Lupta politică din România poate părea haotică, mai ales dacă este privită prin prisma alianțelor (1) și a majorităților politice (2). Pare că acestea se formează pentru diverse scopuri politice, uneori foarte divergente, neaparținând unui proces de durată sau chiar fiind împotriva doctrinelor specifice. De exemplu, unul din aceste scopuri este maximizarea șansei de a prelua guvernarea sau de a obține un scor cât mai bun în alegeri, pentru a conduce cât mai multe primării. Aparent, USL s-a constituit pentru a-l suspenda pe președintele Băsescu, liderul de facto al adversarilor politici, PDL, pentru a prelua mai ușor guvernarea. Similar, PDL și vechiul PNL s-au aliat pentru a forma ulterior noul PNL, care să lupte cu PSD tot în vederea preluării guvernării. Alt scop este preluarea conducerii unor instituții. Cel mai recent, unii analiști au spus că o alianță PNL-UNPR ar avea ca scop înlocuirea șefului SIE.
Cu cât mai multe exemple am aduce în discuție, cu atât ar apărea mai pregnant ideea că alianțele sunt generate de obiective derivate din rațiunea luptei politice. Aici voi arăta că această perspectivă este înșelătoare. Există o forță care generează alianțe și majorități politice mult mai puternică decât simpla luptă dintre partide pentru câștigarea guvernării sau a conducerii unor instituții. Această forță este lupta, la nivelul întregii societăți, dintre cei care doresc o separare reală (de facto) între puterile statului (cea legislativă, cea executivă și cea juridică) (3) și cei care nu o doresc.
Până în prezent, au avut câștig de cauză aceștia din urmă, așa cum dovedește situarea domniei legii mult sub standardele occidentale (corupția este extinsă și libertatea proprietății este scăzută). La acest rezultat a contribuit existența unui consens politic implicit și greșit care a vizat menținerea libertății proprietății și a libertății față de corupție la niveluri scăzute (Croitoru, 2015a și 2016), în timp ce toate celelalte libertăți economice au atins niveluri similare economiilor preponderent libere sau libere. Din această cauză, creșterea economică relativ înaltă din România nu a putut și nu poate să se transforme în dezvoltare economică de care să beneficieze cât mai mulți, așa cum ar fi normal (Croitoru, 2015b). Aceasta este cauza de fond a problemelor din societatea noastră. O societate care nu se bazează pe o separație reală a puterilor în stat nu poate fi „sănătoasă”, funcțional vorbind.
Totuși, în ultimii câțiva ani, sub presiunea altor forțe din societate, devenite mai active, consensul politic implicit și greșit că separarea de facto a puterilor în stat nu este bună, tinde să slăbească. În consecință, se poate spune că a apărut și la nivelul clasei politice un segment notabil de politicieni care susțin separarea de facto a puterilor statului. Astfel, a început și în interiorul clasei politice o luptă, deocamdată abia sesizabilă, între politicienii care doresc o separare de facto a puterilor și cei care se opun. Cu această schimbare pozitivă dar insuficientă la nivelul clasei politice, lupta respectivă la nivelul întregii societăți a rămas deocamdată dominată de cei care se opun separării de facto, dar a devenit o forță suficient de puternică pentru a fi principalul determinant al alianțelor și majorităților efective la nivelul clasei politice.
Pentru a înțelege această forță și rolul ei în structurarea alianțelor și majorităților, este esențial să conștientizăm că, alături de libertatea proprietății și libertatea față de corupție, și agenda fundamentală a clasei politice depinde, în final, de separația de facto dintre puterile statului. În țările în care aceste puteri sunt efectiv separate, democrația și economia sunt dezvoltate. În aceste țări, agenda politică este dictată, pe de o parte, de nevoia rezolvării problemelor cu care se confruntă societatea pe plan intern și, pe de altă parte, de rolul jucat de țara respectivă pe plan mondial. De exemplu, SUA sau țările mari din UE au o agendă referitoare la reformarea arhitecturii financiare a lumii, la acordurile de comerț și investiții, la apartenența la UE, la migrație, la conflictele armate etc. Alianțele și majoritățile gravitează în jurul acestei agende.
Spre deosebire de aceste societăți, în societatea noastră, unde separația de facto a puterilor în stat are încă de făcut progrese, agenda politică are o altă dominantă. Ea este dictată, așa cum voi arăta imediat, de faptul că o separare de facto a puterilor statului ar transforma trecutul unor politicieni în dușmanul lor. Iar pentru a împiedica acest lucru, politicienii respectivi devin adversari ai separării de facto. Cu alte cuvinte, agenda politică este dictată de confruntarea pe care separarea de facto a puterilor ar genera-o între trecut și prezent.
