Era deja a treia zi de când stăteam ghemuită-n pat, fără să ies din casă, și în care evitam orice oglindă. Motivul era simplu: eram urâtă.

Tulburarea dismorfică corporalăFoto: DZIANIS VASILYEU / Panthermedia / Profimedia

Mă luptam deja de ani de zile cu o stimă de sine scăzută și obsesii legate, ba de nasul meu, ba de semnul din colțul buzei, ba de dinții prea strâmbi. De data asta, însă, era diferit.

În urmă cu câteva zile văzusem o poză cu mine, făcută pe neașteptate, de la un eveniment. Surprinsă din profil. Asta a fost, pentru multă vreme, cea mai mare frică a mea: nu care cumva să mă vadă oamenii din acel unghi. Așa că, de multe ori, evitam să ies cu prietenii tocmai că să nu le dau ocazia să mă perceapă așa cum o făceam eu. De date-uri sau întâlniri cu oameni noi nici nu mai vorbim, alea ieșeau din discuție.

Fotografia aia m-a izbit. Mi se părea că totul era greșit pe fața mea, iar acum putea să vadă toată lumea acest lucru.

Problemele legate de aspectul meu fizic au apărut încă din școala generală, dar s-au accentuat pe când am dat de marele internet. Mă adânceam în scaun, scrollam ore-n șir și analizam cum arată celelalte fete. Comparația asta ajungea să fie mereu în defavoarea mea.

Abia în a patra zi de letargie, după evenimentul cu fotografia făcută pe ascuns, am simțit că ceva nu e în regulă. Avusesem și în trecut momente în care m-am izolat din același motiv, dar acum ajungea să mă afecteze. Aveam examene, cursuri la facultate, deadline-uri, iar pe toate le ignoram. Și nici nu plănuiam să ies prea curând din casă sau să mă mobilizez să fac ceva.

O săptămână mai târziu, când am decis să cer ajutor, toată treaba asta a primit și un nume: tulburare dismorfică corporală.

Tulburarea dismorfică corporală sau body dysmorphic disorder (BDD), cum i se mai spune, este clasificată în cadrul tulburărilor obsesiv-compulsive și se caracterizează printr-o preocupare excesivă pentru anumite defecte ale aspectului fizic, dar și prin acțiuni repetate de a ascunde, diminua sau elimina acel defect.

De multe ori, defectul este perceput doar de către persoanele în cauză.

„Indivizii care suferă de această afecțiune pot să își controleze în mod excesiv acele părți în legătură cu care sunt îngrijorați, să ceară reasigurări, să încerce să camufleze ceea ce ei percep drept defecte.

De asemenea, sunt obișnuiți să-și compare aspectul cu alți oameni, să facă sport până în punctul în care își fac rău sau pot să apeleze la operații estetice”, scria într-un articol din publicația BMC Psychiatry pe care îl găsisem la vremea aceea.

Toate simptomele astea pot să ducă la izolare socială și la o calitate redusă a vieții. Iar eu simțeam asta pe pielea mea.

Afecțiunea a început să primească atenție de relativ puțin timp, cu toate că oamenii sunt îngrijorați de aspectul fizic de secole întregi. Așadar, a fost inclusă în manualul de diagnostic și statistică al tulburărilor mintale (DSM) abia în 1987. De atunci și până în prezent, au crescut considerabil cercetările în ceea ce privește felul în care se manifestă sau apare BDD.

Din căutările mele, făcute la momentul în care am aflat de această tulburare, mi-am dat seama că nu eram deloc singură. Datele arată că 2% din populația din Statele Unite ale Americii se confruntă cu BDD. Adolescenții sunt cei care manifestă, în mare parte, aceste simptome, dar apare și la adulți.

În România nu există încă cifre care să descrie prea bine situația.

Totuși, chiar și în lipsa statisticilor, simptomele tulburării dismorfice corporale pot fi înțelese de foarte multă lume. Asta pentru că majoritatea dintre noi ne zbatem să îndeplinim un anumit standard sau un imperativ al frumuseții.

