„Chiar acum, când noi discutăm, asistăm la o schimbare fundamentală de raportare la sărbătoarea religioasă a Paștelui în publicitatea de la noi. Vedem o evoluţie interesantă, în care a dispărut orice referential religios. E o sărbătoare și atât. E un Paște „blecfreidizat”, un eveniment castrat de orice referenţial religios. A dispărut până şi nevinovatul iepuraş sau ouăle ȋncondeiate”, spune Mirel Bănică, cercetător ştiinţific ȋn cadrul Institutului de Istorie a Religiilor, Academia Română, Bucureşti, departamentul Religie şi Modernitate, într-o discuție cu HotNews despre secularizare, modernitate, momentul Colectiv și Paște.

Mirel BanicaFoto: Arhiva personala

Reporter: Ce înseamnă secularizarea?

Mirel Bănică: Secularizarea rămâne ȋn continuare un neologism greu de explicat și de înțeles ȋn limba română, chiar dacă în ultima vreme este din ce ȋn ce mai des ȋntâlnit ȋn dezbateri. Cu toții am învățat la școală despre secularizarea averilor mănăstirești, de pildă. E o formă de secularizare instituțională, clară, perceptibilă, ce se poate vedea şi măsura.

Sunt mai multe forme de secularizare instituțională: reforma lui Cuza, decretul 410 din 1959, ȋn urmă căruia multe mănăstiri ortodoxe şi-au ȋnchis porţile sau un alt exemplu crunt la scară istorică, teroarea la adresa religiei ȋn URSS, în perioada stalinistă. Sau, de ce nu, unele din actele şi acţiunile Revoluţiei Franceze de la 1789.

Secularizarea e un proces istoric de durată, cu două dimensiuni: una se referă la o pierdere de putere a Bisericii și a perceptelor-ȋnvăţăturilor sale de credinţă şi comportament în spațiul public, iar cea de-a doua dimensiune e legată de secularizarea fizică, brutală, observabilă și palpabilă.

Reporter: Adică?

Mirel Bănică: Ce ȋncercam să spun mai sus: situaţii ȋn care se închid Biserici, se pierd proprietăți, se închid seminarii sau facultăți de teologie. Dar nu numai ȋn cazul ȋn care o forţă superioară politică o doreşte, ci pentru că nu mai sunt doritori şi candidaţi pentru preoţie. Sau, aşa cum am putut vedea cu ochii mei prin lumea largă, ȋn Canada, de exemplu, se pune lacătul pe uşa bisericii pentru că nu mai sunt doritori care să vină la slujbe, iar cheltuielile de întreţinere a clădirii sunt scumpe.

Partea aceasta mai fină, spirituală, e mai greu de prins în cuvinte pentru că este legată de evoluția fiecărei societăți în parte, așa cum ține și de natura fiecărui om ȋn parte. E un termen care i-a preocupat de-a lungul timpului pe teologi, filosofi, istorici, sociologi și antropologi deopotrivă. Dar uite, faptul că noi vorbim acum și aici despre secularizare înseamnă că secularizăm? O ȋntrebare deschisă, nu aştept un răspuns, de fapt.

Reporter: Eu cred că da

Mirel Bănică: Iar faptul că cei care citesc acest acum interviu și care își vor pune ȋntrebări la rândul lor, ei se vor seculariza în atitudinea lor față de Biserică ? Nu ştiu ce să spun, sincer. Îndoiala este prima etapă a cunoaşterii.

Nu sunt expert ȋn Roma Antică, dar m-am documentat şi am aflat că pentru o doamnă a vremii respective, a fi saeculum însemna să ai o coafură la modă sau avea ultimul model de lectică

Rep: Discutăm de câteva minute bune despre secularizare, iar eu am o neclaritate. De unde vine cuvântul acesta? Care e etimologia lui? Și care sunt cauzele secularizării?

Mirel Bănică: E unul din nenumăratele neologisme care provin din limba franceză, mai exact din séculier care înseamnă ”a fi în lume”, „a fi la modă” sau a aparține acestei lumi.

Dacă săpăm ceva mai adânc, vom vedea că francezii au luat termenul din limba latină, din „saeculum”, care înseamnă a fi în pas cu lumea, cu spiritul timpului.

