<-- Dosare Juridice - PeliPartners -->

Dosare Juridice - Fiscalitate

Este permisă internaționalizarea unui contract comercial pur intern?

de Cristina Ioana Frîncu, Alin Gabriel Oprea     STOICA & Asociatii


Ioana Frincu, Alin Gabriel Oprea
Foto: STOICA & Asociatii
Se observă în ultima vreme practica tot mai frecventă a operatorilor economici români de a exclude aplicarea legii române, fiind preferată o lege străină care să guverneze relația contractuală dintre părți. O astfel de practică este firească în contextul în care încheierea contractelor comerciale internaționale reprezintă o componentă esențială a dreptului comerțului internațional, acestea fiind instrumentele juridice principale pentru realizarea operațiunilor de comerț și de cooperare economică internațională.

Este însă la fel de firească alegerea unei legi străine aplicabile relațiilor contractuale dintre părți în condițiile în care lipsește elementul de extraneitate specific raporturilor juridice de drept internațional privat? Cea mai frecventă situație întâlnită în practică și care reflectă pe deplin această ipoteză este cea a contractelor încheiate de filialele unor multinaționale - persoane juridice române - care, utilizând standardele contractuale agreate la nivel global, aleg să aplice legea străină, în genere, legea aplicabilă societății-mamă, tuturor raporturilor contractuale în care intră, deși acestea nu au întotdeauna un caracter internațional. Practic, în acest caz, singurul element de extraneitate este alegerea legii străine.

Se pune astfel întrebarea dacă, în acest context, alegerea legii străine este posibilă din perspectiva legii române și a dreptului Uniunii Europene.

Pentru a răspunde acestei întrebări, este necesar să vedem, în primul rând, ce înseamnă raporturile juridice de drept internațional privat și care este elementul de diferențiere față de raporturile juridice naționale. Astfel, potrivit art. 2557 alin. (2) C. civ., raporturile de drept internațional privat sunt raporturile civile, comerciale, precum și alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate. Pornind de la aceste dispoziții legale rezultă că principalul factor de diferențiere a raporturilor juridice de drept internațional privat de cele de drept intern îl reprezintă elementul de extraneitate sau elementul așa-zis „străin”.

Deși este elementul esențial în raport cu care se determină legea aplicabilă, dispozițiile legale în vigoare nu oferă o definiție a acestui termen, acesta fiind definit la nivel doctrinar și jurisprudențial ca acea parte componentă a raportului juridic aflată în străinătate sau sub incidența unei legi străine. Elementul este „străin” fie prin raportare la legea română, fie prin raportare la statul român.

Pentru a putea clasifica un raport juridic contractual ca fiind național ori internațional este necesar să avem în vedere și principalele împrejurări ce pot constitui elemente de extraneitate și care reprezintă veritabile criterii ale „internaționalității”, anume: i) cetățenia sau naționalitatea unui stat străin; ii) reședința obișnuită, domiciliul sau sediul părților în străinătate; iii) locul unde se găsește fondul de comerț sau centrul economic; iv) bunul mobil sau imobil care este situat în străinătate ori se află sub incidența unei legi străine; v) locul încheierii contractului; vi) locul executării contractului sau al prestației caracteristice; vii) locul producerii faptului cauzator de prejudicii; viii) locul în care se produce efectiv prejudiciul, precum și locul judecării litigiului.

Astfel, ori de câte ori unul dintre aceste elemente este situat pe teritoriul altui stat, criteriul internaționalității este îndeplinit. Ipoteza analizată însă vizează situația în care, deși nici unul dintre aceste elemente nu este situat în afara teritoriului național și suntem în prezența unui contract pur intern, părțile aleg totuși să aplice raportului juridic contractual o lege străină care, în lipsa unei convenții speciale în acest sens, nu s-ar aplica potrivit dreptului român ori a reglementărilor europene, oferindu-i astfel un caracter internațional.

În această situație sunt posibile două interpretări.

Într-o primă interpretare, s-ar putea susține că dispozițiile Cărții a VII-a din Codul civil, intitulată „Dispoziții de drept internațional privat” nu sunt aplicabile raporturilor juridice dintre asemenea societăți. Într-adevăr, conform dispozițiilor art. 207 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil: „Dispozițiile cărții a VII-a «Dispoziții de drept internațional privat» a Codului civil se aplică numai în cauzele deduse instanței judecătorești sau autorității competente după data intrării în vigoare a Codului civil, având ca obiect raporturi juridice cu elemente de extraneitate, indiferent de data și locul încheierii actelor ori producerii sau săvârșirii faptelor generatoare ale respectivelor raporturi juridice”.

