Cum s-a transformat unica fabrica romaneasca de diamante artificiale in parc de distractii pentru copii? Jurnalistul Victor Ilie de la Casa Jurnalistului a documentat timp de citeva luni "o poveste cu spioni, mafioți și un stat incapabil. Povestea industriei românești".
Citeste in continuare investigatia despre disparitia Uzinei Rami Dacia
Elena Ceaușescu stă cu barba-n palmă la Comitetul Central și face ochii cât cepele la un borcan de pe biroul soțului. Un borcan de zece kile pentru murături. Plin cu diamante.
Afară e sărbătoare. E ziua lui Nicolae Ceaușescu, face 56 de ani. Pionierii urlă osanale în toată țara. Haos organizat. Fiecare întreprindere trimite cadouri la Centru.
Prin biroul cârmaciului trec un spic de aur de la un CAP, o pușcă de vânătoare de la Securitate, tot felul de opulențe. Așa ajunge și borcanul. Nimeni nu înțelege ce-i în el, România n-a avut niciodată mină de diamante.
1970. Ceaușeștii merg în vizită la Kremlin, la Brejnev. După ce beau vodka de protocol, rusul îi scoate la o plimbare într-un loc ultrasecret la marginea Moscovei. E o fabrică de diamante. Tovarășa se îndrăgostește pe loc de ele, iar soțul își dă seama cât de utile pot fi pietrele pentru industria românească – săpatul după petrol și gaze se făcea cu niște mașinării cu diamante pe cap.
Ceaușescu vrea și el o fabrică din asta, dar România nu are tehnologia, așa că trimite spionii în străinătate, să se “documenteze”. Agenții se întorc cu un camion de utilaje și kilograme de hârtie, planuri de construcție. Parchează pe bulvardul Timișoara, lângă niște hale dărăpănate. Totul e ultrasecret, toți se ascund.
Acolo se naște una din cele mai mari afaceri ale statului român din toate timpurile, Rami Dacia. Încep să producă și ajung să facă export în toată lumea. Când vine o comandă mai grasă, angajații cară diamante cu ligheanul și găleata de colo-colo.
După revoluție, ca mai toate afacerile țării, și fabrica se privatizează. O cumpără foștii angajați cu 8,4 milioane de euro. O parte dintre ei spun că banii au venit de la Răzvan Petrovici, un controversat om de afaceri. Halele încep să se golească și prin ele apar ba o florărie, ba un service, ba un print shop. Diamantele se cară în cutii mici cât flacoanele de Algocalmin.
Încep să se dărâme clădirile. Fabrica se vinde la fier vechi. Răzvan Petrovici își ridică pe ruinele ei cel mai mare parc de distracții din București.
Am auzit de povestea asta prima oară de la portarul blocului meu din Piața Unirii. Mi-a spus tot ce știa între două fumuri de țigară. A fost mecanic în fabrica de diamante. Într-o întreprindere plină de chimiști și fizicieni era printre puținii murdari pe mâini.
„Știu că fabrica de diamante a fost una dintre cele mai mari afaceri ale statului român, că a fost vândută la fier vechi de niște securiști și că tot ăia și-au ridicat un parc de distracții acolo“, mi-a zis nea Ion Pană.
Am mers la Terra Park, pe bd. Timișoara, să văd dacă Pană spune adevărul. A fost greu de găsit. La stradă erau o firmă de salubrizare, o stație de benzină și o reprezentanță auto. Nimeni nu știa nimic de diamante. O mamaie în capot care hrănea câinii a râs de mine: „Ce diamante, dom’le? Aici a fost o unitate militară, iar acum e parcul ăsta.“
Începea să îmi fie jenă să tot întreb de pietre prețioase, dar am dat de unul dintre paznicii parcului. Plictisit, aștepta să treacă ziua: „Am auzit ceva, da, a fost o fabrică de diamante aici. Acum e doar parcul de distracții.“
Mi-am petrecut următoarele luni întorcând diamantul pe toate fețele. E o poveste cu spioni, mafioți și un stat incapabil. Povestea industriei românești.