Nu sunt tocmai un expert ȋn Roma Antică, dar m-am documentat şi am aflat că pentru o doamnă a vremii respective, a fi saeculum însemna să ai o coafură la modă sau avea ultimul model de lectică. A simţi tendinţele lumeşti, modele timpului, cum ar veni.

Termenul de secularizare înseamnă a fi în spiritul acestei lumi și a nu (mai) fi în sistemul de credințe de reguli și de comportamente ale unei instituții religioase. Cea care, prin ȋnsăşi definiţia şi scopul să, este și nu este în această lume.

Problemele se complică și sunt o mare finețe, tocmai pentru că se joacă pe multiple planuri : și teologice și sociale, istorice, politice etc.

În limba română a intrat relativ recent un termen nou: seculariștii. O definiție de dicționar , dar nu al unui dicționar românesc, ne spune că ei sunt cei care cred că religia nu trebuie amestecate cu ordinea socială și activitățile politice ale unei țări. În România seculariștii au devenit cei care luptă împotriva Bisericii, luptă împotriva tradiției. Dar care “tradiţie”? Este aproape imposibil să definești tradiţia. Simplu fapt că scriem şi utilizăm cuvântul ca atare, tradiţie, o ucide simbolic, arată că aceasta nu mai există. Este o altă discuţie, aparte, poate vom reveni vreodată asupra ei.

Rep: Este lupta moderniștilor împotriva conservatorilor

Mirel Bănică: Da, în parte.

În științele sociale lucrăm cu concepte-cheie, idei-forţă. Ele ne ajută foarte mult să ne imaginăm o situație, fără să acopere ȋnsă complet tabloul general. Ca sinonime ale secularizării, aș mai numi: de-sacralizare, laicizare, de-creștinare. Ele descriu bine situația dată, dar nu o acoperă complet, total, ca să mai spun odată.

Rep: Vorbeați de faptul că acest proces este unul în curs. Care e finalul acestuia? Se petrece în cicluri, adică va veni o perioadă a re-sacralizării?

Mirel Bănică: Nimeni nu știe. Am avut șansa la jumătatea anilor 2000 să particip la cursurile de la EHESS Paris ale doamnei Danièle Hervieu-Léger, unul din marii sociologi ai religiilor, din toate timpurile.

Miturile și mitologiile omului contemporan

Doamna ne-a spus odată la un curs: dragii mei, eu când eram ca voi, prin anii 1970, profesorii noștri spuneau, mai ȋn glumă, mai ȋn serios, că în ritmul în care avansează secularizarea în Franța, își vor pierde obiectul muncii și că vor trebui să se reorienteze dinspre sociologia religiilor spre alte ramuri ale socilologiei. Adică Bisericile vor avea lacătul pe uşă sau vor fi transformate ȋn săli de sport, biblioteci comunale sau apartamente de lux. Dar nu a fost aşa.

După un moment de derută, în anii 1990 apar răspunsuri religioase foarte puternice şi variate la secularizare, ceea ce face ca astăzi să vorbim despre o re-compunere religioasă. Pentru că secularizarea nu înseamnă că un mare Bau-Bau șterge religia cu o gumă imaginară.

Sunt cercetători ai secularizării care spun că și fundamentalismele religioase sunt legate de secularizare, o formă de răspuns. Prin duritatea și agresivitatea lor ele secularizează la rândul lor instituția bisericească clasică.

Forme de secularizare și de re-compunere sunt și noile mișcări religioase, biserici şi culte charismatice, unele din America Latină, care şi-au făcut apariţia, mai nou, chiar şi la noi ȋn ţară. Poate că forme aparte de secularizare și de recompunere religioasă sunt și toate aceste mituri și mitologii ale omului contemporan.

Reporter:Ce fel de mituri, mai exact?

Mirel Bănică: Primul dintre ele este mitul hranei sănătoase bio, eco, organice ...Dacă luăm toate aceste cuvinte din limbajul publicitar românesc (pasiune, atenție, grijă, natură, delicatețe, transmiterea memorială de la bunici la nepoți..), nu aveți impresia că ele exprimă o formă de religiozitate, chiar dacă una deturnată ? Sau nenumăratele cursuri de dezvoltare personală, bien-etre, mindfulness şi alte “ness-uri” care au devenit acum ceva obişnuit ȋn marile corporaţii. Aproape că fac parte din fişa postului.

Modernitatea merge mână în mână cu secularizarea.

