Un subiect arzător din practica controalelor fiscale, și anume respingerea imediată a dreptului de deducere a TVA la nivelul beneficiarului în situația constatării unor nereguli (care să indice o posibilă fraudă fiscală) săvârșite de furnizori/prestatori în amonte pe fluxul tranzacțional, a fost tranșat de Curtea Europeană de Justiție prin, probabil, una dintre cele mai clare și importante judecăți pe acest subiect - Ordonanța C-610/19 din 3 septembrie 2020, într-un demers inițiat de compania maghiară Vikingo Fővállalkozó Kft.
Ce aduce nou această decizie este că nu mai poate fi considerat întemeiat un astfel de refuz al dreptului de deducere dacă nu s-a stabilit, corespunzător cerințelor legale, că persoana impozabilă a participat în mod activ la o fraudă sau că aceste operațiuni erau implicate întro fraudă săvârșită. Interpretarea noastră este că, potrivit noii decizii a Curții, până nu se stabilește natura penală a operațiunilor în cauză de către organele abilitate (i.e. până la o hotărâre definitivă în materie penală), nu s-ar putea respinge dreptul de deducere a TVA doar dacă sunt indicii cu privire la existența unei fraude.
Până la acest moment, potrivit principiului statuat de jurisprudența europeană de TVA (de altfel preluat și în Codul nostru fiscal, art. 297, alin 8), dreptul de deducere putea fi anulat doar dacă persoana impozabilă „știa sau ar fi trebuit să știe” că operațiunea respectivă era implicată într-o fraudă. Însă, un astfel de principiu lăsa un spațiu larg de interpretare, speculat deseori în practica românească prin emiterea de decizii de impunere discreționare și, să spunem, agresive.
Celebrele exemple cu prestatori care nu aveau angajați, sau care nu au putut fi găsiți la sediul social, erau parte din povestea unui beneficiar care „știa sau ar fi trebuit să știe” de existența unei potențiale fraude fiscale, fiind sancționat cu anularea deducerii TVA și, concomitent, cu decizii de impunere, imediat executabile de către ANAF. Problema majoră a acestei situații era lipsa unor mijloace de apărare eficace ale contribuabilului, în condițiile în care, de cele mai multe ori, soluționarea contestației acestuia era blocată ca urmare a unei sesizări penale pe rol.
Însă, în acest nou context, pentru a susține/facilita aplicarea acestei decizii europene, în situația în care ANAF identifică tranzacții cu potențial fraudulos, apreciem că fie (1) se suspendă controlul fără emiterea unei decizii de impunere până când se stabilește în ce măsură contribuabilul în cauză a fost sau nu implicat într-o fraudă fiscală, fie (2) trebuie căutată altă soluție procedurală pentru a nu bloca încheierea inspecției fiscale.
În orice caz, sperăm că nu vom mai întâlni, din inerție, abordări din vechile cutume, cu un refuz automat al dreptului de deducere a TVA, fără probe clare cu privire la implicarea contribuabilului într-o fraudă fiscală. Și că nu vom mai vedea în Rapoarte de inspecție fiscală printre motivele invocate faptul că partenerii comerciali din amonte nu aveau suficiente resurse, sau nu și-au îndeplinit obligațiile de raportare cu privire la tranzacțiile în cauză, ș.a.m.d. De altfel, chiar în această Decizie C-610/19 Vikingo a Curții Europene, se reiau clar o serie de exemple pentru care NU se poate refuza dreptul de deducere a TVA. Și merită menționate ca atare: „(…) fabricarea bunurilor respective și livrarea lor nu au putut fi efectuate de emitentul acestor facturi, în lipsa resurselor materiale și umane necesare, iar bunurile menționate au fost, așadar, achiziționate în realitate de la o persoană neidentificată, în al doilea rând, normele naționale privind contabilitatea nu au fost respectate, în al treilea rând, lanțul de livrări care a condus la achizițiile menționate nu era justificat din punct de vedere economic și, în al patrulea rând, unele operațiuni anterioare care fac parte din acest lanț de livrări au fost afectate de nereguli.”
Nici unul din aceste motive, sau altele similare nu ar trebui să mai fie invocate de ANAF pentru refuzul dreptului de deducere, în lipsa stabilirii (nu doar insinuării) naturii frauduloase a operațiunilor, ceea ce ne aduce la un nivel de normalitate mult-râvnit în ceea ce privește recunoașterea deducerii TVA – și implicit a obținerii rambursărilor de TVA. Cu atât mai mult în niște vremuri în care companiile chiar nu ar mai trebui împovărate și pe acest plan.
E drept că, în ultimii ani, astfel de situații au fost din ce în ce mai rare, însă în această eră COVID, se poate întâmpla să apară din nou o efervescență a unor astfel de acțiuni, pe fondul scăderii fondurilor la bugetul statului și a încercărilor aparatului administrativ de a susține bugetul. O astfel de decizie a Curții Europene de Justiție conferă pe de o parte contribuabilului instrumente în a-și susține poziția încă din timpul controlului fiscal și, pe de altă parte, îndrumă echipele de inspecție fiscală cu privire la recunoașterea dreptului de deducere a TVA indiferent de neregulile constatate pe lanțurile comerciale.
Articol semnat de Alexandru Cristea, Partener, Țuca Zbârcea & Asociații Tax și Izabela Stoicescu, Tax Manager, Țuca Zbârcea & Asociații Tax
