Cetățenii libanezi de pretutindeni au fost chemați la vot în urmă cu circa o săptămână pentru a alege componența următorului parlament. Rezultatele alegerilor din 15 mai au fost primite cu mult optimism și speranță de către libanezi în condițiile în care alianța dintre Hezbollah și Mișcarea Amal a pierdut majoritatea, iar candidații independenți și din opoziție au reușit să își asigure un număr suficient de locuri în parlament astfel încât să își facă vocea auzită. Situația din Liban este, însă, extrem de complexă, iar cauzele pentru eșecul aproape total al statului libanez merg dincolo de cine deține majoritatea în parlament. La baza numeroaselor probleme care marchează peisajul politic al Libanului stă însuși modul de organizare al vieții politice și principiile pe care acesta se bazează. Astfel, o pierdere a majorității parlamentare de către Hezbollah și intrarea în scenă a unui număr semnificativ de reprezentanți ai opoziție este puțin probabil să producă o schimbare majoră imediată în modul în care politica din Liban își urmează cursul. Țara are nevoie de o transformare profundă a întregului sistem politic, iar aceasta presupune abandonarea principiilor pe care acesta se bazează în prezent și despre care voi discuta în cele ce urmează.
Deși consociaționalismul a reprezentat după încheierea Războiului Rece o variantă preferată aflată la dispoziția Occidentului pentru a încerca să soluționeze numeroasele războaie civile care au izbucnit în anii 1990 datorită principiilor sale care se pliază pe complexitatea unor societăți extrem de divizate pe linii etno-religioase, totuși în Liban acesta a funcționat parțial, iar postulatele sale au avut o aplicabilitate limitată datorită unei serii de factori ce includ felul în care teoria consociaționalistă este formulată și operaționalizată, mozaicul intern al Libanului și pluralitatea societății, influența puterilor externe asupra politicii libaneze, sau ineficiența instituțiilor statului.
Ce este consociaționalismul?
Teoria consociaționalistă a fost introdusă de cercetătorul olandez Arend Lijphart în articolul său din 1969 intitulat “Consociational Democracy.” La momentul respectiv, Lijphart observa că în anumite state din Europa, precum Țările de Jos, Elveția sau Austria, deși există societăți care prezintă numeroase clivaje, totuși ele nu manifestă un grad ridicat de instabilitate. Acesta a denumit cazurile de democrații fragmentate, dar stabile drept “democrații consociaționaliste” în care liderii subculturilor rivale “depun eforturi deliberate pentru a contracara efectele destabilizatoare ale fragmentării culturale” acțiuni care generează stabilitate. Abordarea consociațională reprezintă, de fapt, un set principii care, dacă implementate, pot rezolva instabilitatea cauzată de diviziunile cu care se confruntă societatea. În primul rând, Lijphart consideră că cea mai tipică și clară (dar nu unică) soluție pentru un sistem fragmentat este crearea unui cabinet cu participare universală care să instituționalizeze eforturile elitelor de a stabiliza sistemul. Astfel, participarea va fi stabilită în acord cu proporțiile determinate de alegerile populare.
În al doilea rând, Lijphart propune introducerea unui sistem diferit de luare a deciziilor care să fie în conformitate cu caracteristica democrațiilor consociaționaliste de încălcare a dominației majorității. Motivul acestei idei este faptul că, în societățile divizate, numeroase alte decizii pot fi percepute ca având mize uriașe, iar, astfel, simpla dominație a majorității nu este suficientă pentru acomodarea subgrupurilor din componența societății care, în mod ideal, vor avea drept de veto în cabinet sau parlament. Cel de-al treilea principiu propus de Lijphart este așa-numita “autonomie segmentată” care presupune că subgrupurile care formează societatea statului respectiv vor avea dreptul de a-și rezolva chestiunile interne în mod autonom, iar elitele reprezentante vor fi nevoite să își țină comunitățile sub control. Acest principiu va fi îndeplinit prin descurajarea relațiile intercomunale și reducerea contactului dintre diversele grupuri la minimul necesar.