Reporter: Dar apropo de secularizare și de ciclurile ei, un eveniment major cum e războiul din Ucraina nu ajută la re-sacralizare? Nu resetează lucrurile?

Mirel Bănică: Nu pot da un răspuns...voi ȋncerca unul, prin ricoșeu. Eu lucrez chiar acum la un studiu de sociologie monastică. Mai exact, cum s-au adaptat mănăstirile la epoca în care trăim, la 30 şi ceva de ani de la căderea comunismului, un portret al unei stări de fapt. Veţi vedea la timpul potrivit, când va apare cartea.

Începutul acestui război m-a prins undeva în Moldova, în județul Iași. Eram la o mănăstire de lângă Iași, o mănăstire aproape urbană, Mănăstirea Cetățuia. Un adevărat loc memorial al zonei şi nu numai, cu o istorie veche, bogată. Si cu un vin excepţional, pentru că este o zonă viticolă reputată, nu zâmbiţi, contează foarte mult dacă vrem să ȋnţelegem ȋntregul.

Sunt anumite semne pe care, dacă știi să le vezi și să le decriptezi, arată că ceva se întâmplă. Suntem martorii unei schimbări

Ei bine, acolo am văzut o chestie pe care nu o mai percepusem altădată. Foarte mulți oameni pur și simplu prăbușiți de îngrijorare stăteau cu capul aplecat pe piatra bisericii. Rezemau zidurile. Asta este o postură pe care omul modern, urban, nu prea o mai are. O mai putem vedea ȋn vechi fotografii din anii 1970 ale japonezului Miya Kosei din Maramureşul istoric.

Doar un exemplu: ţăranii care nu ȋncăpeau ȋn interiorul spaţiului sacru al bisericii sprijineau cu capul, la propriu şi la figurat, bârnele de lemn ale construcţiei.

Sunt anumite semne pe care, dacă știi să le vezi și să le decriptezi, arată că ceva se întâmplă. Da, suntem martorii unei schimbări. Și că, de fiecare dată în perioadele acestei istorice dificile , apare un ”sâmbure” de neliniște care i-a făcut pe oameni să acorde din nou atenție spiritualului, unei vieți spirituale organizate de Biserică. Evident, aici nu mă refer doar la cea ortodoxă.

Rep: Cum am ajuns aici ? Ce presupune secularizarea religioasă ?

Mirel Bănică: Condensat, secularizarea presupune trei lucruri.

Primul - modernitatea impune o rațiune științifică și tehnică în care explicațiile religioase nu mai sunt acceptate. Iar lucrul acesta s-a văzut foarte bine în pandemie, ȋn disputele legate de lingurița de împărtășanie. Am și scris despre asta, pe Contributors. (n.red: puteți citi aici)

Explicația religioasă a fost exclusă de societate. Pentru un om religios lingurița de împărtășanie este sacralitatea însăși! Este vorba deci de un studiu de caz exemplar pentru a ȋnţelege prima afirmaţie.

Al doilea lucru pe care modernitatea religioasă îl presupune este ideea autonomiei totale a individului. Generațiile noastre încă mai ascultau de mama, de bunica sau bunicul. Celebra şi incomoda ȋntrebare: tu când ai de gând să te insori, mamaie? Glumesc şi nu prea. Acum avem de a face cu indivizi autonomi care își asumă nonşalant soarta, destinul sau orientarea, inclusiv cea sexuală. Sunt persoane obişnuite să călătorească liber în Europa, să lucreze în orice altă țară din lume, tocmai pentru că sunt autonomi și vorbesc aceeași limbă a mondializării. Evident, nu mă refer doar la comunicare ȋn engleză, ci la un ȋntreg sistem de coduri şi proceduri comportamentale.

Ei bine, această autonomie aduce cu sine un grad ridicat de incertitudine în fața vieții. Când am ajuns eu prima oară ȋn Elveţia, la sfârşitul anilor 1990, am fost frapat de numărul mare de bănci și de cabinete de psihanaliză. La orice colţ de stradă, o bancă şi un cabinet. Atunci, cu simţirea proaspătă pe care o aveam, privirea celuilalt, a străinului care eram, mi se părea a fi o formă de oboseală, de epuizare societală. Nu o ȋnţelegeam, doar o constatam. Acum trăim şi noi aceasta oboseală adusă de modernitate. Nu mai miră pe nimeni, a intrat ȋn cotidian. In România anilor 1990, chiar 2000, psihoterapia era suspectă. Acum este trendy.

