Anuntul recent potrivit caruia "David Rockefeller, Michael Bloomberg si alti 32 de miliardari americani au anuntat ca-si doneaza jumatate din averi in scopuri caritabile” a socat pe multi. Cu cativa ani in urma Warren Buffet - locul doi in topul miliardarilor americani – anunta ca doneaza aproape 90% din averea sa, estimata la 44 miliarde de dolari, sustinerii unor cauze filantropice. Socul atunci a fost dublu: cea mai mare parte a banilor merg la fundatia condusa de Bill Gates - locul intai in topul miliardarilor -, creata si ea exact in ideea promovarii unor astfel de cauze.
In pofida surprizei, trebuie spus ca initiativele si atitudinile de acest tip nu sunt nici unice, nici excentrice. Nu reprezinta o idee noua. Ele se aliniaza la o traditie americana inaugurata inca din secolul XIX. Odata scoase de sub semnul surprizei si excentricului si privite atent, evenimentele de acest tip ne deschid o fereastra speciala spre o traditie ce ilustreaza ce poate sa fie capitalismul, atunci cand elitele sale au un anumit mod de asumare a rolului de capitalist.
Sa reluam niste idei mai vechi intr-un exercitiu care este cu atat mai necesar cu cat perceptia capitalismului in discursul public romanesc este inca dominata de sintagme precum "capitalism salbatic" sau "acumulare primitiva de capital" - reziduurile mitologiei marxist-socialiste. In comunism, functia sintagmelor era sa discrediteze capitalismul ca o ordine inumana, a "exploatarii omului de catre om". In tranzitie, sintagmele au capatat o noua functie: aceea de a scuza si legitima rapacitatea si impostura profitorilor tranzitiei - ingineri financiari si oligarhi - deveniti peste noapte mari capitalisti.
In ultima vreme ni se spune tot mai des: « Sigur, modul in care s-au imbogatit Cutare si Cutare este ilegal si imoral, dar modul lor de actiune este inerent stadiului incipient al capitalismului. Este ceva inevitabil unei anumite etape istorice sau sociale ». Pe scurt, nu numai ca oligarhia tranzitiei si metodele folosite de ea sunt astfel legitimate, dar se si sugereaza ca am putea gasi in "America acumularii primitive de capital" modelul uman al oligarhilor si profitorilor tranzitiei romane.
O privire inapoi la capitalismul secolului XIX american arata ca au existat intr-adevar si acolo multi impostori si escroci, unii dintre ei legendari. Dar, daca este sa dam crezare studiilor dedicate economiei americane de secol XIX de autori precum Kirkland, Cole sau Blackford, realitatea istorica a inceputurilor marelui capitalism nu este nici dominata, nici definita de acestia. Spiritul, culoarea si evolutia noului sistem economic au fost date de un cu totul alt tip de capitalist.
Ca sa intelegem mai bine despre ce este vorba, sa privim mai atent la unul dintre acestia. Intamplarea face ca el sa fie si parintele doctrinei ce influenteaza deciziile mai sus amintite ale unui Gates, Rockefeller sau Bloomberg.
O doctrina fara precedent
Cel mai surprinzator lucru pentru cei ce se apleaca asupra problemei capitalismului american incipient si privesc prin lentilele cliseelor marxistoid-socialiste, este existenta unei puterince subculturi care incearca sa ancoreze practica afacerilor in principii religioase si etice si sa o prezinte ca pe o datorie fata de societate. Aceasta atinge un punct culminant spre sfarsitul secolului 19, cand multimilionarul Andrew Carnegie articuleaza una dintre cele mai interesante, originale si influente doctrine ale capitalismului american. In ea putem sa gasim radacinile deciziilor de azi ale unor Gates sau Buffet.
Doctrina in cauza a fost numita de autorul ei "Evanghelia bogatiei". Carnegie nu numai o propovaduieste, dar si incearca sa ii converteasca la ea pe colegii sai milionari. Esenta ideii este simpla si surprinzatoare: "Cel ce moare bogat moare neimplinit si in dizgratie". Datoria bogatului este sa-si considere averea "un fond dat lui spre administrare" pentru a produce "cele mai benefice rezultate pentru societate". Astfel, milionarul devine simplul agent "pentru confratii sai mai saraci, punand in serviciul lor experienta si capacitatile administrative superioare".
Doctrina lui Carnegie produce o dubla rasturnare de perceptie. Pana la el, investitia productiva - si implicita creare de locuri de munca - era considerata modalitatea unica si suprema prin care capitalistul serveste comunitatea. Carnegie atrage atentia ca, investind productiv, creind locuri de munca, bunuri si servicii, menirea acestuia este doar pe jumatate indeplinita. Capitalistul poate si trebuie sa faca mult mai mult.
