Este deja un fapt comun că piața energiei electrice se confruntă în prezent cu o veritabilă criză, ale cărei efecte negative sunt resimțite de către toți participanții: consumatori, furnizori, distribuitori sau producători de energie electrică. Pentru a estompa impactul acestei crize și pentru a ameliora efectele pe care creșterea alarmantă a prețurilor energiei electrică le produce, Guvernul a adoptat o serie de măsuri menite să protejeze participanții vulnerabili, majoritatea acestor intervenții legislative fiind în favoarea clienților finali.
În concret, sprijinul acordat consumatorilor se realizează prin plafonarea prețului energiei electrice pe care aceștia îl achită furnizorilor. Plafonarea a devenit aplicabilă începând cu data de 1 noiembrie 2021 (prin OUG nr. 118/2022) și continuă în prezent, data limită stabilită la ora actuală fiind 31 august 2023 (prin OUG nr. 27/2022, cu modificările sale ulterioare).
Actele normative, care s-au succedat în această materie, au modificat în dese rânduri sfera beneficiarilor plafonării prețului energiei electrice, fapt ce arată o preocupare constantă a Parlamentului și a Guvernului în acest scop. Totuși, este oare balanța intereselor client – furnizor menținută într-un oarecare echilibru, ca urmare a acestor extinderi? În cele ce urmează vom scoate în evidență o serie de aspecte ce conduc la concluzia unui răspuns mai degrabă negativ.
1) Furnizorii trebuie să suporte toată diferența dintre plafonul suportat de Guvern și prețul real de achiziție
Prin varianta inițială (din martie), a OUG nr. 27/2022, Guvernul s-a angajat că va plăti (va compensa) furnizorilor diferența între prețul lor mediu de achiziție și valoarea componentei de achiziție ce se reflectă în prețul plafonat plătit de consumatori. Acest mecanism, deși generos pentru toate părțile implicate, era vădit nesustenabil, din cauza cheltuielilor uriașe pe care le-ar fi presupus. De la 1 septembrie însă, prin OUG nr. 119/2022, Guvernul a schimbat fundamental sistemul: nu va mai ține cont de prețul mediu de achiziție plătit de furnizor (din resursele sale), ci de o valoare maximă de 1.300 lei/MWh.
De ce este acest plafon o problemă? Realitatea este că nu toată energia electrică necesară acoperirii consumului clienților a fost deja contractată de furnizori prin intermediul unor contracte pe termen lung, iar diferențele trebuie acoperite prin achiziții curente. Totodată, există situații în care unii producători sau furnizori-intermediari preferă să nu își onoreze obligațiile contractuale (stabilite într-o perioadă în care prețurile erau semnificativ mai mici decât în prezent), chiar cu riscul plății de daune interese, pentru a vinde aceeași energie electrică la prețurile din prezent, semnificativ mai mari. Nu în ultimul rând, producătorii de energie electrică răspund constant în sensul că nu mai au cantități de energie electrică livrabilă în perioada următoare.
Urmarea firească este că furnizorii sunt obligați să cumpere energie electrică de pe piețele organizate, prin intermediul licitațiilor. Realitatea este însă că singura astfel de piață, unde există oferte de vânzare, este piața pentru ziua următoare (PZU). Pe piața centralizată a contractelor bilaterale (o altă piață decât piața spot, PZU) a fost înregistrată o singură tranzacție în toată luna septembrie, și aceea pentru o cantitate foarte mică de energie. Or, spre exemplu, pentru energia livrată pe PZU în data de 12 octombrie, prețul a oscilat între 982 și aproape 2.400 lei/MWh. Au existat însă vârfuri de preț mult mai mari, de exemplu, 4.000 lei/MWh, în luna august.
Altfel spus, dacă furnizorul este nevoit să cumpere energie electrică de pe piețe la prețuri de 2.400 lei/MWh (iar realitatea aceasta este), diferența între 2.400 lei și 1.300 lei va rămâne să fie suportată de furnizor. El nu o poate recupera de la consumatori (care plătesc un preț plafonat de 680/800/1.000 lei /MWh) și nici de la Guvern (care decontează diferența doar până la 1.300 lei/MWh), ci trebuie să o suporte din veniturile proprii.