Denisa-Maria Petriș, psihoterapeută specializată în terapie cognitiv-comportamentală, este de părere că ar trebui să privim diferit persoanele care se confruntă cu simptome specifice acestei tulburări. Vina nu este a lor că se simt așa, ci mai degrabă a standardelor nerealiste din societate în ceea ce privește aspectul fizic.

Rușinea și perfecționismul sunt factori de risc

Când observăm cât de mult se pune accent pe aspectul fizic peste tot în jur, pare chiar ciudat să te întrebi de unde apare BDD sau care sunt factorii de risc. Totuși, există câteva trăsături comune pentru persoanele care suferă de tulburarea dismorfică corporală. Una dintre ele este perfecționismul.

„Dacă suntem crescuți într-un mediu care valorizează foarte mult ca noi să facem lucrurile într-o manieră mai mult sau mai puțin perfectă, atunci e foarte posibil să ni se transmită mesajul că și corpurile noastre ar trebui să arate perfect”, continuă psihologa.

Pe lângă asta, încă din copilărie se întâmplă ca oamenii să treacă prin experiențe rușinoase legate de corpurile lor, iar la final internalizează că ceva este în neregulă cu ele.

„Dacă ni se spune foarte des (n.r.: în copilărie) «aia nu face», «aia nu e ok», «ar trebui să simți rușine în legătură cu greșelile tale», ni se modelează această neacceptare. Rușinea este folosită foarte des drept «armă» împotriva noastră și atunci facem orice ca să nu o simțim”, explică Denisa-Maria Petriș.

Multă lume asociază simptomele cu traume din copilărie sau cu bullying legat de aspectul fizic, însă unii consideră că BDD este o combinație de motive genetice, emoționale și neurobiologice.

Printre ei se numără și Dr. Katharine A. Phillips, profesoară de psihiatrie la Facultatea de Medicină Brown, care a vorbit despre asta într-un articol publicat de The New York Times.

Este, de asemenea, autoarea cărții „Understanding Body Dysmorphic Disorder: An Essential Guide”, unde explică prin interviuri și povești simptome ale oamenilor care suferă de BDD, ce tratament funcționează și cum ar trebui să ne raportăm la această tulburare.

„Există o probabilitate ca genele cu care se naște o persoană să ofere o fundație pentru BDD”, explică Phillips pentru NY Times. În 20% din cazuri un părinte, o soră, un frate sau un copil din familie aveau și ei simptome similare.

De asemenea, alte studii realizate de Dr. Feusner și Phillips, sugerează că ar putea exista mai multă activitate în unele circuite ale creierului în cazul persoanelor care au BDD.

Pentru cineva care încearcă să înțeleagă un diagnostic, toate cele trei au sens: atât partea genetică, emoțională, cât și neurobiologică. La puțin timp după ce am aflat de aceste simptome și am început să mă documentez, am realizat că mama mea se comporta exact la fel și făcuse asta toată viața.

Răspunsul meu, pentru o perioadă îndelungată, la lucrurile pe care le auzeam în jurul meu, la ceea ce vedeam în online și la ideile pe care mi le creasem legate de cum ar trebui să arăt a fost să-mi pedepsesc corpul. Făceam asta prin înfometare sau prin mâncat excesiv de mult. BDD are o puternică componentă care menține tulburările alimentare, explică Denisa-Maria Petriș.

Tulburările alimentare pot să apară și ele

FOTO: sayan bunard / Alamy / Alamy

Tulburările alimentare pot să pună în pericol viața oamenilor care se confruntă cu ele. Se manifestă printr-o obsesie legată de mâncare, dar și de felul în care arată corpul. Aici sunt incluse anorexia nervosa, bulimia nervosa sau mâncatul compulsiv.

Simptomele tulburărilor alimentare și ale tulburării dismorfice corporale pot să se suprapună pentru că au un lucru în comun: imagine negativă asupra corpului nostru. De asemenea, comportamentele prin care controlezi în exces felul în care arăți sau te uiți obsesiv în oglindă sunt similarități între cele două.