În România s-a vorbit foarte mult în pandemie de factorul religios și de Biserică, în spațiul public. În presa altor țări subiectele religioase erau departe de a fi la fel de insistent tratate

Al al treilea motiv, foarte important pentru România și pentru spațiul nostru modelat de ortodoxie: sunt semne că asistăm la o reașezare a spațiului social și politic. Pentru că modernitatea separă sferele și activitățile sociale: politică, artă, învățământ. Există o tendință de a exclude complet referinţele religioase din viața socială. Religia nu mai poate şi nu mai are dreptul să dea exemple de conduită şi comportament, spun unii dintre noi.

Rep: Un exemplu?

Mirel Bănică: Iarăşi, fac referinţă la molima venită din Asia. În România s-a vorbit foarte mult de factorul religios și de Biserică, în spațiul public. În presa altor țări subiectele religioase erau departe de a fi la fel de insistent tratate. Asta arată că religia e încă foarte prezentă și că e vie, dar arată și tensiunea adusă de secularizare, care macină ȋncetul cu ȋncetul din corpul nevăzut al religiei.

Rep: La noi e mai intens procesul acesta, asta vreți să spuneți?

Mirel Bănică: Nu, spun doar că e prezent. Că el e acolo și că lucrează...!

Rep: Eu, dacă merg la Biserică și nu fac mătănii sau nu mă pun în genunchi, înseamnă că sunt secularist?

Mirel Bănică: Nu, nici vorbă. La modul foarte serios, fiecare religie își are corporalitatea ei, trupul se manifestă diferit, de la caz la caz. Dar în cazul nostru nu ne mai punem poate în genunchi și dintr-un motiv fizic, pentru că ne scârțâie genunchii, he, he... Fiecare om are felul lui de a se ruga. Ar fi prea simplu să legăm secularizarea de o simplă aplecare a corpului.

Am un mare respect pentru atei! Pentru că, printr-o negație absolută, sunt plasaţi ȋn mod paradoxal foarte aproape de divinitate. La fel ca Cioran

In anul 1994 a apărut un studiu de sociologie a religiilor foarte cunoscut, Religion in Britain Since 1945, scris de doamna Grace Davie. Ocazie cu care ea lansează o formulă memorabilă, care a rămas: “believing without belonging”. Foarte puțini dintre noi mai aparținem cu “acte ȋn regulă”, frecventare, prezenţă etc. unei instituții religioase, dar asta nu înseamnă că nu credem ȋn Ceva. Cu majusculă, dar ne este greu să-l definim. Sau, altfel spus, foarte puțini oameni pot trăi în absența unui referențial religios! În curând, vom avea datele unui recensământ naţional care măsoară şi apartenenţa religioasă. Nu şi profunzimea şi soliditatea acesteia, din păcate.

Reporter: Chiar credeți asta, că foarte puțini oameni pot trăi în absența unui referențial religios...?

Mirel Bănică: Sunt convins!Am cunoscut de-a lungul vieţii foarte puțini atei asumaţi ca atare. Si erau oameni remarcabili, de o mare delicateţe morală, foarte generoşi, atenţi, foarte “umani”. Aşa cum ar trebuie să fie, şi nu sunt, mulţi cei care-şi revendică ca pe un titlu de glorie numele de “creştin”. Am un mare respect pentru atei! Pentru că, printr-o negație absolută, sunt plasaţi ȋn mod paradoxal foarte aproape de divinitate. La fel ca la Cioran, dacă vreți. Bine, mai avem ateismul şi organizaţiile ateiste militante, cu program de activitate. Implicarea lor ȋn a vâna excesele şi “greşelile” bisericii are, paradoxal, ceva religios ȋn sine, chiar daca se neagă tocmai religia. Dar aici este vorba, iarăşi, de o altă discuţie şi un alt orizont de cunoaştere.

Doar că oamenii aceștia sunt puțini...

E drept, bisericile sunt pline în marile orașe, dar gândiți-va că un cartier bucureștean are zeci de mii de oameni. Ar fi fost mult mai pline dacă aveam 10-15% de practicanți religioși. Dar suntem departe de asta...!

Reporter: Păi poate că oamenii sunt mult mai ocupați și încearcă să se elibereze de stressul acumulat în timpul săptămânii alegând o altă formă decât practica religioasă.

