„Doar ca un exemplu, un caz recent, o persoană cu picior amputat. Fiica persoanei se chinuie să facă dosarul, iar autoritățile refuză să îi facă anchetă, primarul din comunitatea fiicei spunând: Nu vreau handicap în comună. Fiica a făcut sesizare la prefectură și la poliție”, arată un raport publicat la sfârșitul săptămânii trecute de Banca Mondială

Persoane cu dizabilitățiFoto: dpa picture alliance / Alamy / Alamy / Profimedia

Articolul pe scurt:

• Sunt județe în care nu se oferă nicio informație necesară pentru a-ți face dosarul pentru obținerea certificatului

• Nu există un mecanism oficial de informare în domeniul dizabilității, care să beneficieze de o planificare strategică, de un buget dedicat sau de o rețea de profesioniști

• Nu există un sistem național de referire, protocoale, proceduri sau responsabilități cu privire la obligația medicilor de a realiza informarea inițială în domeniul dizabilității

• Actuala interfață dintre persoane și instituții reprezintă o „verigă slabă” a sistemului din domeniul dizabilității.

• Majoritatea persoanelor cu dizabilități nu folosesc Internetul pentru a accesa instituțiile și serviciile adresate populației.

• În România nu se pot face nici măcar estimări grosiere asupra dimensiunii fenomenului de renunțare/refuz pe parcursul demersului de obținere a documentelor medicale.

Cum află populația despre sistemul de evaluare a dizabilității?

„Doar ca un exemplu, un caz recent, o persoană cu picior amputat. Fiica persoanei se chinuie să facă dosarul, iar autoritățile refuză să îi facă anchetă, primarul din comunitatea fiicei spunând: Nu vreau handicap în comună. Fiica a făcut sesizare la prefectură și la poliție”, arată un raport publicat la sfârșitul săptămânii trecute de Banca Mondială

Sunt județe de pildă unde nu se oferă niciuna dintre informațiile necesare pentru a-ți face dosarul pentru obținerea certificatului. De obicei, persoanele solicitante pot afla cum să acceseze Serviciul de Evaluare Complexa a Persoanelor Adulte cu Handicap (SECPAH) ce trebuie să conțină dosarul și cum trebuie întocmit, cum și unde se depun cererea și dosarul. În mai puțin de o treime dintre județe, pot înțelege cum se realizează și cum se iau deciziile referitoare la încadrarea în grad și tip de handicap, precum și cum pot depune o plângere sau contestație, se mai arată în documentul Băncii Mondiale.

În România, nu există un mecanism oficial de informare în domeniul dizabilității, care să beneficieze de o planificare strategică, de un buget dedicat sau de o rețea de profesioniști. Actorii cheie responsabili de informarea inițială sunt Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) prin SECPAH, la nivel de județ/sector al municipiului București, și Serviciu Public de Asistență Socială (SPAS), la nivelul comunităților.

Acestea informează populația, la cerere, în sediile lor locale sau județene sau pe pagina lor de Internet, fără a apela la echipe mobile sau la activități de informare din „ușă în ușă”.

Aceste instituții joacă un rol esențial în informarea populației în legătură cu programul și aspectele operaționale ale acestuia (pași, proceduri, puncte de contact, perioada și locul în care se face înregistrarea ș.a.m.d.) încă din primele faze ale demersului de obținere a certificatului de încadrare în grad de handicap, încurajând populația vizată să se implice, să depună dosarul și să furnizeze informațiile necesare în etapa de depunere și înregistrare a dosarului.

Cu toate acestea, nu există un sistem național de referire, protocoale, proceduri sau responsabilități cu privire la obligația personalului medical de a realiza informarea inițială în domeniul dizabilității.

În ceea ce privește SPAS, potrivit Inspecției Sociale, peste trei sferturi dintre comunitățile inspectate nu au o diagnoză socială, nu au disponibile servicii de identificare timpurie, de intervenție precoce și de prevenire și nu identifică grupurile vulnerabile (inclusiv persoanele cu dizabilități) sau nevoile specifice ale acestora.

Există totuși diferențe semnificative între comunități. În timp ce unele SPAS-uri îndrumă, încurajează și ajută populația (mai ales persoanele vârstnice) să solicite certificatul de încadrare în grad de handicap, alte SPAS-uri nu doar că nu reușesc să informeze populația, dar și refuză să efectueze ancheta socială obligatorie și descurajează în mod deliberat persoanele să solicite încadrarea în grad de handicap, deoarece „primarul nu vrea handicap în comuna sa.” Ultimul punct al acestei secțiuni se referă la mesajul cheie al comunicării privind dizabilitatea.

• Raportul de față folosește termenul „dizabilitate”, însă în România, toate instituțiile și toate documentele implicate în evaluarea dizabilității folosesc termenul de „handicap” care este consacrat în Constituția României (art. 50) și preluat în Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Astfel, certificatul este „certificat de încadrare în grad de handicap”, serviciile de evaluare se numesc „servicii de evaluare complexă a persoanelor adulte cu handicap”, iar comisia este „comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap”.

