Paste cu gust de baliga de cal. Cum este? Cum a fost si este un Paste in tiganie? ​"De Paști, gându-mi miroase a cozonac! Și gura-mi este plină de un gust de var alb ce acoperă mirosul de balegă de cal." Este marturia lui Gelu Duminica. Haute Culture si-a provocat prietenii sa defineasca Postul si Pastele.Ai viziunile antropologului, diplomatului-teolog, fotografului de arta, bucatarului si filosofului.Ai marturii de actor, jurnalist, freelancer.Iata acum marturia sociologului Gelu Duminica de la Agentia Impreuna. De la sufletul si trupul curate la cum se aduna de pe strada baliga ca sa se lipeasca peretii casei.Da, parintii cereau copiilor iertare.Ganduri de bine si Reinviere din Galati.

Gelu Duminica despre PasteFoto: Internet&Mobile World

• "În micuța mea casă de la Galați, pregătirile pentru sărbătorile de Paști începeau cu ceva vreme înainte. Mama zicea că nu putem să mergem să-l întâmpinăm Învierea Domnului dacă nu aveam casa, trupul și sufletul curat, motiv pentru care se îngrijea ca noi să avem ”treimea noastră” așa cum se cuvine. Curățenia în casă începea cu vreo lună înainte, nu de alta însă în fiecare an trebuia să lipim pereții cu un amestec de pământ galben, nisip și balegă. 

• Nu știu care era rostul baligii de cal în toată această compoziție, știu însă că mă simțeam tare ciudat când trebuia să culeg de pe străzi, în pungile cu care mama ne îndesa buzunarele, acest „material”. Fugeam spre casă cu punga plină de rahat de cal și mă înverzeam când, uneori, punga ceda sub greutatea conținutului. Nu de puține ori am stârnit râsul mamei când veneam cu prețiosul ingredient depozitat în poala tricoului. 

• Mă lua și mă arunca direct în baie de unde nu ieșeam decât după ce nu mai riscam să omor toate vietățile din jurul meu. Poate și de aceea, în timp ce scriu aceste rânduri, simt mirosul balegii de cal direct în cerul gurii. Lipitul casei cu pământ era o artă pe care doar mama putea să o facă. Făcea materialul necesar pereților și podelelor în timp ce icnea niște cuvinte și scuipa în cele patru zări! 

• Multă vreme am crezut că astea fac parte dintr-un ritual în care ea spune cine știe ce descântec care să ne păzească casa de rele. Am înțeles că, de fapt, era efectul unei senzații profunde de greață dată de miros abia în momentul în care am reușit să renovăm casa și am pus tencuieli de ciment. Atunci, mama a chiuit de bucurie că a scăpat de chin și eu am înțeles că icnetul dat de încercarea de a-și calma simțurile a fost interpretată de mine tare, tare ciudat.  

• După ce tencuiala de pământ era făcută, și după ce se usca, se dădea cu o mână de var alb prin toată casa și musai cu una colorată în camera de oaspeți. Se spălau covoarele și perdelele, alea care erau, și lenjeriile de pat se apretau astfel încât să foșnească sub noi. Totul din casă trebuia să fie curat exact înainte de duminica Floriilor. Postul mare nu era atât de greu de ținut pentru simplul motiv că la noi în familie mâncarea de bază era cartoful și fasolea. 

• Gradină pe care o aveam ne dădea salată, ridichii și ceapă verde astfel încât cele 48 de zile ale Postului treceau destul de repede. Urzicile erau mâncate de când apăreau până în Săptămâna Mare și oțetul ne condimenta salata exact pentru aceeași perioadă. 

• Mama știa că „Isus Hristos a fost bătut cu un snop de urzici și i s-a dat oțet să bea în loc de apă”, motiv pentru care cele două erau consumate cu moderație sau deloc. În ultima săptămână de Post toți trebuia să ne spovedim și să ne împărtășim și, înainte de orice, să cerem iertare celor față de care noi consideram că am greșit „cu gândul, cu vorba sau cu fapta”. Era un sentiment tare plăcut să-mi văd părinții cerându-ne și oferindu-ne iertare și, poate, acesta era momentul meu favorit din toate aceste zile. Ritualul „iertăciunii”, cerut și primit în limba romani, se repeta, de zeci de ori, în Săptămâna Patimilor, între ai mei și diverse rude și vecini. 

• În Vinerea Mare ne duceam la biserică, treceam pe sub aer (masa), și odată întorși acasă ne apucam de copturi. 10-12 kg de faină se transformau molcom, pe toată durata nopții, în cozonaci și pască. Mirosul copturilor, nu de puține ori, ne punea la încercare toate simțurile și gândul ne bălea de poftă . 

• Nu prea îmi mai place cozonacul pentru că am învățat să-mi nu mi-l mai doresc după ce bătălia mea cu simțurile făcea ca unul dintre cozonaci să dispară imediat ce mă trezeam. Știam că se alege pragul de postul meu și mă duceam spășit la mama să-mi cer iertare. Zâmbea, și pupatul ei pe frunte se mă făcea să mă simt și mai vinovat. 

• Baie făceam zilnic numai că în Săptămâna Mare ne spălam și dimineața, înainte să aprindem candela din casă. Nu numai pe față ci pe întreg corpul pentru că mama zicea că „în fața lui Dumnezeu nu poți să te duci murdar”. În ciuda lipsurilor, Paștile ne aduceau cu sine și haine noi pe care le primeam înainte de a merge la Slujba de Înviere. 

• Nu erau din partea „iepurașului”, nici nu știam că există așa ceva, ci erau oferite de părinții noștri cu gândul la Sărbătoarea Sfântă pe care urma să o întâmpinăm. De la biserică, ne duceam la cimitir ”să ducem lumină”. Mama, printre lacrimi, împărțea câteva pachete cu cozonac și ouă roșii ”de sufletul lui Gelu” (fratele cel mai mare care a murit și a cărui nume îl port) și tata vărsa un pahar de vin pe mormânt. 

• Ne întorceam acasă și ne bucuram de noi, în jurul mesei. Pentru mine, și pentru cei crescuți la mine-n țigănie, Paștile e despre Regăsire si Transformare. Regăsirea omului în Dumnezeu, în curățenia sufletului și în simplitatea vieții de familie. În putere de a ierta și de a cere iertare. În smerenie și în ceilalți. În transformarea mirosului de balegă în curățenie sufletească. De Paști, gându-mi miroase a cozonac! Și gura-mi este plină de un gust de var alb ce acoperă mirosul de balegă de cal…."