În lipsa elementului de extraneitate, s-ar putea susține că nici reglementările prioritare ale dreptului Uniunii Europene din această materie, respectiv Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (denumit în continuare „Regulamentul Roma I”) nu sunt aplicabile unor asemenea contracte, ținând cont de faptul că dispozițiile art. 1 alin. (1) prevăd că „Prezentul regulament se aplică obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială, în situațiile care există un conflict de legi”.

Într-o a doua interpretare, s-ar putea susține că internaționalitatea contractului este dată de simpla alegere a legii străine de către părțile contractante, în temeiul autonomiei de voință, lex voluntatis. În această interpretare, alegerea lor nu este circumstanțiată de existența unei legături reale între legea desemnată și actul încheiat sau a unui interes rațional al părților. În acest caz, simpla manifestare de voință a părților ar fi suficientă pentru determinarea legii aplicabile contractului. Astfel, s-ar putea susține că puterea creatoare a voinței părților este independentă de orice legislație națională.

Din această perspectivă, prezintă relevanță dispozițiile art. 2557 alin. (3) C. civ., care fac trimitere la aplicarea cu prioritate a convențiilor internaționale la care România este parte și a dreptului Uniunii Europene, precum și dispozițiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul Roma I care prevăd cu titlu de principiu că raportul contractual este guvernat de legea aleasă de părți. În continuare, art. 3 alin. (3) din Regulamentul Roma I prevede că: „În cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în altă țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă, alegerea făcută de părți nu aduce atingere aplicării dispozițiilor legii acelei alte țări, de la care nu se poate deroga prin acord”.
Așadar, se poate observa că Regulamentul Roma I permite, de regulă, ca legea altui stat să fie aleasă de părți ca lege aplicabilă contractului, fără a fi neapărat necesar ca alegerea să aibă în vedere legea unui stat membru al Uniunii Europene. Într-adevăr, Regulamentul Roma I se aplică universal sau erga omnes, adică este irelevant dacă legislaţia unui stat membru sau a unui stat nemembru este desemnată ca fiind aplicabilă (art. 2 din Regulament prevede că: „Legea desemnată de prezentul regulament se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru”).

Singura limită impusă de reglementarea europeană este aceea ca părțile să respecte dispozițiile imperative ale legii care ar fi trebuit să se aplice în lipsa alegerii, în cazul concret, dispozițiile imperative ale legii române. Potrivit art. 2564 C.civ., pentru a înlătura aplicarea legii străine ar fi necesar să se demonstreze că părțile au ales în mod fraudulos să eludeze aplicarea legii române, altfel spus că alegerea legii străine a fost frauduloasă.

Posibilitatea aplicării dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Regulament în cazul acestor contracte - care permit, la rândul lor, alegerea legii străine ca lege aplicabilă contractului - este susținută de o parte a doctrinei, statuându-se în acest sens că instanța este obligată să aplice dispozițiile legale imperative din legea aplicabilă în lipsa alegerii unei alte legi de către părți, însă clauza de alegere a legii străine este valabil încheiată.

Considerăm însă că această posibilitate nu poate fi absolutizată, având în vedere faptul că există și autori care susțin contrariul și anume că Regulamentul Roma I nu permite internaționalizarea unui contract pur intern, în lipsa existenței unui element de extraneitate, prin alegerea unei legi potrivit art. 3 alin. (3) din Regulament, autonomia părților în alegerea legii fiind limitată la dreptul material, iar nu și la normele privind alegerea legii.

Având în vedere toate aceste considerente, putem concluziona că problematica internaționalizării unui contract pur intern este departe de a fi tranșată în mod definitiv, existând argumente puternice atât în sensul posibilității internaționalizării contractului prin voința părților chiar în lipsa unui element real de extraneitate, cât și în sens contrar. Prevalența uneia sau alteia dintre aceste interpretări depinde în primul rând de particularitățile raportului juridic dar, totodată, și de viziunea instanței asupra acestei problematici.

Un articol semnat de Cristina Ioana Frîncu, Partner (cfrincu@stoica-asociatii.ro), Alin Gabriel Oprea, Associate (aoprea@stoica-asociatii.ro), STOICA & Asociații.



Citeste mai multe despre   





Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















3242 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by