Mirel Bănică: Lumea are foarte mult timp liber, dar îl folosește altfel. Pentru că orice religie cere să ȋndeplineşti cu regularitate anumite ritualuri precise, ciclice.

Aici ne-am aliniat și noi pe linia secularizării occidentale: devenim religioși cu ocazia botezului, nunții și înmormântărilor.

Reporter: Fenomenul acesta al secularizării, are loc și în alte religii?

Mirel Bănică: Evident, dar sub forme diferite. Modernitatea se manifestă sub forme diferite. Dar și cauzele istorice sunt complet diferite. Franța, Elveţia, Canada de pildă au legi foarte stricte de separare a Bisericii de Stat, care au condus la forme speciale de secularizare.

Unele situaţii semăna cu ceea ce avem noi: ȋn anii 80-90, Biserica Catolică, mânată de un „elan” de comunicare, era prezentă foarte mult ȋn spaţiul mediatic. Da, ştim, nu exista Internet, dar aveai televiziune, radio, ziare pe hârtie ȋn mii de exemplare. Și au observat destul de repede că această expunere mediatică nu o face mai respectată sau mai ascultată. Din contră, comunicarea uzează imaginea de ansamblu. Chiar şi un student ȋn anul ȋntâi la jurnalism ȋşi dă seama de asta.

Așa că Biserica Catolica s-a retras discret din ultra-comunicare şi s-a concentrat pe vectorii proprii. Bănuiesc că vă gândiţi că putem face o paralelă cu cazul BOR. Și la noi există un trust de presă, televiziune, radio, unele portaluri oficiale ale mitropoliilor din teritoriu, extrem de bine realizate şi accesate de public.

Nu am studiat ȋn detaliu această lume comunicaţională a BOR-ului (cea “oficială”, blogosfera ortodoxă este cu totul altceva, “ortodoxia” reţelelor sociale, la fel), dar mă intreb dacă ea nu dă naştere, la un nivel mai adânc, nu doar la dialog, cum s-a dorit iniţial, ci şi la insule, diviziuni. Noi şi ceilalţi – mi-e greu să prind ȋn cuvinte această idee.

Povestea nu e nouă, este legată de avansul tehnologic şi adoptarea din mers a noi forme de expresie şi comunicare; vă reamintesc că Radio România (ȋnfiinţat ȋn 1928) a avut ȋn epocă ideea de a transmite ȋn direct slujbe religioase. Și atunci, ȋn interbelic, au existat discuții și voci care s-au opus vehement, cu argumente teologice acestei iniţiative: în ce măsură putem ”lua” slujba din spațiul sacru pentru a o muta pe undele radio? Au simţit “secularizarea” din spate, chiar dacă nu au numit-o ca atare.

Comunicând foarte mult pe subiecte religioase, nu transformăm acestă acţiune într-o formă de auto-secularizare?

Pentru că religia creştină are un scop clar: acela de a-ți facilita accesul la o lume de Dincolo, de a-ți salva sufletul. Atenţie, nu o spune un teolog, ci un cercetător al socialului.

Biserica va căuta mereu căi de a se acomoda vremurilor. Este normal, dacă nu o făcea, dispărea de mult. Dar aici mai apare o ȋntrebare. Biserica trebuie să se ocupe de transcendeță (sau să aibă grijă de sufletul nostru, putem spune şi aşa, mai direct). Atunci când ea intră prea mult ȋn logica socialului şi al unui ONG care se ocupă de (prea) multele probleme ale vremurilor noastre, de la cantine sociale la copii abandonaţi, nu se pierde oare din vedere scopul iniţial? Stiu, ştiu, deja se spune că Biserica, mai ales cea ortodoxă, nu se implică suficient ȋn societate, ȋn problemele sale reale. Dar, repet, Biserica NU este un ONG, nici organizaţie caritabilă. Pentru cine are urechi de auzit şi este dispus să citească ȋn nuanţe.

Plasez tragicul moment Colectiv într-un soi de crescendo al secularizării, dar și a schimbărilor din societate. Colectiv a reprezentat mai degrabă ecloziunea unei noi conştiinţe civice

Reporter: Când a început secularizarea?