Mai mult decât atât, Arend Lijphart expune, în lucrarea sa, și factorii care conduc la succesul unui sistem consociaționalist care să transforme un stat cu o cultură politică fragmentată într-o democrație stabilă. Conform cercetătorului olandez, factorii țin eminamente de comportamentul elitelor politice care trebuie, în primul rând, să aibă capacitatea de a satisface interesele divergente ale grupurilor din societate, în al doilea rând, să fie capabile să treacă peste clivaje și să demareze un efort comun cu elitele rivale, în al treilea rând, să își ia angajamentul de a îmbunătăți coeziunea și stabilitatea sistemului, și, în ultimul rând, să înțeleagă pericolele fragmentării politice. În concluzie, Arend Lijphart introduce și formulează postulatele teoriei democrațiilor consociaționaliste pe care le caracterizează drept sisteme politice fragmentate, dar stabile, funcție care poate fi atinsă prin urmarea și îndeplinirea condițiilor expuse de acesta și care, în final, pot duce la stabilizarea unor societăți divizate, cu o componență etno-religioasă extrem de diversificată.
Consociaționalismul în practică
Aplicabilitatea teoriei consiciaționaliste a dat dovadă de un succes relativ, funcționând în anumite cazuri, în timp ce în altele a prezentat un eșec parțial sau chiar total. În Olanda, necesitatea găsirii unei soluții la conflictul dintre subgrupurile politice în timpul Primului Război Mondial a presupus formarea unui cabinet unionist (o coaliție catolico-liberală) care avea să includă lideri socialiști la guvernare. În Elveția, consociaționalismul a avut o evoluție graduală care a culminat cu includerea în coaliția de guvernare a socialiștilor în anul 1943, iar în cazul Austriei și-a făcut apariția după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. În toate aceste cazuri, și în multe altele, practicile consociaționaliste au rezistat pentru o perioadă limitată de timp eșuând sau fiind abandonate în cele din urmă din diverse motive precum configurația internă care, de multe ori, complica aplicarea acestor principii. Mai mult decât atât, consociaționalismul ca formă de organizare a politicii interne a unui stat este o chestiune menită să fie o soluție temporară și care, în timp, să evolueze în direcția unor sisteme mai incluzive și sustenabile.
După încheierea Războiului Rece, consociaționalismul a fost aplicat în numeroase cazuri pentru stabilizarea unor societăți fragmentate, unele aflate într-un context post-război civil. Principiile enunțate de Arend Lijphart cu două decenii în urmă s-au dorit a fi implementate în țări precum Bosnia și Hertzegovina, în 1995, în Irlanda de Nord, în 1998, și în Irakul anului 2005. În toate aceste cazuri, rezultatele nu au fost neapărat cele dorite deoarece scopul fundamental al consociaționalismului s-a schimbat exponențial comparativ cu principalul său rol enunțat de Lijphart făcând ca așteptările decidenților să nu coincidă cu ceea ce teoria putea, de fapt, să ofere.
În era post-Război Rece, rolul consociaționalismului a suferit modificări pentru a soluționa conflicte sângeroase în societăți cu o configurație fragmentată pe linii etnice, religioase, lingvistice etc. În acest fel, dacă teoria enunțată inițial prevedea ca principal rol menținerea păcii și stabilizarea democrației într-un stat cu o multitudine de grupuri care exprimă opinii și viziuni divergente, funcția consociaționalismului a devenit aceea de cadru de organizare post-conflict care să genereze pace, să sprijine redemocratizarea statului, și să promoveze procesul de state building. Din acest motiv, aplicarea conceptului a fost una haotică și caracterizată de imposibilitatea reconcilierii taberelor adverse pentru că, în mare, înțelegerea decindeților politici era limitată la principiul distribuirii puterii în stat și împuternicirea unor anumite grupuri care, în trecut, fuseseră marginalizate. De aici și până la noi conflicte armate a fost doar un pas pentru că acțiunile intreprinse nu au fost suficiente pentru a asigura un mediu, chiar și temporar, pentru evoluția sistemului politic către unul mult mai stabil. Astfel, dacă în anumite situații consociaționalismul ca soluție temporară s-a dovedit a fi un succes, schimbarea fundamentală în rolul atribuit conceptului în era post-Război Rece a dus la noi conflicte și instabilitate.