Totuși, există câteva diferențe importante. Când vorbim de tulburări alimentare, este obligatoriu să existe probleme legate de felul în care ne hrănim. Un diagnostic de BDD nu înseamnă neapărat că există și o problemă cu felul în care mâncăm, arată Phillips într-un articol publicat în International OCD Foundation.

Un lucru pe care nu l-am menționat, comun în ambele tulburări, este stima de sine scăzută. Mulți specialiști cred că pe asta ar trebui să se pună accentul când vine vorba de tratament. Specific terapiei cognitiv-comportamentale, în momentul în care cineva se confruntă cu astfel de simptome, este ca persoana să fie expusă la acele situații de care îi este frică și pe care le evită.

De exemplu, dacă ai impresia că ai nasul extrem de mare și că toată lumea de la o petrecere va observa asta și se va uita doar la nasul tău, ar trebui să mergi la acea petrecere ca să te convingi că nu e așa. Totuși, nu toată lumea este de acord cu această abordare.

Compasiunea față de propria persoană poate să funcționeze la fel de bine precum expunerea

Denisa-Maria Petriș consideră că „poate fi destul de crud din partea noastră să le cerem persoanelor sensibile la ideea de rușine să simtă niveluri enorme de rușine făcând tot felul de expuneri”.

O alternativă pe care o oferă literatura este munca axată pe compasiune față de propria persoană, continuă psihoterapeuta. Compasiunea față de propria persoană are și componenta de common humanity (umanitate comună).

Common humanity se caracterizează prin faptul că „suntem cu toții în aceeași barcă, cu toții suferim din cauza lucrurilor care ni se întâmplă, deși mereu când suferim ne simțim singuri”, explică Petriș.

Apare un soi de alinare atunci când ne dăm seama că, de fapt, majoritatea dintre noi trecem prin aceleași stări. BDD, din experiența mea cel puțin, vine cu foarte multă rușine cauzată de faptul că te gândești obsesiv la aspectul fizic. Tocmai de aceea, îți e foarte greu să împărtășești acele stări cu cei din jur.

Când am început să fac asta, am fost șocată să constat că și prietenele mele treceau prin lucruri similare și, pe parcurs, au dezvoltat diverse mecanisme cu ajutorul cărora să treacă peste acele stări. Una dintre ele se înfometa în ziua de dinainte de vreo petrecere, ca să arate mai bine în outfitul pe care-l avea în cap. Alta nu mergea la piscină niciodată, pentru că nu voia că alți oameni să-i vadă corpul.

„Există această «țeapă societală» potrivit căreia oricât ai face, în orice fel ai arăta, adevărul e că niciodată nu va fi bine. Ne creează multe emoții negative să trăim după standardele pe care ni le impune societatea”, continuă psihoterapeuta.

Pentru că știm că mulți dintre noi trecem prin stări similare, un lucru pe care putem să-l facem ca să ameliorăm aceste stări este să ne concentrăm pe celelalte lucruri pe care le poate face corpul nostru. De când cu Instagram, Tik Tok sau alte tipuri de social media, asta pare din ce în ce mai greu. Dar nu e imposibil.

„Până la urmă, prin corpurile noastre reușim zilnic să ne angajăm în tot felul de interacțiuni cu mediul nostru, să facem lucrurile importante pentru noi, să vedem lucrurile din jurul nostru sau să-i luăm în brațe pe oamenii importanți pentru noi. Toate lucrurile astea sunt posibile pentru că avem un corp. Mergem într-o vacanță pentru că avem un corp care ne duce acolo să ne bucurăm de tot felul de plăceri: de mâncare, de atingeri, de soare, de apă”, explică Petriș.

Chiar dacă până aici poate părea un tablou destul de gri, nu este imposibil să trăiești cu BDD sau să treci prin simptomele tulburării. În ceea ce privește tratamentul, este o combinație între medicamente și terapie.

Terapie sau medicamente?