Pentru a explica cum se confruntă trecutul cu prezentul, voi pleca de la progresele care s-au făcut referitor la separația puterilor în stat în țara noastră. Până acum câțiva ani, granițele de facto dintre cele trei puteri au fost definite de contururi imprecise. Pe de o parte, între puterea legislativă și cea executivă, guvernul a fost în poziție dominantă în cea mai mare parte a timpului. El a făcut mare parte din agenda politică a parlamentului, așa cum este normal într-un sistem parlamentar, dar votul în parlament a fost doar o formalitate ori de câte ori șefii expliciți sau impliciți ai guvernului au fost lideri politici importanți. Pe de altă parte, sistemul judiciar, parte a executivului, a fost dominat de puterea legislativă, politicienii impunând în bună măsură agenda procurorilor, inclusiv prin elaborarea de legi neclare, contradictorii și partinice. O și mai mare problemă a fost subordonarea de facto a puterii judecătorești de către factorul politic, prin mijloace similare, inclusiv prin numirea pe criterii politice în detrimentul celor profesionale.
Totuși, în ultimii ani, lucrurile au tins să se schimbe. Atât sistemul judiciar, cât și justiția au ieșit, în bună măsură, de sub influența politicului. Nu a fost o luptă internă de eliberare a unei puteri de sub jugul celeilalte. A fost nevoia noastră de a respecta diverse condiționalități externe pentru fi acceptați în NATO și în UE. În aceste două organisme, delimitările între cele trei puteri sunt de facto mult mai clare. Politicienii români au fost obligați să meargă în aceeași direcție. Iar cele mai mari progrese s-au făcut începând din 2005. Eventualele poticneli sau tendințe de a stopa procesul, (evenimentele din iulie 2012, care au dus la referendumul pentru demiterea președintelui României, „Marțea neagră” etc), au fost sancționate de public și de observatori din Occident.
Progresul în direcția menționată a făcut ca orice alt factor de structurare a clasei politice să treacă în poziție secundă. Iar aceasta este punctul central al raționamentului nostru. Indiferent de alianțe politice, independența procurorilor și a justiției a împărțit clasa politică în două. Pe de o parte sunt politicienii care au acționat încălcând legi. Ei au avut curajul să încalce legea pentru că au crezut, în trecut, în una din următoarele două ipoteze: (i) fie independența procurorilor și a justiției nu va fi reală vreodată în orizontul lor de viață, fie (ii) independența va privi doar viitorul, fără a răscoli trecutul, în cazul în care ar deveni, totuși, reală. De cealaltă parte sunt politicienii care nu au încălcat legea. În practică însă, orice alianță sau majoritate politică cuprinde politicieni din ambele categorii. Dar ritmul lent de înnoire a clasei politice face ca ponderea celor care au acționat în ipotezele (i) și (ii), încălcând legea, să fie preponderentă.
Având această clarificare făcută, răspunsul la întrebarea ce forțe conduc lupta politică astăzi este următorul: lupta politicienilor care au încălcat legea. Ei luptă pentru a obține majorități care pot face unul din două lucruri, dacă nu pe amândouă: a) readucerea în mod eficient a procurorilor și a justiției sub influență politică, adică transformarea în realitate a ipotezei (i); b) votarea în prezent a unui set de legi sau rezoluții care să garanteze că independența de facto a procurorilor și a justiției nu va duce la răscolirea trecutului, adică să valideze ipoteza (ii).
Politicienii care au încălcat legea au înțeles că readucerea procurorilor și a justiției sub control politic nu mai este foarte probabilă odată ce suntem membri ai NATO și ai UE. Dar această concluzie nu a fost clară până de curând. Atât timp cât au sperat că această cale mai are o șansă, coalițiile politice s-au format pentru a o utiliza. Ca să revin la un exemplu dintre cele date mai sus, majoritatea formată pentru suspendarea din 2012 a președintelui României nu a fost atât un prim pas dintr-o strategie de preluare a guvernării, cum s-ar putea înțelege la o analiză superficială, cât a vizat oprirea separării de facto a justiției și a sistemului judiciar de factorul politic și de puterea legislativă, separare pe care fostul președinte o susținea. Un alt exemplu este „Marțea Neagră”, în care o coaliție politică ce avea 60 la sută din locurile din parlament a avut o încercare nereușită de a promova o lege privind dezincriminarea unor fapte de corupție pentru demnitari. Nereușita s-a datorat reacției societății civile și a unor oficiali din Occident care au criticat încălcarea principiilor fundamentale ale statului de drept și lipsa de transparență a proiectului de lege, subliniind încă odată modelul după care încă se duce lupta dintre cei care se opun separației de facto a puterilor (politicienii) și cei care o susțin.
