<-- Dosare Juridice - PeliPartners -->

Dosare Juridice - Protecția consumatorului

Cauzele conexate nr. C-698/18 și C-699/18 aflate pe rolul CJUE și posibilul impact al acestora asupra dreptului național

de Mircea Bogdan Popescu     STOICA & Asociatii


Mircea Bogdan Popescu
Foto: STOICA & Asociatii
În data de 7 noiembrie 2018, Tribunalul Specializat Mureș a sesizat din oficiu Curtea de Justiție a Uniunii Europene ("CJUE") cu două cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare, întemeiate pe dispozițiile articolului 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Cererile de sesizare a CJUE, astfel formulate, au fost publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C 54/11.02.2019, acestea formând actualmente obiectul cauzelor conexate C-698/18 și C-699.

Contextul procesual în care a fost formulată sesizarea Curții de la Luxemburg este reprezentat de existența pe rolul instanței de trimitere a două litigii în materia protecției consumatorului, întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști şi consumatori (lege care a transpus în dreptul național dispozițiile din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii).

Prin intermediul trimiterii, instanța națională a solicitat CJUE să pronunțe o hotărâre preliminară prin care să răspundă următoarelor două întrebări: (1) se opun dispozițiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contracte încheiate cu consumatori, respectiv considerentele 12, 21 și 23 din preambulul directivei și articolul 2 litera (b), articolul 6 alineatul (1), articolul 7 alineatul (2) și articolul 8 din directivă unui ansamblu de mijloace judiciare, în aplicarea principiului autonomiei procedurale conjugat cu cele ale echivalenței și efectivității, alcătuit din o acțiune judiciară de drept comun imprescriptibilă prin care se urmărește constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contracte încheiate cu consumatorii și o acțiune judiciară de drept comun personală, patrimonială și prescriptibilă prin care se urmărește dezideratul directivei de înlăturare a efectelor oricăror obligații născute și executate în virtutea unei clauze constatate ca având caracter abuziv pe seama consumatorului? și (2) în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, se opun aceleași prevederi unei interpretări decurgând din aplicarea principiului securității raporturilor juridice civile potrivit căruia momentul obiectiv de la care consumatorul trebuia sau ar fi trebuit să cunoască existența unei clauze abuzive ar fi momentul încetării contractului de credit în cadrul căruia a avut calitatea de consumator?

Importanța practică a răspunsului la aceste două întrebări rezidă în împrejurarea că, potrivit unei jurisprudențe constante a instanțelor judecătorești naționale, acțiunea în constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale este asimilată unei acțiuni în constatarea nulității absolute, fiind așadar imprescriptibilă extinctiv. Subsecvent stabilirii caracterul abuziv al unei clauze contractuale, consumatorul poate solicita – prin intermediul unei acțiuni personale - estituirea sumelor de bani pe care le-a plătit în temeiul clauzelor respective.

În acest context, se consideră că termenul de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiunea în restituirea sumelor plătite de consumator în temeiul clauzelor abuzive (acțiune care, potrivit naturii sale juridice, este personală și prescriptibilă extinctiv, fiind supusă termenului general de prescripție extinctivă de 3 ani, reglementat de art. 2517 Cod civil actual, respectiv art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în reglementarea anterioară intrării în vigoare a Codului civil actual) va începe să curgă doar de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care se constată caracterul abuziv al clauzelor în discuție.

În plan practic, se ajunge la situația în care exercitarea unei acțiuni eminamente prescriptibile (acțiunea în restituirea plăților efectuate în temeiul unei clauze contractuale) să poată fi amânat, teoretic, la nesfârșit, până la momentul în care consumatorul decide să exercite acțiunea - imprescriptibilă - având ca obiect constatarea caracterului abuziv al respectivei clauze contractuale, aspect care poate fi asimilat unei imprescriptibilități de facto a acțiunii în restituire, împrejurare care generează întrebări cu privire la conformitatea acestei situați juridice cu principiul securității circuitului juridic și care propune, de asemenea, spre analiză problematica stabilirii unui moment obiectiv la care consumatorul să poată fi prezumat că avea cunoștință de caracterul abuziv al clauzelor cuprinse într-un contract pe care l-a încheiat cu un profesionist. Acesta este, în linii generale, cadrul juridic pe care se grefează cele două întrebări care formează obiect al cauzelor conexate C-698/18 și C-699/18.

În esență, utilitatea acestor întrebări rezidă în faptul că situația expusă anterior determină un conflict inerent între două principii juridice fundamentale, respectiv, pe de o parte, principiul securității juridice și al încrederii legitime și, pe de altă parte, principiul ocrotirii consumatorilor care încheie un contract de credit cu un profesionist și pe care legislația îi prezumă ca aflându-se într-o situație dezavantajoasă în raporturile cu profesionistul cocontractant. Potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE, principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie să fie respectate de instituțiile Uniunii Europene, dar și de statele membre în exercitarea competențelor care le sunt conferite prin directivele Uniunii (Hotărârea Gemeente Leusden și Holin Groep, C‑487/01 și C‑7/02; Hotărârea "Goed Wonen", C‑376/02; Hotărârea Elmeka NE, C‑181/04-C‑183/04).

