Acest articol face parte din campania „Pe umerii mamei”, un demers jurnalistic de conștientizare a vulnerabilității femeilor care trec sau au trecut prin situații complicate, care s-au luptat sau încă se luptă cu neputința, cu disperarea și cu singurătatea în fața unor dureri care le-au îngenuncheat.
Când ești mamă de copil cu autism, pe umerii tăi stau multe: diagnosticul, frustrarea, neputința de a-l schimba vreodată, integrarea în societate, frica, durerea, disperarea. Peste toate acestea, speranța. Aceasta este cartea mea de vizită, pe scurt. Sunt Georgiana, mama unui adolescent cu autism, iar în ultimii 17 ani, viața mea s-a derulat cu un singur scop în minte: să fie copilul fericit. Cu orice preț, chiar și atunci când el nu știa ce înseamnă fericirea. I-am promis asta încă de când era în burtica mea și când habar n-aveam cum mi se va schimba viața. Adolescența lui a fost și încă este cea mai grea perioadă dintre toate, pentru că băiatul meu a descoperi acum că viața adevărată e plină de rău și nedreptate, nu poleită cu praf de stele, așa cum i-am promis-o eu.
În România, să naști un copil cu autism este, poate, cea mai mare provocare dintre toate, deoarece statul nu are un plan de bătaie pus la punct pentru el. Mama este cea care aleargă pe la medici după un diagnostic, caută terapeuți sau devine ea unul, stă în bancă alături de copil, se luptă pentru fiecare zâmbet, prieten, invitație la o zi de naștere, se luptă cu propriile sale gânduri care, uneori, alunecă pe un tărâm întunecat al deznădejdii.
Preț de câteva luni, am fost și eu o mamă normală, ca voi toate. Când eram gravidă, totul părea că va fi bine, abia așteptam să nasc și să cresc cel mai fericit copil de pe pământ.
„Eram cu tata la Fundeni, îmi mângâiam burtica, pe muzica lui Louis Armstrong și visam…”
Am rămas gravidă imediat după ce am împlinit vârsta de 28 de ani și imediat după ce tata a fost diagnosticat cu o formă agresivă de cancer cerebral. Așa că, multe zile din sarcină le-am petrecut pe la ușile medicilor neurochirugi, în sala de așteptare a ședințelor de chimioterapie ori prin biserici, rugându-mă să-mi țină tatăl în viață și să aduc pe lume un copil sănătos.
Vara lui 2006 mi-am petrecut-o în mare parte la Fundeni. Uneori, stăteam cu tata la umbra unui copac din curtea spitalului și ascultam iar și iar melodia lui Louis Armstrong „What a wonderful word” (Ce lume minunată). Avea un dar nebănuit de a mă liniști piesa asta. Și acum îl mai are. Mă făcea să visez la o minune pentru tata și la o viață de poveste pentru copilul meu încă nenăscut.
Îmi mângâiam burtica cu o lacrimă de fericire într-un ochi și una de tristețe în celălalt, promițându-i tatei și lui David că totul va fi bine, că vom trăi fericiți, cu toții, până la adânci bătrânețe. Și chiar credeam că așa va fi. Dar, într-o zi, ședințele la Fundeni s-au terminat, puterile tatei au slăbit atât de tare încât nimeni nu-l mai putea ajuta, iar Dumnezeu l-a luat în lumea Lui minunată. S-a întâmplat la două luni după ce eu mi-am adus copilul pe lume.
