Ca avocat specializat în materia dreptului familiei, mi-am sfătuit mereu clienții ca, ori de câte ori mai există sentimente și încredere între soți, să mai dea o șansă căsătoriei. Însă atunci când relațiile de familie sunt total compromise, iar divorțul apare drept unica soluție, sfatul meu a fost acela ca, odată cu desfacerea căsătoriei, să fie rezolvate toate aspectele patrimoniale și nepatrimoniale, inclusiv lichidarea, în mod complet și la timp, a comunității legale sau convenționale de bunuri.
Lăsarea în suspensie a acestor aspecte pentru perioade îndelungate, timp în care foștii soți se recăsătoresc și intră într-o nouă comunitate legală de bunuri, poate provoca surprize dintre cele mai neplăcute, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 669 Cod civil, acțiunea având ca obiect ieșirea din indiviziune este imprescriptibilă. Chiar dacă, potrivit art. 385 Cod Civil, regimul matrimonial încetează la data depunerii cererii de divorț, în practica judiciară au existat cazuri în care comunitatea legală de bunuri, rămasă nelichidată la data desfacerii căsătoriei, nu doar că a supraviețuit mariajului, dar a și cunoscut o apreciere semnificativă, bunurile cele mai valoroase patrimonial intrând în proprietatea comună devălmașă a foștilor soți după epuizarea completă a aspectelor personale.
Într-o speță care se poate constitui într-un studiu de caz, patrimoniul comun a “ultra-activat” și și-a definitivat întinderea ulterior încetării raporturilor personale, nepatrimoniale dintre foștii soți. Avem în vedere cazul unei căsătorii încheiate și desfăcute în anii ‘80, în cursul căreia foștii soți au achiziționat în comun un imobil în construcție, care a constituit locuința familiei. Întrucât legislația comunistă (Legea nr. 58/1974) nu permitea dobândirea terenurilor în proprietate prin acte între vii, cumpărătorilor li s-a atribuit doar un drept de folosință asupra terenului aferent construcției, proprietatea aparținând statului. Căsătoria a fost desfăcută, fără ca foștii soți să lichideze și comunitatea devălmașă de bunuri, care la momentul respectiv avea o valoare neglijabilă.
Ulterior divorțului, fiecare dintre foștii soți s-a recăsătorit, intrând într-o noua comunitate de bunuri. Soțul care a rămas să locuiască în imobil a demarat împreuna cu noul partener de viață o serie de lucrări de îmbunătățire a construcției.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, proprietarii de construcții cu destinația de locuință au devenit, de drept, și proprietari ai terenurilor aferente. Art. 36 alin.3 din Legea nr. 18/1991 reglementa practic convertirea dreptului de folosință într-un drept de proprietate, cu condiția ca proprietarii construcției să fie și utilizatori actuali ai terenului. Astfel, la finalul anilor ‘90, Prefectura Municipiului București a eliberat titlul de proprietate asupra terenului în favoarea soțului rămas să locuiască în imobil și a celei de-a doua soții, considerați utilizatorii actuali ai terenului.
Pe fondul boom-ului imobiliar, fosta soție a intentat o acțiune de partaj a bunurilor comune, dobândite în timpul căsătoriei încetate cu mai bine de 20 de ani în urmă, solicitând ieșirea din indiviziune, atât cu privire la construcție, cât și la teren. După un șir interminabil de litigii, instanțele au decis nu doar anularea titlului de proprietate asupra terenului și eliberarea unui nou titlu de proprietate comună devălmașă, pe numele foștilor soți, dar și ieșirea acestora din indiviziune, atât cu privire la construcția dobândită în comun, cât și cu privire la teren, chiar dacă dreptul de proprietate asupra acestuia fusese constituit ulterior desfacerii căsătoriei proprietarilor și încetării comunității de bunuri. Instanțele au considerat că bunul a intrat retroactiv în patrimoniul comun, nelichidat al soților, prin efectul unui act normativ intrat în vigoare ulterior divorțului, chiar dacă cererea de eliberare a titlului de proprietate a fost formulată doar de către unul dintre foștii soți.
În cadrul litigiului de partaj, terenul, situat într-o zona centrală a capitalei, a fost evaluat la o sumă considerabilă, care depășea cu mult valoarea construcției, fiind practic bunul principal supus împărțirii. Întrucât configurația terenului nu permitea lotizarea, instanța a dispus atribuirea în tot a masei partajabile către cel care stăpânea în fapt bunurile, împreună cu actuala sa familie, obligându-l pe acesta la plata unei sulte către fosta soție. Ajuns demult la vârsta pensionarii, bolnav incurabil, neeligibil pentru nici o formă de creditare, fostul soț s-a văzut în situația de a-și părăsi la bătrânețe casa în care a locuit o viață întreagă, pentru a putea plăti sulta fostei soții, de care divorțase cu mai bine de 30 de ani în urma. Sulta a constat, în principal, în valoarea terenului pe care, în mod ironic, nu-l deținuseră niciodată în coproprietate în timpul căsătoriei.
Dacă lichidarea comunității de bunuri s-ar fi făcut la timp, imediat după divorț, fără a lăsa lucrurile să treneze o perioadă îndelungată, în care s-au schimbat atât regimul constituțional, cât și regimul proprietății private, nu s-ar mai fi ajuns în situația descrisă anterior.
Morala acestei spețe, care s-a aflat mai bine de un deceniu pe rolul instanțelor de judecată, este aceea că problemele nerezolvate la timpul potrivit se pot transforma în greșeli ale trecutului, care ne pot urmări și tulbura prezentul și viitorul nostru, precum și al celor care depind de noi.
Un articol semnat de Valentina Elena Preda, Partner STOICA & Asociații.
1
14
