Vara acestui an a fost marcată de tragedii care au arătat, încă o dată, limitele sistemului românesc de sănătate. După ce o femeie a născut pe trotuar în fața Spitalului Urziceni, iar alta a fost lăsată, efectiv, să moară pe un pat de spital în Maternitatea Botoșani, incendiul de la Crevedia, produs la sfârșitul lunii august, a apăsat și mai puternic degetul pe o rană care ne doare de mult.

Spitalul Universitar de Urgență EliasFoto: INQUAM Photos / Octav Ganea

Seria de evenimente în care cetățenii nu s-au putut baza pe stat, când au avut maximă nevoie, a repus pe agenda publică un subiect intens dezbătut în ultimii 20 ani, revitalizat doar în preajma unor tragedii: subfinanțarea investițiilor în sănătate. Tot de curând, sistemul medical a ajuns în vizor și după ce mai multe spitale care nu și-au făcut temele la timp au ratat șansa de a obține fonduri europene nerambursabile pentru consolidări sau renovări.

În tot acest context, e imposibil să nu ne punem o simplă întrebare: de ce nu construim spitale în România?

Răspunsul, vom vedea, nu este nici pe departe simplu. Dacă e să aruncăm o privire asupra datelor furnizate de Institutul Național de Statistică (INS), vedem că România dispune la nivel național de nu mai puțin de 368 de spitale publice. Dintre acestea, 58 sunt subordonate Ministerului Sănătății. Restul aparțin de autoritățile locale. În speță, de primării sau de consilii județene, de la caz la caz, ca urmare a descentralizării Sănătății, măsură luată în 2011.

Este important de menționat că în România avem și unități sanitare private – 167 la număr, potrivit unor statistici INS din 2020. Așadar, ajungem la un total de 535 de spitale publice și private. Un exces, după cum susțin experții contactați de Panorama pentru a înțelege de ce am ajuns aici și ce putem face pentru ca actul medical să fie unul în beneficiul cetățeanului, și nu unul în defavoarea sa.

Citește continuarea pe Panorama.ro.