În mod evident, măsura respectivă contravine tuturor prevederilor privind protecția proprietății din Constituția României, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, fiind, în realitate, o formă de expropriere pentru cauză de interes public.
2) Marja de câștig a furnizorului este fixată de lege
Se pune astfel problema în ce constau, la urma urmei, veniturile furnizorilor? Tot OUG nr. 27/2022 stabilește că din prețul facturat clienților, o anumită fracție reprezintă „componenta de furnizare”, la rândul ei plafonată de Guvern la 73 lei/MWh (sau 80 lei/MWh în cazul clienților preluați în regim de ultimă instanță). Acești 73/80 lei/MWh reprezintă, practic, întreg venitul pe care îl înregistrează un furnizor din vânzarea unui MWh de energie electrică, iar din acest venit furnizorul trebuie să acopere prețurile uriașe de achiziție a energiei electrice din prezent, dar și „creditarea” Guvernului, astfel cum arătăm în continuare.
3) Guvernul înregistrează restanțe uriașe la plata sumelor datorate furnizorilor
OUG 27/2022 prevede că plata către furnizori a sumelor reprezentând valoarea compensării se face în termen de 10 zile de la data primirii documentelor. Pe de altă parte, tot în OUG27 se spune că Sumele aferente compensaţiilor se asigură din bugetul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale şi bugetul Ministerului Energiei. Astfel, dacă nu există buget, nu se plătesc compensările. Cert este că sumele efectiv plătite furnizorilor până în acest moment pentru schema de plafonare/compensare din OUG27 (adică începând cu 1 aprilie 2022) sunt mult mai mici decât cele pretinse în mod legitim de furnizori.
4) Furnizorii nu au primit vreun sprijin real pentru achiziționarea de energie (mai) ieftină
Deși OUG nr. 27/2022 a instituit o plafonare de facto a prețului pe care producătorul de energie electrică îl poate percepe (450 lei/MWh), acest fapt nu a condus în mod real la ameliorarea situației prezente a furnizorilor. Astfel, OUG nr. 27/2022 a mai instituit și o obligație temporară a producătorilor de a vinde energia electrică disponibilă pentru livrare până la 31 decembrie 2022, doar prin contracte bilaterale negociate direct și doar către furnizori, distribuitori, transportator și marii clienți industriali. Prin această obligație, s-a urmărit asigurarea aprovizionării acestora cu energie electrică la prețul de 450 lei/MWh (pentru că diferența de preț peste această valoare ar trebui plătită de producător sub forma contribuției la fondul de tranziție energetică).
Această obligație a rămas, în realitate, fără vreun efect concret, dat fiind că nimeni nu te poate obliga să vinzi ceea ce nu ai, iar răspunsurile producătorilor au fost în sensul că nu există energie electrică disponibilă pentru a fi livrată până la sfârșitul anului, întreaga cantitate produsă fiind deja contractată.
Față de acest aspect este cel puțin inexplicabilă intenția Parlamentului de introducere a unei obligații pentru furnizorii mari (cu minim 100.000 locuri de consum) de a încheia contracte la termen de minim 3 ani, care să acopere cel puțin 70% din cantitatea furnizată în 2021. Este evident că toți furnizorii, nu doar cei mari, ar dori să își securizeze necesarul de energie electrică pe o perioadă atât de lungă, numai că aceștia nu au de unde să o facă, în lipsa unor cantități disponibile ofertate de producători.
În plus, reglementarea obligației producătorilor de a încheia contracte bilaterale negociate direct nu a inclus și un mecanism în baza căruia furnizorii să poată efectiv desfășura astfel de negocieri cu producătorii, în lipsa unei transparentizări a cantităților disponibile. Nu se cunoaște dacă se va aplica principiul primulvenit, primul servit sau dacă producătorii ar trebui să vândă energia electrică disponibilă proporțional cu cererile primite sau în orice altă manieră. În plus, nu există nicio sancțiune și niciun fel de control cu privire la modul în care producătorii își îndeplinesc această obligație legală. Este cunoscut în piață cazul unui producător de energie electrică, ce organizează propria licitație pentru energia pe care dorește să o vândă în afara piețelor reglementate (deci printr-un contract bilateral negociat direct), aceasta după ce a refuzat anterior solicitări de contractare din partea unor furnizori, pe motiv că nu are energie electrică disponibilă pentru vânzare.