In al doilea rand, Carnegie introduce distinctia dintre ceea ce era numit "caritate" si ceea ce el numeste "filantropie". In vreme ce caritatea are scopul de a aduce alinare, filantropia are scopul de a reforma, civiliza sau a transforma societatea prin cunoastere si cultura. Obiectivele ei sunt sa creeze universitati, observatoare astronomice, biblioteci, sali de concerte, parcuri. Mai mult, caritatea este un act personal, in vreme ce filantropia este parte a unui sistem al ordinii naturale.
Carnegie leaga elementele noii doctrine intr-o sinteza: Legile naturii sunt astfel constituite incat daca institui o ordine sociala capitalista, aceasta va duce la acumularea de mari averi. Altfel spus cand oamenii au libertartea intitativei vor sti sa identifice si folosesca legile naturii si sociale astfel incat sa creeze bogatie. Donatiile celor ce au adunat averile fac posibil ca saracii sa se poata autoeduca, sa devina autonomi si "sa se ajute singuri". Autoeducandu-se si devenind independenti, folosesc la randul lor intelegerea functionarii aceleiasi ordini naturale pentru a deveni prosperi. Ciclul continua.
Vedem acum de ce doctrina filantropica se manifesta prin donatii conditionate. Ideea de "self help" presupune ca cei ce beneficiaza de donatii trebuie sa se oblige implicit la un efort de autoeducare ; de a-si depasi conditia. In mod ideal, la randul lor, odata iesiti din saracie, ei ar trebui sa continue ciclul.
Pe scurt, donatiile nu trebuie sa perpetueze dependenta, lenea si alte atitudini ce tin oamenii la limita subzistentei. De altfel acesta este unul dintre pericolele caritatii. Caritatea este un act personal si eventual religios. Filantropia este un act secular in consonanta cu ordinea naturala. Caritatea are doar o functie moral-psihologica. Filantropia este o rotita a unui mare sistem economic.
O doctrina aparent paradoxala
Doctrina lui Carnegie ne da nu numai o imagine a ordinii economice ce imbina instinctul profitului si generozitatea, profitul si darul intr-un sistem armonios, ci si o imagine paradoxala a milionarului: Un personaj angajat intr-un efort cvasi-stoic de a se armoniza cu o lege naturala ce leaga irevocabil binele public si capitalismul.
Sistemul doctrinar al lui Carnegie este incununarea unui lung efort prin care liderii marelui capital american au incercat timp de aproape o jumatate de veac sa rationalizeze o doctrina prin care sa explice, sa legitimeze si sa motiveze actiunea lor in lume. Extrema si fortata, cum poate parea celor obisnuiti cu cliseele privind lacomia si inumanitatea capitalista, impactul sintezei lui Carnegie a fost imens. Se creeaza un nou sistem de asteptari sociale si cu el se creeaza o noua presiune psihologica.
Ar fi exagerat sa se creada ca americanii cred naiv in aplicarea ad litteram a preceptelor "evangheliei" lui Carnegie. Dar se creeaza asteptarea ca marii milionari sa doneze o buna parte din avere pentru acte filantropice. Are loc o mutatie radicala de perceptie publica. Cand un milionar contemporan lui Carnegie precum Astor se stinge din viata, desi doneaza o suma importanta pentru o biblioteca, el dezamageste anticiparile publicului, iar donatia sa este considerata meschina. O noua norma culturala se crease. Uneori mai vizibila, alteori mai degraba implicita, ea a ramas de atunci o constanta a culturii capitalismului american si, azi, din ce in ce mai mult si una a celui global.
Cateva concluzii provizorii
Prima concluzie priveste contextul in care trebuie privite deciziile unor Rockefeller sau Gates: O subcultura capitalista a marilor averi in care incercarea de a rationaliza pozitia sociala privilegiata ia de multe ori forma extrema a "Evangheliei bogatiei".
O a doua concluzie este ca ideile si tribulatiile capitalistilor americani din secolul XIX, precum Carnegie ne arata ceva despre capitalism in sine. Si anume, cat de mult din modul sau de functionare depinde de ideile, valorile si caracterul celor ce - ca patroni, muncitori sau manageri - il creeaza si sustin. Ni se reaminteste faptul ca ordinea capitalismului este o forma de civilizatie - cea mai complexa si sofisticata - ce presupune o cultura si valori proprii. Ni se reaminteste potentialul nexploatat al capitalismului.
Si ajunsi in acest punct revenim, vrem nu vrem, acasa, la tranzitia noastra catre capitalism si la capitalistii nostrii de tranzitie. Hotnews a incercat „sa afle cum se raporteaza miliardarii romani la ideea lansata in Statele Unite”. Raspunsuri foarte revelatoare. Interesant este ca multi fac din toata aceasta chestiune o problema de legislatie. Nu este. Sau daca este, este doar in mica masura.
Reactiile romanilor nostri sunt si mai interesante daca le recitim in contextul discutiei de mai sus, privitoare la cultura, mentalitatea, etica si rolul social al capitalistului. Dar avem deja aici o discutie ce merita sa continue fie si numai pentru faptul ca ne spune, chiar daca indirect, ceva important despre societatea noastra si elitele ei.
14
7