Mirel Bănică: Nu poţi cita o dată din calendar, dar sunt semne foarte clare ale apariţiei sale. Vedeți manualele de religie din anii 1990, celebra povestire a lui Vasilică neatent, care vrea să strice cuibul unei păsări nevinovate şi cade de pe scară, ajunge la spital... Poveștile incluse acolo au fost considerate nepotrivite pentru standardele modernității. Dacă cei din generația noastră ar povesti tot ceea ce făceam şi trăiam ȋn copilărie, am fi cenzuraţi imediat. Poveștile cu care am crescut noi nu mai pot fi spuse copiilor de azi, ar fi considerate prea violente. Dar aşa ȋnvăţam noi lumea, nu de pe tabletă sau telefonul mobil.

După aceste semne a apărut contestarea imaginilor religioase în sălile de clasă, “criza icoanelor”, după cum a numit-o mass-media, prin 2005-2006, dar care nu a fost altceva decât o reaşezare a relaţiilor dintre Stat, Biserică şi societatea civilă. Legată, cred, şi de democratizarea internetului şi apariţia reţelelor sociale – acum, discuţiile sunt automat diseminate la scară globală. Internetul dă putere celor fără de putere, semnul distinctiv al acestei dihănii comunicaţionale de care nu ne mai putem lipsi. Semne mai discrete ale secularizării, ȋn interiorul bisericii, de data aceasta, au mai fost. Amintiți-vă de intenția de formare a sindicatelor preoțești, de care nu am mai auzit mare lucru, o premieră ȋn istoria BOR, foarte semnificativă, de altfel.

Reporter: Unde plasați fenomenul ”Colectiv” în cadrul acestui proces de secularizare?

Mirel Bănică: Plasez tragicul moment Colectiv într-un soi de crescendo al secularizării, dar și a schimbărilor din societate. Colectiv a reprezentat și o schimbare politică. Sau mai degrabă ecloziunea unei noi conştiinţe civice.

Unii i-au spus ”#Rezist”, admirativ dar și peiorativ. În el s-ar recunoaște mulți români, cei care ştiu că timpul ȋnseamnă bani. Sunt oamenii autonomi ai modernităţii, fix despre cei care pomeneam ceva mai sus.

Momentul Colectiv ȋn sine este un simbol al unei modernități și a unei secularizări care s-a aşezat temeinic peste România. Amestecul dintre treburile bisericii şi cele ale statului este perceput ca unul dintre cele mai mari păcate ale societăţii. Dar bisericile ortodoxe au un alt model istoric de coabitare-colaborare cu clasa politică, anume acela al simfoniei bizantine. Mă refer la acele servicii reciproc acceptate astfel încât fiecare parte să prospere și să coabiteze în același timp. Pentru ortodoxie, puterea laică este şi ea o reprezentare a puterii lui Dumnezeu pe pământ, este “dorită” ca atare de ordinea divină şi, ȋn consecinţă, trebuie respectată şi de biserică, şi de stat. Or, ȋn condiţiile sale actuale, această subtilă alcătuire care şi-a dovedit eficienţa chiar şi ȋn perioada comunistă, cred că a ajuns la limitele sale de funcţionare.

În anii 1990, BOR a ieșit din comunism având bazele unei potențialități care își va atinge maximul până prin anii 2000. Din fericire, ȋn cazul BOR, politicul e ținut în limite razonabile la ușa Bisericii. Și viceversa.

După momentul Colectiv, mai mult ca niciodată, clasa politică în România este percepută ca fiind imperfectă, nepăsătoare la adevăratele probleme ale ţării – iar aici, cred că v-aţi dat seama, ȋncerc să fiu cât se poate de politicos şi atent cu cuvintele. Biserica fiind deci în simfonie cu această clasă politică, e clar că procesul de contestare al clasei politice nu avea cum să nu atingă și Biserica. Și asta e, în opinia mea, una din marile provocări ale viitorului: ca Biserica să găsească un alt model de coabitare cu clasa politică. Și nu știu dacă acest lucru va avea loc fără anumite tensiuni.

Tot momentul Colectiv mai marchează un moment important, legat de presiunea etică uriașă care apasă pe BOR. Greșeala unui preot sau călugăr se repercutează asupra întregului corp preoțesc sau monahal. Să ne amintim, ȋn treacăt, de un alt episod important, cazul Tanacu.

Reporter: Dar asta se întâmplă la toate categoriile socio-profesionale, nu doar la preoți. Când un medic e prins luând mită, se generalizează la întregul corp medical….

