Constantin Pintilie, Senior Associate - STOICA & Asociații, a discutat, în cadrul unui interviu HotNews.ro, despre perspectiva juridică a aderării României la spațiul Schengen, despre reacțiile apărute în spațiul public după vetoul Austriei și despre geneza tensiunilor dintre Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Constituțională din România, născute în legătură cu deja celebra secție de investigare a infracțiunilor din justiție.
Urmărește mai jos înregistrarea interviului:
Citește mai jos interviul integral:
Să începem cu tema caldă, fierbinte de zilele astea: aderarea României la spațiul Schengen. Mai degrabă nu, decât da. Cum ar trebui să interpretăm toate reacțiile astea care au apărut în spațiul public după vetoul Austriei?
Mă bucur că ați început cu această întrebare, într-adevăr de mare actualitate și în același timp, o întrebare complexă. E un subiect complex. Acum trebuie să vedem și cine sunt cei care reacționează într-un anumit fel. Putem vorbi despre reacții din partea cetățenilor români sau putem vorbi de reacții instituționale, la nivelul factorilor decizionali. Dar cred că ar fi important, înainte de a ne pronunța asupra reacțiilor, să înțelegem un pic mai bine și din punct de vedere juridic ce înseamnă spațiul Schengen, pentru că libertatea de circulație în cadrul Uniunii Europene a fost prevăzută încă de la formarea, ca să spun așa, Uniunii Europene, prin tratatul de la Roma din 1957. Așadar, încă de la început, libera circulație a constituit o piatră de temelie a construcției europene, însă s-a dezvoltat treptat acest mecanism al libertății de circulație.
Schengen apare mult mai târziu, în a doua parte a anilor ’80, prin două tratate, două tratate internaționale, Convenția Schengen și Acordul Schengen 1009. Vorbim de 1985-1990 iar ulterior, în 1997, Schengen devine parte din mecanismul Uniunii Europene. Într-adevăr, Schengen înseamnă în principal lipsa unor controale la frontierele interne. Practic, asta înseamnă Spațiul Schengen. Din punct de vedere juridic, se creează o zonă, un spațiu în care nu există controale la frontierele interne, în interiorul spațiului.
Însă, Schengen înseamnă mult mai mult, înseamnă și un mecanism de cooperare, mai ales între autoritățile de poliție din statele membre și o cooperare inclusiv pentru securizarea frontierelor externe ale Spațiului Schengen, un aspect foarte, foarte important. La drept vorbind, din punct de vedere juridic, România este parte, într-un fel, din mecanismul Schengen, pentru că încă de la aderare, noi, ca stat, suntem obligați să respectăm și să implementăm o parte din legislația specifică la nivel european care reglementează acest mecanism Schengen. Însă, într-adevăr, rămâne această chestiune a controlului la frontieră, dar și alte aspecte. Dacă ne gândim în acest fel, plecând de la explicația juridică, putem observa că aderarea, sau mai bine zis, integrarea deplină în spațiul Schengen nu este altceva decât o nouă etapă în procesul de integrare europeană.
Ori, dacă ne gândim la reacțiile care au apărut după vetoul Austriei, putem, într-un fel, cred eu, să înțelegem nemulțumirea poate, dezamăgirea, chiar și o anumită doză de frustrare din partea simplilor cetățeni față de vetoul Austriei, un veto față de care există niște semne mari de întrebare, semne legitime de întrebare. Putem să înțelegem aceste reacții care au mers până acolo încât s-a afirmat în mediul online și multă lume spune „voi renunța la anumite produse de origine austriacă” sau „nu voi mai merge”, „nu voi mai face concediile acolo” sau „îmi voi schimba banca” și așa mai departe. Cred că reprezintă de fapt un indicator al unei anumite doze de atașament pe care cetățenii români o au față de procesul de integrare europeană.