Confesionalism și consociaționalism în Liban
Confesionalismul a fost introdus în Liban în perioada Imperiului Otoman care, pentru a gestiona mozaicul sectar din acea zonă, a compartimentalizat diferențele etno-religioase din rândul populației. Pentru a face acest lucru, otomanii au creat un sistem în care persoanele de altă religie decât cea musulmană erau considerate cetățeni de mâna a doua care trebuiau să plătească taxă de protecție. Acest lucru a exacerbat tensiunile comunitare și a dus la masacrarea a câteva mii de creștini maroniți de către populația druză în 1860, fapt ce a generat o intervenție din partea puterilor europene care au implementat alocarea puterii bazată pe confesiune (Muttassarifiya) cu un guvernator non-libanez creștin susținut de 12 persoane alese proporțional reprezentând comunitățile religioase. Odată cu destrămarea Imperiului Otoman și intrarea Libanului sub mandat francez, și proclamarea Libanului Mare, comunitățile musulmane din regiuni precum Tripoli sau Valea Bekkăi au fost mixate cu cele creștine din Muntele Libanului pentru a crea un stat eterogen care, în schimb, a dus la probleme de legitimitate și integrare politică.
Libanul a avut două experiențe diferite atunci când vine vorba de implementarea principiilor consociaționalismului. Pactul Național din 1943, care a marcat obținerea independenței Libanului de sub protectorat francez, a reprezentat prima încercare de a soluționa conflictul dintre musulmanii sunniți și creștinii maroniți prin acomodarea intereselor divergente, co-optare, și reprezentare. Pactul s-a dorit a reconcilia, în primul rând, viziunile diferite ale celor două comunități cu privire la politica externă a statului libanez. În timp ce creștinii aveau o orientare pro-occidentală și, în special, pro-franceză, musulmanii sunniți aspirau la o mai profundă integrare a Libanului în lumea arabă. În al doilea rând, acordul a introdus reprezentarea sectară ca formă de distribuire a puterii favorizând totuși populația creștină. Astfel, a fost introdusă o pondere creștini-musulmani de 6 la 5 în parlament, în avantajul creștinilor, iar toate posturile ministeriale și de funcționari publici aveau să fie distribuite în baza unor cote sectare. Mai mult decât atât, o înțelegere tacită a existat pentru pozițiile politice cheie – președintele avea să fie creștin maronit, primul ministru musulman sunnit, iar președintele parlamentului musulman șiit.
Cea de-a doua experiență a Libanului cu principiile consociaționaliste a venit odată cu încheierea războiului civil (1975-1990) și semnarea acordurilor de la Taif, în Arabia Saudită. Dacă până la izbucnirea conflictului armat, sistemul consociaționalist de organizare a politicii interne libaneze a dus la un grad de stabilitate și prosperitate economică, în ciuda refuzurilor repetate ale creștinilor de a face concesii în fața musulmanilor, fragmentarea societății nu a fost rezolvată complet. Acordurile de la Taif au încercat să obțină o balanță intercomunitară într-o logică sectară prin stabilirea regulilor de distribuire a funcțiilor publice și acordarea de drept de veto pentru a facilita reglementarea intereselor conflictuale și pentru a permite minorităților să se împotrivească unor decizii care le-ar aduce prejudicii.
Astfel, o serie de prerogative au fost transferate din portofoliul președintelui în cel al primului ministru, a fost introdusă paritatea creștini-musulmani în parlament, iar deciziile cu privire la alocarea de resurse a rămas subiectul înțelegerilor intercomunitare ad hoc. Acordurile de la Taif nu au făcut nimic în privința ocupației siriene, care avea să rămână până în 2005 și să-și exercite influența masivă asupra politicii interne a Libanului, opoziția a fost marginalizată, iar legile făcute în așa fel încât să servească anumite interese politice și să consolideze autoritatea Siriei. Așadar, înțelegerea care a pus capăt violenței războiului civil nu a făcut altceva decât să transfere hegemonia unei comunități (a creștinilor maroniți) către un alt segment al populației (musulmani sunniți și șiiți) în timp ce Damascul controla fiecare aspect al vieții politice din Liban.