Mirel Bănică: Așa este, desigur! Dar la preoți e și mai evident.

Reporter: De ce?

Mirel Bănică: Pe de o parte, pentru că deşi nu ne (mai) plac preoții, avem nevoie de ei. Măcar ȋn marile momente ale existenţei, botez-căsătorie-moarte. Și îi vedem puri, dedicaţi, integri. Ei bine, nu sunt sfinți, sunt oameni și ei, practică o profesiune. Pentru unii preoția e o vocație, pentru alții e o meserie și atât.

Dacă înainte vreme, anumite derapaje rămâneau ”îngropate” în parohie și nu prea se afla de ele, acum orice eveniment în care e implicat un preot devine imediat public. Tradiţional, cultura noastră populară a avut o poziție ambivalentă față de preoți. Avem celebrele proverbe: ”Fă ce zice popa, nu ce face popa”, dar autoritatea preotului nu a fost niciodată contestată, mai ales în mediul rural. Chiar dacă mai greşea “părintele”, era al lor, al comunităţii și-l apărau! Acum, acest lucru nu prea se mai întâmplă, pentru că avem o pierdere teribilă a ruralității şi a tipului acesta de religiozitate cu nuanţe populare.

Cu Paștele percepem o evoluţie interesantă, în care a dispărut orice referential religios. E o sărbătoare și atât. E un Paște „blecfreidizat”

Ortodoxia va trebui să se reinventeze la nivel urban, ceea ce va fi foarte greu. Pentru că în urban avem o modernitate mult mai agresivă.

Interesant este că satul românesc este pe moarte, tradiţia la fel, doar că ni se prezintă tot felul de produse ca fiind ” tradiționale”, autentice etc e tot o formă de secularizare. Nu trebuie să fii un geniu pentru a simţi faptul că atunci când discuți despre Tradiție, ea nu mai e Tradiție. Bunica mea, când cocea pâine în cuptor ne spunea că face pâine după o rețetă tradițională? Nici vorbă! Ei nu “gândeau” tradiţia, o trăiau ȋn cotidian. Totul ține de cum prezinți Tradiția. E un process de schimbare a lumii. Sau un final de ciclu.

Reporter: De ce avem tendința a ne întoarce la tradiții?

Mirel Bănică: Pentru că ne alimentăm din ele....era cât pe ce să spun “o canibalizăm”. Avem nevoie să ne ele, nu putem trăi fără aceste iluzii ale trecutului. Avem nevoie să ne reîncărcăm progresiv existența.

Chiar ȋn acest clipe, când realizăm noi acest interviu, asistăm la o schimbare fundamentală de raportare la sărbătoarea religioasă a Paștelui în publicitatea românească. Înainte aveam imaginea Crăciunului, cu familia reunite la masa, cu moș Crăciun, porcul şi bucatele sale .

Cu Paștele percepem o evoluţie interesantă, în care a dispărut orice referential religios. E o sărbătoare și atât. E un Paște „blecfreidizat”, un eveniment castrat de orice referenţial religios. Ruptura temporală, caracteristică oricărei sărbători, se simte, este ȋncă acolo, dar curăţată de orice ancoră religioasă.

A dispărut până şi nevinovatul iepuraş sau ouăle ȋncondeiate. Dacă această tendintă se va menţine şi pe viitor, ea spune foarte multe despre evoluţia societăţii şi, implicit, a secularizării. Evident, vor fi şi cei care se vor revolta, vor cere revenirea “duhului sărbătorii”, religios, ȋn spaţiul public. Sunt două logici antagoniste, care atunci când se întâlnesc dau naștere la tensiuni. Dar nu cred că totul e făcut în logica unui război dintre “nou” şi “vechi”, ȋntre moderni şi nostalgici. Așa funcționează lumea. Așa funcționăm noi. Saeculum. Sau, aşa cum ȋmi spuneau nişte studenţi de-ai mei, acum ceva vreme: “nouă ne place să trăim ȋn tendinţă, dom’ profesor”. Atenţie deci la banala, umila prepoziţie ȋn! Ea deţine cheia secretelor şi a transformărilor viitoare.

N.Red: Mirel Bănică este cercetător ştiinţific ȋn cadrul Institutului de Istorie a Religiilor, Academia Română, Bucureşti, departamentul Religie şi Modernitate.