Elena Udrea s-a inscaunat lider al Partidului Miscarea Populara in aceeasi sala din Palatul Parlamentului unde i s-a daruit sefia filialei PDL Bucuresti dar spre deosebire de acum patru ani, cand a iesi invingatoare dintr-o cursa in care a alergat singura, acum a avut parte de o competitie interna. Neclar cat de regizata sau autentica a fost candidatura lui Daniel Funeriu sau cat de spontane gesturile celorlalti de a abandona in favoarea unui sau altuia. Cert este ca nimeni nu se astepta sambata ca Udrea sa piarda sau sa castige la limita. I-am comunicat dlui Funeriu, inainte de vot, ca adversarul sau va lua cam 80%. Udrea avea nevoie ca de aer de o legitimare interna fara echivoc dupa scorul slab al PMP la europarlamentare.
Desi unii sperau cu cateva zile de Congres ca nu va candida, adevarul este ca nu prea avea de ales. A nu revendica sefia partidului ar fi insemnat recunoasterea unui al doilea mare esec dupa dezastrul lasat in urma la PDL Bucuresti. A admite asa ceva echivala cu sfarsitul carierei. Or, dna Udrea se vede abia la inceputul drumului spre varful puterii, necum la capat iar Traian Basescu o considera un mare politician, de viitor. In consecinta, esecul a fost prezentat drept o mare victorie iar partidul i-a recunoscut meritele alegand-o presedinte.
Este uluitor, totusi, sa vezi atatia oameni adunati la un loc pentru a se minti in grup. N-ar fi chiar prima data in istoria politica a Romaniei cand oamenii isi aleg lideri in care nu cred. Veti spune, poate, ca din mia de oameni adunati sambata la Congresul PMP, cei 742 care au votat cu Udrea o admira sincer si chiar cred in destinul ei politic. Or fi cativa, dar cati oare? Apoi, pentru o intreaga garnitura de intelectuali, ca Baconschi, Papahagi, Funeriu, Preda si altii a accepta sa joace in farsa alegerii Elenei Udrea la sefia PMP este doar inca un moment penibil din lunga serie inceputa in urma cu patru ani, o ultima proba de mancurtizare. Nu vi se pare cam mult totusi ca din mare reformist sa ajungi azi condus de Elena Udrea, simbolul mediocritatii si parvenitismului in politica?
Am asistat in 2010 la prima instalare artificiala a Elenei Udrea drept lider, se intampla cum spuneam tot in sala Cuza din Parlament. Au lipsit doar tamaierile uleioase, excesul de superlative, corul lingusitorilor de partid. Acum patru ani cu totii s-au intrecut in a o ridica in slavi, numind-o motorul unei generatii, soarele partidului sau o veritabila Kill Bill a politicii romanesti. Azi, s-a multumit cu cateva buchete de flori oferite de sustinatorii ei sau ce-or fi ei.
Un detaliu semnificativ de atmosfera s-a pastrat insa neschimbat: raceala salii. Am notat-o si atunci, am remarcat-o si acum. Cum se explica, asadar, apatia unor oameni mistuiti, teoretic, de aceleasi pasiuni politice? De ce lipseste freamatul specific unor astfel de evenimente? Atunci cand publicul stie ca asista la o farsa, ca participa la o butaforie, orice urma de entuziasm dispare, sala se transforma intr-o adunarea amorfa.
Marii lideri starnesc efuziuni, emotie, ridica salile in picioare chiar si in cazul congreselor cu rezultat previzibil. Discursurile lor seduc prin retorica, substanta si joc actoricesc, contin fraze memorabile si au rolul de a mobiliza partidul, de a inspira incredere activistilor in capacitatea liderului de a-i conduce. Lider facut, nu nascut, Elena Udrea n-a reusit nimic din toate acestea. La fel ca acum patru ani, sala a ascultat-o disciplinata, a aplaudat masinal dar fara urma de pasiune sau convingerea ca are in fata un conducator de partid. Daniel Funeriu a reusit sa trezeasca ceva interes cu un discurs bun, Papahagi si-a jucat fara complexe rolul de nebun al regelui, Udrea in schimb a adormit sala cu un sir de platitudini si alea prost recitate. Doar Gelu Visan a vorbit mai prost decat ea.
Elenei Udrea ii lipseste talentul politic, charisma si viziunea, calitati indispensabile unui lider pentru a transmite credinta in ceva, disponibilitatea de a muri pentru o o idee si puterea de a inspira. Secretul succesului sau se reduce la un singur nume: Traian Basescu. A urmarit cu tenacitate cateva idei fixe de-a lungul carierei sale: in politica, totul poate fi cumparat, aranjat si negociat pe sub masa. Nu exista putere si opozitie, ci un mare club de afaceri. Nu conteaza sa castigi voturi, ci sa te cateri pe umerii celor care o pot face pentru tine. Nu are importanta ce crede publicul despre tine ci ce spun televiziunile ca esti. Din aceasta perspectiva, Udrea nu e nici mai buna, nici mai rea decat marea majoritate a politicienilor romani, ba chiar un cap peste ei.
Alegerea sa in fruntea PMP va izola partidul si pe Traian Basescu pe scena politica, dar s-ar putea ca acest lucru sa nu mai conteze prea mult in economia jocului politic din decembrie. Cu sau fara Udrea la PMP, cu dreapta divizata sau unita, cu presedintele Basescu izolat sau nu, toate detaliile acestea devin irelevante daca actualul sef al SRI, George Maior, isi va anunta intr-un tarziu candidatura.
De notat, in fine, ca alegerea Elenei Udrea la sefia PMP are si partile ei bune. De acum incolo nu se va mai putea fofila de raspundere, cu argumentul ridicol ca-i un simplu membru de partid. Asumandu-si conducerea pe fata, va a fi responsabila pentru tot ce i se va intampla partidului, bun sau rau. Apoi, se pare ca se multumeste deocamdata cu atat, din moment ce n-a mai emis alte pretentii. Si asta e bine. Imediat dupa alegerea in fruntea PMP l-a anuntat pe Cristian Diaconescu candidatul PMP la prezidentiale, completand astfel galeria candidatilor cu inca un nume dispus, la o adica, sa excecute ordinul de a juca in caz de nevoie pentru unul ca Maior.
18
47