Ne temeam într-un fel de creșterea euroscepticismului, ca să spun așa, în România, însă, toate aceste reacții, cred sau vreau să cred că sunt de fapt o nemulțumire față de neîmplinirea unei anumite dorințe, și anume de a continua procesul de integrare europeană prin aderarea la spațiul Schengen pe deplin. Pe de altă parte, dacă vorbim de factorii instituționali, acolo cred că cu toții ne dorim ca măsurile, ca abordarea, de fapt, a statului român să fie una lucidă. O abordare fermă, dar în același timp, să fie una lucidă. Știm prea bine că unul dintre motivele pentru care s-a susținut că ar fi existat acest veto al Austriei este acela al unor probleme politice interne și anume, urmează alegerile în Austria.
Însă, în același timp, nu trebuie să uităm că în mai puțin de doi ani vom avea și noi patru rânduri de alegeri în România, fapt care s-ar putea să influențeze într-un fel poziția pe care mai ales anumiți factori decizionali o vor avea cu privire la acest subiect.
Sa ridice puțin miza în discuția din spațiul public, pentru că la urma urmei, ambele părți sunt interesate, chiar dacă la intervale de timp diferite. În cazul austriecilor presiunea alegerilor fiind ceva mai apropiată.
Au existat cumva doua grupuri de cetățeni care au reacționat în două feluri cumva diferite. Cei despre care pomeneați și dumneavoastră, care s-au simțit frustrați, au spus „uite, ce nedreptate ni s-a făcut”. A fost și un grup care a fost mai mai relaxat, a spus „domne, și dacă nu e Schengen, care e problema, cu ce mă afectează pe mine?” Că nu știu, poate la schi se duc la fel ca și până acum. Nu au părut să aibă foarte multe probleme legate de miza asta. Cine are dreptate sau cum ar trebui, de fapt, să privim efectele acestei decizii.
Cred că răspunsul e undeva la mijloc. Este evident că din punct de vedere economic, aderarea sau mai bine zis, integrarea deplină în spațiul Schengen aduce mari beneficii. Cum ne afectează pe fiecare dintre noi? Putem să ne gândim la un exemplu simplu: dacă în România avem o creștere economică, atunci statul reușește, cel puțin teoretic, să colecteze mai multe resurse la bugetul de stat, pe care să le redistribuie apoi către zonele în care societatea are nevoie. Deci, într-un final, creșterea economică ne afectează pe fiecare dintre dintre noi. Fără doar și poate. Așadar, într-adevăr, nu este irelevantă această intrare în spațiul Schengen. Nu are doar o dimensiune, să-i spun așa, politică, ci o veritabilă dimensiune economică, din punctul meu de vedere.
Pe de altă parte, trebuie să fim atenți și la discuțiile care există în momentul de față la nivel european cu privire la spațiul Schengen. Și aici ar fi meritat să trecem un pic în revistă, să ne uităm la ce s-a întâmplat în ultimii 7-8 ani la nivel european, pentru că începând cu anul 2015 mai multe state membre ale spațiului Schengen au reinstituit controale la frontierele interne.
Austria fiind unul dintre aceste state. Și merită să discutăm puțin această poziție, pentru că e importantă, în discuția înfierbântată de zilele astea nu prea s-a pomenit de lucrul ăsta.
Exact, nu prea s-a adus în discuție status-quo-ul actual la nivelul Uniunii Europene. Schengen se bazează în principal în momentul de față pe ceea ce se numește codul frontierelor Schengen. Din punct de vedere juridic, vorbim de un regulament adoptat la nivel european. Acolo există niște dispoziții legale care permit, în anumite situații, atenție, situații excepționale, să se reinstituie controalele la frontierele interne.
Numai că aceste măsuri de reinstituire a unor controale nu trebuie să fie doar motivate de situații excepționale, ci, mai mult decât atât, să fie limitate la o anumită perioadă de timp. In 2015, cum spuneam, șase state, printre care și Austria, Germania, Franța, Suedia, Finlanda și Norvegia, cred, dacă nu greșesc, au reinstituit controale la frontierele interne din mai multe motive. Franța a mers pe ideea de pericol la adresa securității naționale în contextul amenințărilor teroriste, iar celelalte state au mers tot pe amenințări la adresa securității naționale, dar pe ideea problemelor generate de migrație în cadrul Uniunii Europene.