În ceea ce privește principiul securității juridice, după cum a statuat Curtea în repetate rânduri, din acesta rezultă printre altele că legislația Uniunii Europene trebuie să fie precisă, iar aplicarea sa trebuie să fie previzibilă pentru justițiabili, acest imperativ al securității juridice impunându‑se cu o rigoare deosebită atunci când este vorba despre o reglementare care poate să aibă consecințe financiare, pentru a permite persoanelor interesate să cunoască în mod exact întinderea obligațiilor pe care aceasta le‑o impune (Hotărârea Irlanda/Comisia, 325/85).

De asemenea, jurisprudența CJUE a confirmat, în repetate rânduri, conformitatea cu dreptul comunitar a unor dispoziții legale naționale care stabilesc termene maximale pentru exercitarea drepturilor pe care actele juridice ale Uniunii Europene le conferă destinatarilor acestora. Astfel, potrivit unei practici constante, în lipsa unei reglementări a Uniunii Europene în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a desemna instanțele competente și de a prevedea modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția deplină a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul comunitar, cu condiția ca modalitățile menționate să nu fie mai puțin favorabile decât cele care guvernează acțiunile similare întemeiate pe dreptul intern (principiul echivalenței) și să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (Hotărârea din 17 iulie 1997, Texaco și Olieselskabet Danmark, C114/95 și C115/95; Hotărârea din 11 iulie 2002, Marks & Spencer, C62/00; Hotărârea din 24 martie 2009, Danske Slagterier, C445/06). De asemenea, Curtea a recunoscut compatibilitatea cu dreptul Uniunii a stabilirii unor termene rezonabile de introducere a acțiunilor, sub sancțiunea decăderii, în vederea asigurării securității juridice.

Astfel, asemenea termene nu sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii, chiar dacă, prin definiție, scurgerea acestor termene determină respingerea, în tot sau în parte, a acțiunii intentate (Hotărârea din 17 iulie 1997, Haahr Petroleum, C90/94; Hotărârea din 15 septembrie 1998, Edis, C231/96). Pornind de la aceste orientări cu caracter de principiu, în Hotărârea CJUE din data de 19 mai 2011 pronunțată în cauza C 452/09 - "Iaia", instanța comunitară a reținut că dreptul Uniunii nu se opune ca un stat membru să invoce scurgerea unui termen de prescripție rezonabil împotriva unei acțiuni în justiție formulate de un particular cu scopul de a proteja drepturile conferite de o directivă, chiar în cazul în care statul membru nu ar fi transpus o în mod corect, cu condiția ca, prin comportamentul său, acesta să nu fi stat la originea caracterului tardiv al acțiunii. De asemenea, prin Hotărârea din data de 21 decembrie 2016 pronunțată în cauza C-327/15 - "TDC", CJUE a reținut că dreptul Uniunii nu se opune ca o autoritate națională să invoce împlinirea unui termen de prescripție rezonabil decât dacă conduita autorităților naționale coroborată cu existența unui termen de decădere au drept rezultat lipsirea totală a unei persoane de posibilitatea de ași valorifica drepturile în fața instanțelor naționale.

Prin urmare, din examinarea orientărilor jurisprudenței CJUE, rezultă că aceasta recunoaște conformitatea cu dreptul comunitar a unei dispoziții de drept național care reglementează un termen de prescripție a exercitării unui drept reglementat sau instituit de un act juridic comunitar, cu condiția ca modalitățile de exercitare a dreptului respectiv să nu fie mai puțin favorabile decât cele care guvernează acțiunile similare întemeiate pe dreptul intern și să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului reglementat de actul juridic comunitar.

Pe de altă parte, caracterul imprescriptibil al acțiunii în constatarea nulității absolute a unui act juridic (ca formă de manifestare, în materia protecției consumatorilor și în optica instanțelor interne, a principiului ocrotirii consumatorilor) constituie o regulă tradițională, care se bucură de o recunoaștere doctrinară și jurisprudențială unanimă, această afirmație fiind valabilă atât în sistemul Codului civil actual, cât și în sistemul Codului civil anterior (și al legislației elaborate sub imperiul acestuia).

Dat fiind cadrul complex al problematicii care formează obiect al cauzelor conexe C-698/18 și C-699, hotărârea pe care judecătorul comunitar urmează să o pronunțe va fi, cu certitudine, una de maximă importanță sub aspectul echilibrului pe care CJUE va trebui să îl stabilească între tradiția juridică îndelungată a caracterului imprescriptibil extinctiv al acțiunii în constatarea nulității absolute a unui act juridic, pe de o parte, și orientările jurisprudenței sale anterioare, prin care Curtea de la Luxemburg a constatat conformitatea cu dreptul comunitar a unor termene de prescripție cu privire la drepturile conferite prin actele juridice ale Uniunii Europene. Este fără îndoială util de urmărit dacă hotărârea Curții (și raționamentul pe care aceasta va fi construită) va determina o atenuare a rigorii regulii privind caracterul imprescriptibil extinctiv al acțiunii în constatarea nulității absolute sau dacă judecătorul comunitar își va explicita și nuanța jurisprudența anterioară, conservând contururile tradiționale ale imprescriptibilității nulității absolute.

Articol semnat de Mircea Bogdan Popescu - Partner, STOICA & Asociaţii​


Citeste mai multe despre   



Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.














4063 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by