De ce nu a funcționat consociaționalismul în Liban?
În comparație cu alte țări în care principiile consociaționaliste au fost prezente la un moment dat pe parcursul istorie acestora, în Liban, după toate indicațiile pe care le avem în prezent, teoria a eșuat în a pava calea către stabilitate. În era post-război civil, consociaționalismul a fost văzut în Liban drept o necesitate reală pentru a reconstrui statul, însă acest cadru de împărțire a puterii este menit să fie unul temporar cu rolul de a crește nivelul de încredere pe care elitele politice îl au unele față de celelalte, încredere care, mai târziu, va ajunge să cuprindă și comunitățile religioase, etnice, etc. Caracterul temporar al consociaționalismului vine din faptul că acesta nu își propune să elimine conflictul din societate, ci, mai degrabă, admite faptul că există clivaje în rândul grupurilor care alcătuiesc societatea, diviziuni pe care încearcă să le țină sub control prin garantarea reprezentării în funcții politice. În Liban, sistemul consociaționalist de împărțire a puterii a căpătat un caracter permanent, fiind văzut drept o modalitate de a mulțumi atât elitele cât și masele populare de teama că, în absența acestuia, conflictele intercomunitare ar escalada. Dezvoltarea acestui sistem nu a fost niciodată adusă în discuție, iar indiciile referitoare la nevoia acesteia nu au încetat să apară în ultimele decenii.
Caracteristicile interne ale Libanului au pus și ele impedimente serioase în calea implementării principiilor consociaționalismului după încheierea războiului civil în 1990. În primul rând, până în anul 2005, Libanul s-a aflat sub ocupație siriană, Damascul fiind prezent în absolut toate aspectele vieții politice libaneze. În tot acest timp, decizia politică în Liban s-a realizat mai degrabă în Siria, iar orice chestiune, lege sau hotărâre luată trebuia în mod obligatoriu să treacă prin filtrele puterii ocupante. În al doilea rând, problemele comunităților religioase din Liban sunt soluționate până în ziua de azi în afara și independent de procedurile instituționale. Astfel, atunci când un anumit grup sectar are o plângere de făcut, acesta se va adresa elitei politice care o reprezintă și care va interveni direct pentru soluționarea problemei fără a face apel la vreun mecanism instituțional. Nu în ultimul rând, războiul civil a provocat mișcări semnificative în rândul populației care a migrat încontinuu în direcția unor zone mai sigure. Dislocarea unor mase uriașe de oameni a făcut din populație un spațiu eterogen în care trasarea unor granițe clare între comunități sectare este aproape imposibilă. Astfel, implementarea unui apartheid voluntar așa cum îl numea Arend Lijphart este imposibil.
Nu în ultimul rând, configurația instituțională și liderii Libanului post-război civil au fost unul dintre factorii majori care au pus piedici implementării consociaționalismului în țara levantină. Dincolo de influența enormă a Siriei asupra vieții politice libaneze, moștenirea instituțională a anilor 1950 și 1960 continua să bântuie Libanului. Deși consociaționalismul a funcționat satisfăcător după obținerea independenței în 1943, creștinii maroniți au investit enorm în construirea unor instituții rigide care să le asigure dominația. Astfel a luat naștere in sistem politic exclusivist și foarte prost pregătit să reacționeze funcțional în fața mobilizării altor comunități, în special cea șiită, de-a lungul războiul civil, iar după încheierea acestuia, în ciuda unor concesii, instituțiile au rămas rigide și, în mare parte, total ineficiente. Componenta de leadership a reprezentat un factor major în greutățile consociaționalismului, principalele instituții politice fiind controlate în cea mai mare parte de războinici și comandanți de miliții, oameni de afaceri extrem de bogați, clienți ai Siriei, și alte capete încoronate care și-au redobândit influența.