Austria are o poveste aparte în acest context, pentru că Austria chiar a amenințat în 2015-2016 că va face pași suplimentari și va construi chiar garduri în interiorul frontierelor interne, ceea ce este neconceput într-un spațiu care trebuie să garanteze că nu există astfel de de controale. Chiar amenința Italia la un moment dat în 2016 cu construirea unui gard la frontieră. În ultima perioadă, Austria a susținut că va introduce controale și la granițele cu Slovacia. Dar cele mai puternice controale le are la granițele cu Ungaria și cu Slovenia. Ei bine, vă spuneam, din 2015 și până în prezent, statul austriac a utilizat aceste dispoziții din legislația Uniunii Europene, a reintrodus controale, lucru care apare un pic ca fiind nu neapărat ciudat, cât incompatibil cu ideea de spațiu Schengen.
Au fost discuții la nivel european și s-a solicitat Comisiei Europene să acționeze, spunându-i „uite, unele state, printre care și Austria, încalcă dreptul european în calitate de gardian al tratatelor, cum i se mai spune Comisiei, trebuie să acționezi, trebuie să începi să iei niște măsuri”. Numai că acțiunea Comisiei a fost una destul de blândă, mai degrabă, declarând de fapt la un moment dat chiar că preferă un dialog politic și să rezolve aceste probleme printr-un dialog politic. Ce a însemnat acest lucru? A însemnat că în decembrie 2021, Comisia a introdus, a formulat, de fapt, o propunere pentru modificarea acestui cod al frontierelor Schengen. Așadar, în momentul de față, în Parlamentul European există o procedură pentru modificarea acestui cadru legislativ. Numai că până să ia Comisia, să spun așa, atitudine, au luat-o cetățenii, simpli cetățeni și e o speță foarte interesantă din anul 2019.Pleacă de la un cetățean care a trecut granița Austriei, din Slovenia a trecut în Austria. A trecut de două ori. Prima dată a fost întrebat la graniță de către vameșii austrieci, i s-a solicitat pașaportul, iar persoana respectivă a spus „de ce îmi soliciți pașaportul? Sunt în spațiul Schengen, nu poți să-mi soliciți pașaportul”. Asta e prima întâmplare. L-au lăsat să treacă, să meargă mai departe. A doua oară când tot la fel venea din Slovenia în Austria, aceeași persoană refuză de data asta să mai arate pașaportul. Arată doar carnetul de conducere, spunând „sunt în spațiu Schengen. Austria nu are dreptul să introducă controale la frontieră”. În fine, este amendat acest cetățean de către autoritățile austriece.
Cetățeanul respectiv se adresează instanțelor judecătorești din Austria, iar instanța de judecată trimite la Curtea de Justiție a Uniunii Europene o întrebare preliminară prin care îi cere Curții de Justiție a Uniunii Europene să verifice dacă Austria are dreptul, conform normelor din dreptul european, să reinstituie aceste controale la frontieră, având în vedere că deja ne aflam în anul 2019 la momentul respectiv, la momentul faptelor, adică trecuseră patru ani si nu mai era limitat, nu mai era pe timp limitat, evident se permanentizase. Această sesizare făcută de către instanța austriacă este foarte, foarte importantă. Ea a fost soluționată în aprilie 2022 și, prin hotărârea pronunțată, Curtea de justiție a Uniunii Europene a spus că nu se poate permite, adică este în contradicție, contravine dreptului Uniunii Europene modalitatea în care Austria a reinstituit controale la frontieră.
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene este una tehnică, dar ideea care rezultă de acolo e că nu poți să reinstitui controale pe o perioadă nelimitată de timp și nu poți să o faci succesiv, pentru că în codul frontierelor Schengen se spune ca în anumite cazuri se poate pentru o perioadă de 6 luni să reinstitui controale. Dacă există o deficiență sistemică, o amenințare la nivelul întregului sistem Schengen, se poate cu o procedură specială până la 2 ani. Dar procedura specială fusese aplicată la un moment dat și acum Austria tot prelungea pe termen de 6 luni, 6 luni, 6 luni și așa mai departe. Iar Curtea de Justiție spune că nu poți să mergi pe aceeași amenințare, să tot prelungești. Ai practic la dispoziție, dreptul Uniunii Europene îți dă la dispoziție 6 luni să rezolvi problema.
