Noțiunea de "încadrare juridică" reprezintă "corespondența dintre fapta materială și norma sau normele legale ce i se aplică". Astfel, scopul încadrării este de a găsi raportul exact dintre fapta și norma penală. Stabilirea încadrării juridice a faptei este esențială deoarece reprezintă în mod implicit și stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale. În caz contrar, dacă o faptă nu se poate circumscrie pe o încadrare juridică penală, respectiva faptă nu va constitui infracțiune.
Cu toate acestea, există posibilitatea ca instanța de judecată să schimbe încadrarea juridică inițială. Astfel, noțiunea de "schimbare a încadrării juridice" reprezintă constatarea că un alt text de lege prevede și sancționează fapta penală.
Ce se întâmplă în practica judiciară penală în ultima vreme este, însă, îngrijorător. Tot mai multe instanțe se folosesc de această instituție a schimbării încadrării juridice, dar nu în scopul în care aceasta a fost edictată de legiuitor, ci în scopul de a salva un rechizitoriu greșit întocmit de parchet - orice parchet - și pentru a eluda o soluție de achitare care este evidentă în cauză. Această practică a înflorit, în special, după apariția Deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016, care a avut ca efect concret dezincriminarea infracțiunii de abuz în serviciu atunci când comportamentul abuziv nu încălca o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță.
Unii spun că este doar o confuzie de percepere a instituției juridice, alții spun că este o modalitate de a susține parchetul, cu orice preț, în lupta anticorupție. Noi spunem doar că un judecător este un pilon între cele două talere ale balanței, cărui i se cere să respecte legea.
Dar să presupunem că este doar o confuzie la nivelul înțelegerii instituției schimbării de încadrare juridică.
Pentru a explica în concret această confuzie, trebuie să pornim de la scopul instituției schimbării încadrării juridice. Acesta este perfect ilustrat de Înalta Curte de Casație și Justiție care, în Decizia nr. 2093/2010, nepublicată, a reținut faptul că "ceea ce se urmărește prin schimbarea încadrării juridice este restabilirea unității structurale dintre faptă și încadrarea ei, în situațiile în care, fie operația în sine, care a adus la identificarea normei de drept, a fost greșită, fie datele în care fapta s-a săvârșit nu au fost corect reținute".
Fiind în totalitate la discreția instanțelor de judecată, schimbarea de încadrare juridică presupune atât utilizarea cunoștințelor tehnico-juridice pe care numai profesioniștii dreptului le au - respectiv judecătorii - cât și o autocenzurare a limitelor în care această instituție poate fi aplicată.
Ce înseamnă în concret această limită? Că instituția schimbării de încadrare juridică este rară, extremă și, mai mereu, în favoarea inculpatului. Noul Cod de procedură penală este gândit astfel: procurorul este singurul care acuză. El stabilește ce încadrare juridică va avea acuzația sa. Apoi judecătorul verifică dacă starea de fapt din probe se verifică în respectiva încadrarea juridică. Dacă nu, se impune achitarea. Nu este permisă utilizarea unei schimbări de încadrare juridică formale, din abuzul în serviciu - care este evident dezincriminat - în delapidare, trafic de influență sau orice altă infracțiune, doar pentru că singura soluție (care mai rămâne instanței după Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale) este achitarea. Dacă fapta nu s-a prescris, organul de urmărire penală să poată începe o nouă urmărire penală, dar aceasta este o altă chestiune.
Judecătorul nu mai poate avea un rol de pseudo-procuror, care extinde acțiunea penală pentru că descoperă din starea de fapt noi încadrări juridice. Poate că e mai bine, poate că e mai rău, dar aceasta este noul cod. E lege. Și legea se respectă.
Simplul fapt că anumite dosare pot să se încheie toate cu soluție de achitare pentru că o instituție a statului a luat o decizie cu impact asupra textului de lege acuzator nu înseamnă că judecătorii ar trebui să intervină pompieristic și să salveze rechizitoriile de la înec. Pentru că uneori destinul tragic se aplică și rechizitoriilor, nu doar oamenilor.
Un articol semnat de Veronica Dobozi, Partner, STOICA & Asociaţii
1
3