După ce a devenit clar că refacerea controlului politic asupra justiției nu mai este o opțiune, forța reală care conduce formarea de alianțe și majorități a devenit lupta politicienilor pentru (a) aprobarea de legi care să dezincrimineze, nejustificat, unele fapte (4) sau (b) respingerea cererilor justiției referitoare la unii membri ai puterii legislative. Aceasta este confruntarea dintre trecut și prezent, la care m-am referit mai sus. Este exact ceea ce fac în prezent acei politicieni care sunt sau ar putea fi în conflict cu legea pentru fapte din trecut. Din perspectiva lor, orice alianță politică este bună dacă nu stă în calea acestei lupte. Iar dacă NATO și UE sunt piedici în calea atingerii acestor majorități ale dezincriminării trecutului vinovat, atunci am putea vedea în curând o demonizare a acestor entități, pentru ca ideea părăsirii lor, în caz de nevoie, să fie ușor acceptabilă pentru public, sau să devină chiar dezirabilă.
Câteodată, mai ales atunci când este corect informat, publicul se opune politicienilor corupți adăugând presiunea necesară pentru ca reforma statului să meargă înainte și separarea puterilor în stat sa avanseze. Așa a fost cazul cu mișcările de stradă care au urmat tragediei de la Colectiv (5). Iar din moment ce politicienii „curați” sunt în minoritate, ajutorul publicului este esențial pentru curățirea clasei politice. Ideal, publicul ar trebui să opună alianțelor și majorităților politice pentru dezincriminarea trecutului, alianțe și majorități pentru curățirea clasei politice. El ar trebui susținut de o media care să fie cu adevărat a patra putere în stat, câinele de pază al democrației.
Dar cea mai mare parte din media și o bună parte din public, în special media locală și publicul local, au fost „seduse” de clasa politică. Din acest motiv, în anumite contexte, față de anumite persoane, această din urmă forță care să preseze pentru reforma clasei politice nu a apărut sau nu se manifestă suficient. Lipsa ei sau slăbiciunea ei s-a văzut la alegerile locale din 2016, când în unele localități sau județe unii condamnați definitiv de justiție au câștigat alegerile în timp ce-și executau pedeapsa, ceea ce a încurajat și mai mult lupta pentru adoptarea de legi care să dezincrimineze trecutul.
Problema separării de facto a puterilor în stat nu poate fi concepută ca aparținând, în termeni de responsabilitate, doar nivelului central sau publicului din marile orașe. La nivel regional, județean și local, separarea de facto a celor trei puteri este probabil și mai precară, date fiind cumetriile și feudele locale. La aceste niveluri, consensul politic implicit și greșit pentru menținerea la niveluri joase a libertății față de corupție și a libertății proprietății este bine conservat. La acest nivel se formează nucleele dure ale alianțelor și majorităților ce se văd la nivel central. De aceea, mai ales la nivelurile locale, este nevoie de un răspuns adecvat al publicului.
Note:
(1) Formate, de obicei, în anticiparea unor bătălii politice.
(2) Prin acestea înțeleg acele majorități definite de votul din parlament.
(3) Aici nu discutăm calitatea profesională existentă de-a lungul timpului în instituțiile celor trei puteri (politicieni în general, parlamentari, judecători, procurori, miniștri etc.). Aici ne interesează doar că oricare ar fi această calitate, performanța potențială a instituțiilor respective este mai mare dacă puterile sunt independente de iure și de facto.
(4) Aici nu trebuie înțeles că mă refer că legi care ar încrimina, ex post, fapte care nu au fost încriminate de legi anterioare, deaorece, conform principiului tempus regit actum, acest lucru nu este posibil. În schimb, este posibil ca legi mai noi să prevadă pedepse mai blânde decât prevedeau legi mai vechi, sau chiar să dezincrimineze, justificat sau nu, unele fapte.
(5) Apariția în ultimul an a unui guvern considerat tehnocrat, oricum mai puțin dependent de partidele politice, format din personalități puțin sau deloc vulnerabile a scăzut și mai mult influența legislativului asupra executivului și mai ales a ambelor (a politicului) asupra justiției.
Bibliografie
Croitoru, Lucian (2015a), „Este bun un consens politic? Un răspuns din perspectivă economică”, www.hotnews.ro
Croitoru, Lucian (2015b), „Cine nu lasă România să se dezvolte”, www.opiniiBNR.ro
Croitoru, Lucian , (2016), „Niște zgârie nori pe chirpici”, www.luciancroitoru.ro
Lucian Croitoru este consilier al guvernatorului BNR. Opiniile sale nu reprezinta pozitia BNR sau a redactiei HotNews.ro
0
4