Nu poți să prelungești la infinit. Or, această hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene posibil să fi influențat într-un fel și abordarea Austriei inclusiv față de România, Austria fiind într-un fel, din punct de vedere juridic, prinsă într-o menghină, pentru că trebuie să respecte hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene. Practic nu mai poate să prelungească aceste controale în interiorul spațiului.
Și atunci mută, încearcă să mute ceea ce crede ea că e protecție mult mai departe de hotarele sale.
Încearcă cumva să impulsioneze și procedura legislativă existentă în momentul de față în Parlamentul European. Parlamentul European are o poziție destul de fermă și spune că trebuie să fie protejat spațiul Schengen așa cum este, trebuie să fie cât mai clar stabilite limite de timp și limite cu privire la motivele care pot fi invocate pentru a reinstitui controale la frontieră. Pentru că dacă fiecare stat membru reinstituie controale la frontieră când vrea și cum vrea, atunci ideea de spațiu Schengen dispare. Practic, Austria pare în momentul de față să încerce să găsească tot felul de mecanisme prin care să reușească să iasă din acest impas. Ei au avut și înainte de ultimele luni o poziție destul de puternică, în sensul necesității reformării spațiului Schengen și a mecanismului Schengen.
Nicidecum, nu vreau să fiu avocatul Austriei, vreau doar să prezint aceste elemente, să spun așa, de natură juridică, ca să putem înțelege complexitatea problemei. Totuși, rămâne o întrebare „de ce Croația și nu România?” în acest context. Pentru că problemele sunt generale la nivelul spațiului Schengen, nu numai în raport cu România și cu Bulgaria.
Stim că există niște tensiuni între Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Constituțională din România, apărute în legătură cu deja celebra secție de investigare a infracțiunilor din justiție. Care este geneza acestor sensiuni, cum au apărut ele și se pot rezolva și dacă da, cum?
Într-adevăr a existat o tensiune între Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Constituțională din România cu privire la acest subiect al secției pentru investigare a infracțiunilor din justiție. În momentul de față, problema a fost rezolvată, să spun așa, din punct de vedere practic, că nu mai există. Această secție a fost înlocuită cu un alt mecanism. Rămâne însă problema teoretică care a stat în spatele acestor tensiuni, și anume relația care se stabilește între dreptul intern și dreptul Uniunii Europene, pentru că Uniunea Europeană este o creație unică, cum vă mai povesteam, iar la bază un întreg sistem juridic și care se bazează pe anumite principii. Iar unul dintre aceste principii extrem de importante este cel al priorității de aplicare a dreptului Uniunii Europene față de dreptul național contrar. Noi am introdus chiar în constituția noastră acest principiu.
Suntem, cred, singurul sau posibil să mai existe încă un alt stat membru al Uniunii Europene care mai are o normă constituțională asemănătoare care consacră prioritatea de aplicare a dreptului Uniunii Europene față de dreptul național. Numai că discuția capătă anumite particularități atunci când prin drept național înțelegem și constituția statului și în acest context, când punem pe tapet această problemă, sunt state care acceptă prioritatea necondiționată a dreptului Uniunii Europene față de constituția lor. Sunt state care acceptă o prioritate, dar condiționată și sunt state care spun că niciodată dreptul Uniunii Europene nu poate să aibă prioritate de aplicare față de constituție. Ei bine, în acest context apare și dezbaterea, practic, dezbaterea teoretică care se regăsește în hotărârile care au fost pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și deciziile curții constituționale din această perioadă. În luna mai 2021, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat o hotărâre prin care a constatat că instanțele naționale pot înlătura de la aplicare normele privitoare la secția pentru investigare a infracțiunilor din justiție, în anumite condiții. Sunt niște cerințe acolo care trebuie să fie verificate.