În concluzie, aranjamentele consociaționaliste din Libanul ultimelor trei decenii a avut efectul opus celui pe care Arend Lijphart îl expunea în lucrarea sa ducând la un grad și mai ridicat de polarizare și instabilitate. Instituțiile nu au făcut altceva decât să cimenteze ocupația și influența Siriei, iar elitele politice și-au divizat roadele puterii menținând în mod deliberat slăbiciunea statului. Astfel, comunitățile sectare care alcătuie societatea libaneză au trebuit menținute într-o stare de dependență față de liderii comunitari care distribuiau serviciile de care acestea au nevoie. Disfuncționalitatea acordurilor de împărțire a puterii sunt evidente în golurile imense dintre segmentele populației în timp ce țara rămâne captivă în mâinile unor grupări precum Hezbollah sau alte partide politice ale căror patroni sunt dispuși oricând să își folosească clienții pentru a destabiliza sistemul politic.
Alegerile parlamentare și oportunitatea Libanului de a se desprinde de trecut
Rezultatele alegerilor parlamentare de anul acesta indică o oportunitate majoră de rupere de trecut și de construire a unui stat funcțional. Principala surpriză a votului a fost pierderea majorității în parlament de către alianța formată din Hezbollah și Mișcarea Amal. Deși coaliția continuă să ocupe un număr semnificativ de locuri în legislativul libanez. aceasta nu va mai putea bloca prin veto nicio propunere sau decizie importantă precum modificarea constituției sau alegerea viitorului președinte. Niciun bloc politic nu deține în momentul de față majoritatea în parlament, iar faptul că partidele din opoziție și candidații independenți au reușit să-și asigure o prezență confortabilă semnifică faptul că viitorul politic al Libanului s-ar putea schimba.
Există cel puțin trei motive pentru care rezultatele alegerilor arată în acest fel. În primul rând, decizia liderului sunnit Saad Hariri de a se retrage din politică a dus la fragmentarea comunității sale care de la încheierea războiului civil și până în prezent a știut un singur nume: Hariri. Acest lucru a făcut ca o parte a electoratului său să-și indrepte atenția în direcția altor candidați. În al doilea rând, criza devastatoarea prin care Libanul trece în prezent a creat o populație epuizată, dar doritoare să vadă o schimbare semnificativă în mersul țării și în starea de fapt. Influența Hezbollah asupra mediului politic este una dintre principalele piedici în calea atragerii de ajutor financiar extern vital, iar pierderea majorității în parlament este un prim pas în diminuarea rolului jucat de partidul șiit. În al treilea rând, prezența la urne a indicat un interes în creștere din partea diasporei libaneze, populație în general educată și cu un nivel de trai decent, și care își dorește o schimbare în situația din țară. Această categorie are tendința de a se desprinde de stilul tradițional de vot bazat pe afliere sectară.
Pierderea majorității parlamentare de către Hezbollah și Mișcarea Amal este o victorie semnificativă a partidelor din opoziție și a candidaților independenți. Cu toate acestea, și în ciuda implicațiilor pozitive, faptul că niciun partid politic nu deține majoritatea face ca noul legislativ să fie unul fragmentat care va avea probleme mari în a lua decizii cruciale. În aceste condiții este foarte probabil ca de fiecare dată când o chestiune importantă va fi supusă aprobării parlamentare, Libanul să fie aruncat într-o criză politică majoră caracterizată de un blocaj dificil de depășit. Cu toate acestea, o schimbare majoră necesită timp însă faptul că partidele tradiționale au performat în cadrul acestei runde de alegeri mai prost decât în precedentele ne arată faptul că populația este epuizată și neîncrezătoare, și, dincolo de acest aspect, capacitatea scăzută a acestori formațiuni politice de a-și mobiliza electoratul care este din ce în ce mai puțin atras de discursurile obosite care încearcă să exploateze frici și sentimente de afiliere sectară.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