5) Consumatorii sunt protejați, nu pot rămâne fără furnizor; furnizorul, însă, nu își poate reduce portofoliul de clienți
Legea energiei electrice prevede că „Furnizorul nu are dreptul de a denunța unilateral contractele de furnizarea de energie electrică încheiate cu clienții finali.”. Pe cale de consecință, furnizorul nu are vreo posibilitate legală de a reduce portofoliul de clienți căruia trebuie să îi acopere nevoile de consum și este obligat să achiziționeze din piețele angro întreaga cantitate necesară pentru toți clienții.
Ce se întâmplă însă dacă un furnizor nu mai face față costurilor, nu mai poate achiziționa energia electrică necesară pentru clienții săi și decide să iasă de pe piață? Teoretic, legea prevede că energia electrică necesară clienților respectivi va fi furnizată de către furnizorii de ultimă instanță (FUI). Ceea ce legea nu prevede însă este vreun mecanism care să asigure că acești furnizori vor putea, la rândul lor, să se aprovizioneze cu întreaga cantitate de energie electrică necesară pentru consumul unui portofoliu de clienți cu care se pot confrunta „peste noapte”. Este de greu crezut că, în cazul în care un furnizor mai mare nu își mai poate îndeplini obligațiile contractuale, un alt furnizor – desemnat FUI de ANRE – poate prelua peste noapte un mare număr de clienți și că poate achiziționa intempestiv toată energia electrică necesară prin resurse proprii. Practic, avem un potențial efect de domino – căderea unui furnizor semnificativ are posibilitatea de a atrage rapid căderea altui furnizor semnificativ (desemnat ca FUI) și apoi a altuia după el, întreg sistemul putând intra într-o criză majoră foarte rapid. Sistemul FUI nu este gândit pentru evenimente de mare magnitudine și el nu poate funcționa corespunzător în cazul unor cutremure mari pe piață generate de eventuale insolvențe sau alte situații ce ar împiedica un mare furnizor să își îndeplinească obligațiile contractuale.
Este îngrijorător faptul că autoritățile nici măcar în acest ceas al treisprezecelea nu înțeleg această situație și nu iau măsurile, legislative în primul rând, care ar putea măcar micșora acest risc sistemic. În plus, modificarea legislativă – modificarea sistemului FUI pentru situații ce ridică un risc sistemic – ar trebui însoțită de măsuri concrete de ajutorare a furnizorilor, fie și măcar sub forma unor garanții de stat pentru asigurarea cash-flowului necesar în această perioadă.
În concluzie, este iluzorie o soluție general valabilă, care să rezolve complet nevoile tuturor părților implicate în lanțul de furnizare a energiei electrice. Este în afara discuției că bugetul de stat nu poate suporta plafonarea prețului pentru toți consumatorii de energie electrică din România, indiferent de consumul acestora, iar cele arătate mai sus nu fac decât să confirme concluzia la care au ajuns specialiștii din piața energiei electrice: schema de plafonare instituită prin OUG 27/2022 este prea generoasă pentru consumator, însă prea oneroasă pentru furnizor.
Nu credem că exagerăm când afirmăm că Guvernul realizează protecție socială pe banii furnizorilor, întrucât:
- nu le permite să stabilească liber prețul în raport cu clienții finali;
- suportă doar o parte (poate jumătate) din costul pe care furnizorul este nevoie să îl achite pentru energia electrică pentru care consumatorii plătesc prețurile plafonate.
În acest context, rămâne de văzut care vor fi modificările finale aduse de Parlament și dacă furnizorii vor putea să susțină din fonduri proprii achiziția de energie electrică până la 31 august 2023.
Un articol semnat de Dragoș Bogdan, Senior Partner - dbogdan@stoica-asociatii.ro și Mihai Stănescu, Managing Associate – mstanescu@stoica-asociatii.ro - STOICA & Asociații
0
4