La puțin timp, în luna iunie, Curtea Constituțională a statuat ce nu pot să facă acest lucru instanțele judecătorești și practic, aici putem observa cel mai bine conflictul care există între cele 2 jurisdicții. În decembrie 2021, Curtea de Justiție a Uniunii Europene pronunță o nouă hotărâre în care reia jurisprudența sa dogmatică prin care spune că dreptul Uniunii Europene se va aplica cu prioritate inclusiv față de dispozițiile constituționale. În februarie în acest an avem o nouă hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene prin care Curtea Constituțională este invitată la un dialog cu Curtea de Justiție a Uniunii Europene, un dialog prin instrumente juridice.
Este vorba de mecanismul întrebării preliminare, adică Curtea Constituțională, dacă are anumite neclarități, poate să adreseze o întrebare Curții de Justiție a Uniunii Europene. Si în cele din urmă, în anumite decizii mai recente, Curtea Constituțională a statuat că sistemul de justiție s-au mai bine zis organizarea sistemului de justiție face parte din competența statelor membre, ea nu e competența Uniunii Europene. Există, într-adevăr, aceste tensiuni care s-au format, cum ar putea fi ele rezolvate? Prin dialog, dialogul este cea mai bună cale pentru rezolvarea conflictelor. Dialogul judiciar între actorii judiciari face parte de fapt din să spun așa, din substanța ordinii juridice, din substanța ordinii juridice a Uniunii Europene și fiind mecanismul cel mai des utilizat în practică, nu doar de către, să spunem așa, Curtea Constituțională a României care l-a utilizat la un moment dat, ci și de către alte mari curți constituționale din din Europa.
Am în vedere Curtea Constituțională Federală din Germania sau Curtea Constituțională Italiană.
Cum a reacționat comunitatea experților, juriștii în fața acestei probleme? Pentru că într-o situație cumva dilematică, comunitatea ar trebui să aibă un cuvânt de zis cum? Care a fost reacția?
Reacțiile cred că au fost împărțite și nuanțate, pentru că nu există o soluție unanim admisă cu privire la problema care se stabilește între dreptul constituțional al statelor membre și dreptul Uniunii Europene. Ei bine, cu privire la acest raport, vă spuneam, nu există o soluție unanim admisă. Există diferite teorii, diferite doctrine, însă distinct de diferitele mecanisme care pot fi create sau ar putea fi aplicate…Noi, de exemplu, echipa de la societatea de avocați în care îmi desfășor activitatea, am încercat să aducem în discuție acest subiect prin organizarea unei conferințe în luna februarie a acestui an, conferință în care am invitat specialiști atât din România cât și din străinătate, care să prezinte diferitele abordări care există și faptul că trebuie să se găsească un numitor comun și în ideea de continuare a construcției Uniunii Europene, adică fără a crea mecanisme, adică să fie evitate acele situații în care ajungem într-o poziție într-o zonă ireconciliabilă de fapt. Și, în acest sens, a fost lansat un volum foarte interesant, care cuprinde contribuțiile unor specialiști recunoscuți chiar la nivel internațional, din România și din străinătate.
Un volum apărut la Univer Editura Universului Juridic, sub coordonarea profesorului Valeriu Stoica, CJUE și CCR identități în dialog, un volum care îndeamnă la luciditate în mediul juridic și la o acceptare a existenței acestor 2 identități, a identității europene și a identității naționale, ambele conceptualizate și ambele existând în raport cu același spațiu juridic.
Modificarea legilor justiției a readus în discuție eliminarea sancțiunii disciplinare pentru nerespectarea deciziilor CCR în cazul magistraților. Și aici a fost o întreagă discuție, cum ar trebui să ne raportăm la această decizie?
Modificarea legilor justiției a fost necesară mai ales pentru îndeplinirea anumitor criterii legate de MCV, legate de acordarea fondurilor europene și așa mai mai departe. Era necesară o actualizare a legislației în acest domeniu. Cu această ocazie, a fost eliminată acea sancțiune disciplinară care permitea sancționarea magistraților atunci când încalcă deciziile Curții Constituționale sau deciziile obligatorii pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție. A existat, într-adevăr, o întreagă dezbatere dacă este oportună, dacă este constituțională această eliminare a sancțiunii disciplinare. Speța a ajuns la Curtea Constituțională a României. A fost sesizată Curtea Constituțională și într-o decizie recentă din noiembrie 2022 a stabilit că, în continuare, respectarea deciziilor Curții Constituționale și a deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, acele decizii obligatorii, este o obligație în sarcina magistraților.
