de corturi amplasate pe un teren de jumătate de hectar (pe vremuri probabil teren agricol), este destul de pustie acum. Corturile se aliniază în rânduri ordonate, pe drumurile dintre ele s-a presărat pietriş pentru ca cei de aici să nu umble în noroi. Serviciile publice se limitează la o reţea electrică care se întinde pe deasupra sau pe lângă corturi, destul de haotic, cu cabluri peticite cu bandă izolatoare. Privind sârma fără izolare băgată în mod improvizat în panoul electric nici nu vrem să ne gândim ce se întâmplă aici, dacă plouă.

Femeie refugiat undeva în Valea Bekaa. Foto: ©EU/ECHO/PeterBiro

Datoriile cresc vertiginos

Sărăcia aproape că sufocă tabăra. Supravieţuirea nu e ieftină aici. „Întreţinerea familiei mele mă costă 800 de dolari lunar” – spune Mahdi, capul familiei de 7 persoane, sosite din localitatea Ghouta din Siria.

Pe lângă chiria locului unde stă cortul lor (50 de dolari), trebuie să achite factura electricităţii, să cumpere apă îmbuteliată (apa disponibilă în apropiere este atât de poluată, încât nu se poate bea), şi mâncarea necesară, şi atunci încă n-am menţionat costul îmbrăcămintelor sau al rechizitelor necesare pentru şcoala copiilor.

Sirienii care trăiesc de mai mulţi ani în taberele refugiaţilor şi-au epuizat în mare parte economiile aduse de acasă. Conform datelor centrului Norwegian Refugee Council, care lucrează în Valea Bekaa, fiecare refugiat sirian trebuie să cheltuiască în jur de 375 de dolari lunar, iar datoriile lor cresc pe zi ce trece: un refugiat are în medie o datorie de 850 de dolari.

La sfârşit de lună se întâmplă adesea că banii rămaşi îi ajung doar pentru pâine, dar Mahdi are o datorie de doar 11 dolari la aprozarul din apropiere. El spune că dacă s-ar găsi de lucru permanent, situaţia n-ar fi atât de dramatică. Dar există oferte puţine. Refugiaţii din Liban pot lucra doar în anumite domenii: agricultură, construcţie şi anumite servicii.

Şi deşi în vale se practică o agricultură bazată pe exploatarea forţei de muncă, asta înseamnă o preocupare sezonieră. Bărbaţii din tabără lucrează de obicei ca zilieri, ceea ce nu înseamnă o sursă economică stabilă şi de încredere: iarna de exemplu aproape că nu există nicio posibilitate de a lucra.

Capi de familii într-o tabără din Valea Bekaa. Râul din spatele lor este mult prea poluat pentru a fi băut. Foto: Zoltán Sipos

În impas

Cea mai mare problemă pentru Mahdi este însă faptul că copiii lui nu învaţă, deoarece nu pot fi înscrişi în şcolile libaneze, iar în cele înfiinţate de organizaţiile civile sunt ridiculizaţi, şi nivelul calitativ al învăţământului este mult prea redus. Fiul lui de 11 ani abia dacă reuşeşte să-şi scrie numele şi citeşte cu mare greutate, iar cel de 15 ani nici nu mai merge la şcoală. Mahdi a renunţat la educaţia lui şi-l trimite la lucru.

Deşi n-au probleme cu libanezii de rând, Mahdi spune că refugiaţii au de furcă cu oficialităţile şi cu forţele armate. Familia a ajuns în impas: actele lor şi-au pierdut valabilitatea, dar nu le pot înnoi sau prelungi, însă fără acte siriene valabile nu pot avea nici permis legal de şedere în Liban. Oficialităţile organizează razii şi îi arestează pe cei fără acte în ordine.

Bărbatul se plânge şi de activitatea Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi: având o familie de 7 membri, li s-ar cuveni ajutorul de 27 de dolari lunar, pentru mâncare. Au beneficiat de acest ajutor timp de un an, dar ajutorul a fost sistat. Şi niciodată nu li s-a explicat de ce nu li se mai acordă. Organizaţia nu răspunde la numărul oficial de telefon. Mahdi ne-a îndemnat să apelăm şi noi numărul verde al Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi.

„Distrug o generaţie întreagă. Avem parte de umilinţă, de atitudini inumane. Am fugit de frică şi de agresiuni, şi nici aici nu am găsit, decât frică şi agresiuni” – spune Mahdi.

Foto: ©EU/ECHO/PeterBiro

Din clasa mijlocie în cort

Pentru a înţelege pe deplin disperarea din tabără, trebuie să ştim că familiile pe care le-am întâlnit în tabăra de refugiaţi de lângă Bar Elias făceau parte din clasa mijlocie, trăind în condiţii bune în Siria: aveau afaceri, case, maşini, duceau o viaţă activă, bărbaţii îşi puteau întreţine familia fără probleme, se puteau simţi ca membri folositori şi apreciaţi ai societăţii.

Venind din această lume înseamnă o schimbare majoră pentru ei să trăiască acum într-un cort relativ scump, unde iarna e frig şi umezeală, vara e prea cald şi incomod, unde mişună şobolanii, iar pentru a-şi întreţine familia n-au altă opţiune decât muncă zilieră nesigură şi grea, luptând cu birocraţia, ştiind foarte bine că nici viitorul nu aduce nimic bun.

E rentabil să fii gazdă libaneză

După vizita de o oră şi jumătate în tabăra de refugiaţi discutând cu colegul jurnalist leton am ajuns la concluzia că există o singură persoană pentru care situaţia actuală trebuie să fie foarte îmbucurătoare: proprietarul terenului de vreo jumătate de hectar (care asigură locaţia pentru cei 80 de corturi, pentru 50 de dolari lunar pentru fiecare) încasează în jur de 4.000 de dolari pe lună, fără să asigure nimic altceva, doar terenul şi atât.

Ne adresăm membrilor organizaţiilor civile care ne însoţesc, că am vrea să vorbim cu acest proprietar, l-am întreba de exemplu de impozitul plătit după venitul asigurat de închirierea terenului, apoi, gândind cu voce tare, ne întrebăm dacă nu s-ar putea ca din acest impozit plătit de proprietarii acestor terenuri să se asigure servicii publice în tabere. Însoţitorii noştri însă râd de intenţia noastră, asigurându-ne că aceşti proprietari nu vor discuta cu noi, jurnaliştii, în veci.

---

Zoltán Sipos este jurnalist al blogului Átlátszó Erdély, versiunea în limba maghiară a reportajului a apărut pe Atlatszo.hu. Traducerea: Mihály Ilona

Călătoria a fost organizată de European Civil Protection and Humanitarian Aid Operations, împreună cu European Journalism Centre. Revenim în curând cu partea a doua a reportajului.

x