Diamantele au apărut pentru petrol, nu pentru inele
După Al Doilea Război Mondial, industriașii aveau nevoie de diamante ca să foreze după petrol și gaze. Pietrele naturale erau tot mai scumpe și consumul era tot mai mare, așa că au început să producă diamante sintetice. Primele au fost create în Suedia, Statele Unite și Uniunea Sovietică.
Pentru asta era nevoie de carbon la temperaturi și presiuni extrem de mari. Cercetătorii aveau o singură problemă – nici un utilaj nu rezista presiunilor de mii de atmosfere. Mai multe documentare BBC arată că suedezii nu știau de americani, americanii de suedezi, nici rușii de primii doi.
Doar românii știau de toți. Mai exact, știa generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa. El a trimis echipe de spioni în fiecare dintre cele trei țări în care se produceau diamante. Cel mai rapid s-au mișcat cei trimiși în Suedia - locotenentul Alexandru și generalul Sârbu.
În 1974, ei au creat în mijlocul Bucureștiului o fabrică de diamante sintetice, pe bd. Timișoara, nr. 8A. A fost numită prin decret prezidențial secret Unitatea Militară Specială 0920.
Lt. Alexandru a botezat operațiunea de spionaj „Steaua“, așa cum numea Elena Ceaușescu diamantele – stele. A făcut naveta în Suedia doi ani de zile până a convins pe cineva să îi vândă planurile tehnologiei.
„Acolo l-am găsit pe Cap Pătrat – așa i-am dat eu numele de cod suedezului care ne-a dat tot ce am avut de la ASEA (n.red.: compania de la care a fost furată tehnologia). Am purtat negocieri direct pentru două prese pe care le-am adus demontate și le-am asamblat la București“, spune astăzi colonelul.
A ieșit din branșă, e pensionat, vrea să fie liniștit. Se ocupă cu albinele, numai de ele vorbește. Brevetează unelte care scot mierea din fagure.
Nimeni nu a vrut să spună cum îl cheamă pe suedez. Alexandru îl aducea în România și îl escorta doar el, apoi îl caza în mare secret.
„Mai multe nu pot să vă spun pentru că, unu, mi-am dat cuvântul acelui om că nu va ști nimeni niciodată că ne-am întâlnit și, doi, am depus un jurământ la DIE (n.r.: Direcția de Informații Externe). Nu pot să trec peste aceste aspecte“, spune Alexandru astăzi.
Am aflat, însă, povestea de la șase dintre primii angajați. Nu o știe multă lume, pentru că proiectul a fost ultrasecret. Nici cei mai importanți oameni din stat nu aveau habar ce e acolo, iar cei care știau îi spuneau „Copilul Securității.“
Începuturile
Cap Pătrat venea periodic să inspecteze montajul. În ’74 România producea primele diamante. Atunci, Pacepa l-a invitat pe Ceaușescu să vadă în ce a investit. Totul se petrecea într-o singură clădire, în care lucrau cinci oameni.
„Îmi place creația ta, Pacepa“, ar fi spus Ceaușescu la terminarea inspecției, scrie spionul în cartea sa, „Orizonturi Roșii.“ Dictatorul și-a propus să intre pe piața internațională de diamante.
În acel an, inginerii din fabrică au început să înmulțească instalațiile suedezului ca Iisus peștii. Patru ani mai târziu, erau în fabrică 21 de prese de 2.000 tone forță.
Fabrica a ajuns pe locul trei în lume la calitatea pietrelor și pe locul patru la nivel cantitativ, spun foști angajați care mergeau la târguri internaționale.
„Când mergeam la târguri noi nu ne puteam promova ca ceilalți concurenți pentru că eram sub embargo. Aveam containere neetichetate pe care le dădeam ca mostre, dădeam multe mostre ca să vadă potențialii cumpărători că avem diamante de foarte bună calitate, iar apoi să ne caute ei pe noi“, povestește unul din primii angajați ai fabricii, fost director.
2
1