Doar că nu mai avem expres o sancțiune disciplinară, ci de data asta, nerespectarea deciziilor Curții Constituționale și a hotărârilor Înaltei Curți de Casație și Justiție poate fi motiv de pentru aplicarea unor sancțiuni disciplinare în situația în care încălcarea este realizată cu gravă neglijență sau cu rea-credință.
Așadar, o nuanțare care ține de niște circumstanțe destul de clar stabilite.
E o discuție întreagă, inclusiv de ce vorbeam la începutul dialogului nostru, legat de felul în care ne raportăm noi la această construcție complicată, cum o numeați dumneavoastră, construcție juridică a Uniunii Europene și ne întrebăm ce succes mai are această construcție juridică în condițiile în care, iată, ea este provocată. Avem de-a face cu situații în care statele utilizează dreptul de veto și pare că sunt situații îndoielnice. Sunt opinii care pomenesc iar cuvântul abuz de acest drept. Cum reușim să asigurăm succesul acestei construcții pe termen lung, câtă vreme apar tot felul de provocări? Iată, Schengen, care are un tip de aplicabilitate în unele state, alte pretenții în alte state și așa mai departe.
Acum cred că pot fi mai multe metode, unele mai eficiente, altele mai puțin eficiente. Din sfera metodelor mai puțin eficiente, cred că putem enumera eventuale modificări ale cadrului juridic la nivel major, la nivelul tratatelor, să spunem. Este foarte dificil în momentul de față să ne închipuim că am putea modifica anumite tratate. Iar de modificare a tratatelor ține și un anumit mecanism de vot. Anumite decizii la nivelul Uniunii Europene se iau cu majoritate, cu un anumit tip de majoritate sau altele se iau cu unanimitate. Dumneavoastră ați menționat despre necesitatea aceasta a întrunirii unanimității. Ei bine, această problemă a generat de-a lungul timpului crize în construcția europeană.
Mă gândesc aici la criza scaunului gol din anii ’60, când Franța a refuzat să mai participă la întâlnirile consiliului, tocmai pentru că se dorea trecerea de la un sistem în care deciziile erau luate cu unanimitate, la un sistem cu majoritate. Însă, dincolo de modificările acestea care ar putea fi făcute, dar care necesită o procedură anevoioasă și care implică și un anumit consens politic la nivel european, cred că această continuare a construcției europene și întărirea ei poate fi realizată astfel cum domnul din Austria despre care vorbeam la început a făcut, s-a adresat instanțelor judecătorești, a cerut instanțelor judecătorești să sesizeze curtea de justiție a Uniunii Europene și iată, am ajuns la o hotărâre care trebuie să fie respectată și care ne spune că Austria n-a respectat legislația Uniunii Europene.
Așadar, dacă ne uităm la această speță pe care am menționat-o la început, putem să vedem cât de importantă este implicarea sau mai bine zis, implicarea acestor cetățeni în respectarea, dar în același timp, în apărarea drepturilor pe care le regăsim în legislația Uniunii Europene. Și aici trebuie să avem în considerare faptul că sistemul de justiție reprezintă punctul cheie al întregii construcții juridice a Uniunii Europene, căci instanțele sunt cele care sau mai bine zis, instanțele judecătorești sunt cele de care depind de efectivitatea dreptului Uniunii Europene. E adevărat, noi, ca avocați, putem să invocăm dreptul Uniunii Europene în spețele în care asigurăm reprezentarea clienților noștri. Dar cât de efectiv este acest drept depinde într-adevăr, de modul în care instanțele judecătorești se raportează la dreptul Uniunii Europene.
Iar o premisă esențială pentru a asigura efectivitate a dreptului Uniunii Europene e să avem un sistem de justiție a cărui independență este bine consolidată, pentru că e premisa esențială. Dacă avem judecători care sunt independenți, care nu au presiuni asupra lor, atunci ei pot să găsească cele mai bune mijloace juridice și să pronunțe hotărâri după propria conștiință, cu respectarea legii, în mod evident.
Articol susținut de STOICA & Asociatii