FOTO: Zdenek Sasek / Alamy / Alamy / Profimedia

În cazul meu, cel puțin, mi s-a oferit de la început această variantă: medicamente și terapie. A fost o combinație de inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei (ISRS) sau antidepresive, cum le știm cu toții. Zoloft, Anxiar și Gabaran, acesta a fost „pachetul”.

Și asta se prescrie, în general, când vine vorba de simptome severe din sfera tulburării dismorfice corporale, pentru că sunt considerate ca fiind eficiente. Când spun simptome severe, mă refer la persoanele care îndeplinesc toate criteriile din DSM sau cele care au ideații suicidare.

Unele studii arată că ameliorează simptomele în mai mult de 50% sau 80% din participanții la cercetare, potrivit International OCD Foundation.

După câteva săptămâni în care am luat medicamente și am mers la terapie, am considerat că e suficientă doar ultima. Însă ce funcționează pentru o persoană, poate să dea greș pentru alta.

Terapia cognitiv-comportamentală pare să dea roade în cazul BDD. O problemă majoră când vine vorba de BDD este că nu este detectată, tot din cauza rușinii.

Tocmai de aceea, terapeuții trebuie să fie atenți la unele semne, cum ar fi îngrijorare excesivă legată de aspectul fizic, skin picking (dermatilomania - nevoia imperioasă a unei persoane de a-și leza pielea), control asupra corpului, atacuri de panică, ideea că nimeni nu te place sau că oamenii te percep diferit ș.a.m.d.

În ceea ce privește rata de succes a terapiei cognitiv comportamentale în a ameliora simptomele BDD, șase studii clinice aleatorii au arătat că are o eficacitate între 48% - 82% în cazul adulților.

Indiferent de tratament, el trebuie adaptat la persoana care solicită ajutor la acel moment. Pe lângă toate astea, ce funcționează și ce am observat că ajută foarte mult este ajutorul pe care îl primești de la cei din jur și înțelegerea pe care ți-o oferă.

Este important ca prietenii să fie aproape și să încerce să asculte atunci când cineva spune că se simte într-un anumit fel legat de corpul lui. De-a lungul timpului am auzit deseori că „sunt nebună” sau că „vreau atenție”, iar lucrurile astea m-au făcut să tac și să nu cer ajutor, pentru că mi se părea că problema e doar în capul meu.

Acum, la un an de când am aflat că am BDD, îmi e mai ușor să vorbesc despre asta. Unele zile vin cu mai multă încărcătură emoțională, în altele ajung să-mi apreciez corpul pentru că îmi amintesc că poate să facă nespus de multe lucruri. Cu perspectiva asta în minte îmi privesc diferit șoldurile, de exemplu.

Dintr-o dată nu mai sunt prea mari, ci sunt numai bune pentru hula hoop-ul pe care l-am primit la șapte ani, pe care iubeam să-l folosesc. La fel și degetele mele, care deși sunt prea butucănoase, tastează extrem de rapid și mă ajută să nu ratez deadline-uri la muncă. Cu nasul a fost cea mai lungă luptă, dar și aia a luat sfârșit când am mirosit vara asta o tufă de caprifoi.

Bref, tulburarea dismorfică corporală nu dispare de la o zi la alta. La mijloc sunt ședințe lungi de terapie, plânsete, eforturi constante de a arăta compasiune față de propria persoană și mici doze de expunere. Cu toate astea, e liniștitor să observi că nu e mereu rău și că, treptat, poate fi mai bine.

Nota autoarei: Experiența din acest text este una particulară, iar BDD se poate manifesta diferit în funcție de persoană. Nu încurajăm ca acest articol să fie folosit de cineva pentru a se diagnostica. Dacă cineva simte că trece prin stări similare, care le afectează viața, recomandăm să contacteze un specialist.

De asemenea, așa cum explica psihoterapeuta Denisa-Maria Petriș, este important să nu patologizăm situațiile normale, cum ar fi momentele în care nu ne place cum arătăm din diverse motive. Cu astfel de situații e probabil să ne confruntăm cu toții și nu sunt neapărat probleme mintale, ci mai degrabă felul nostru de a reacționa la standardele nerealiste de frumusețe din exterior.