La modul mai general, în limbajul juridic și cel comun, persoanele cu dizabilități sunt denumite „persoane cu handicap”, deoarece „doar handicapul conferă drepturi, în timp ce dizabilitatea este doar un termen folosit în documentele strategice sau lucrările academice, fără nicio putere în instanță sau la nivel instituțional”.

Acesta este un element important care reflectă contextul social și instituțional general. Cu toate că procesul de modernizare a cadrului legislativ a fost inițiat în urmă cu ceva ani și criteriile medico-psihosociale de evaluare au fost introduse în 2007, limbajul reflectă în continuare faptul că dizabilitatea este percepută, în general, ca o problemă medicală, o deficiență, o afectare. Chiar și interviurile realizate cu persoanele cu dizabilități au arătat că la baza utilizării termenului „handicap” stă convingerea că certificatul atestă existența unei afecțiuni medicale.

Prin urmare, activitățile de formare a specialiștilor trebuie acompaniate de campanii de informare, educare și comunicare cu actualii beneficiari și cu populația generală. Altfel, interpretările și concepțiile greșite pot duce la o lipsă de încredere în rândul actorilor, probleme în implementare, irosirea resurselor, ineficiență, o scădere a eficacității și posibil eșecul reformei.

Majoritatea persoanelor cu dizabilități nu folosesc Internetul pentru a accesa instituțiile și serviciile adresate populației

De pildă, un studiu recent arată că majoritatea persoanelor cu dizabilități nu au utilizat Internetul în ultima lună: 50% dintre persoanele cu unele limitări și 64% dintre cele cu limitări severe. Accesibilizarea comunicării și informațiilor offline este de asemenea limitată atât la nivel județean, cât și la nivel local, deși este responsabilitatea autorităților publice.

Mai puțin de jumătate dintre serviciile județene de asistență socială oferă o comunicare și informații accesibile persoanelor cu diferite tipuri de dizabilități. Mai mult, 54% dintre ele nu au realizat deloc adaptări.

În cazul utilizatorilor de scaun rulant, accesul fizic este de asemenea unul foarte limitat, deoarece majoritatea acestor sedii nu sunt dotate cu rampe, nu au locuri de parcare speciale sau nu sunt echipate cu toalete accesibilizate.

De asemenea, așa cum am arătat mai sus, comunicarea offline este rareori adaptată la nevoile persoanelor cu deficiențe de vedere.

Cazul unui nevăzător complet

„Recent am avut nevoie să fac un certificat de handicap pentru un membru al familiei. Eu sunt nevăzător complet. Mă bazez masiv pe comunicarea la distanță, deoarece deplasarea la sediul instituției este mult prea complicată. În plus, era vorba de a obține niște informații de bază, în speță aveam nevoie să știu care sunt documentele necesare pentru depunerea dosarului în vederea obținerii încadrării în grad de handicap. Înainte de a trece la barierele de acces, aș vrea să subliniez câteva aspecte extrem de importante. Eu folosesc tehnologiile de acces de peste 20 de ani. Am calculator de mic și sunt un utilizator avansat. Nu doar că m-a pasionat de mic tehnologia, dar și lucrez în domeniu. Sunt expert în accesibilitate, iar de-a lungul timpului am oferit consultanță atât instituțiilor publice, cât și operatorilor privați. Spun toate astea ca să contextualizez, să subliniez faptul că nu sunt un începător care se încurcă în butoane. Și cu toate astea, nu am reușit să îmi extrag informațiile de care aveam nevoie de pe site-ul instituției, https://www.dasvoluntari. ro/. Deși pe site există o secțiune „Documente necesare” eu nu am reușit sub nici o formă să o accesez, cu tot arsenalul de mijloace tehnice pe care îl cunosc. A trebuit să sun, să fiu preluat de către cineva, cineva care m-a trimis la site-ul inaccesibil. De abia după ce i-am explicat speța mi-a dat informațiile necesare”.

Și situațiile de genul acesta nu sunt izolate. Măsurile de accesibilizare luate de unele instituții sunt, de cele mai multe ori, luate în necunoștință de cauză. Companiile subcontractate, de cele mai multe ori, nu au habar despre implementarea corectă a standardelor de accesibilitate. Până când nu vom avea un cadru legislativ și educațional pentru pregătirea specialiștilor și recunoașterea acestora ca atare, într-un mod oficial, singura soluție rămâne angrenarea persoanelor cu dizabilități și a organizațiilor reprezentative în construirea unui plan de accesibilizare și în procesul de audit.”

Concluzii: Principalul risc prezentat de o comunicare deficitară îl reprezintă neaccesarea populației țintă, care nu află de existența programului

Încadrarea în grad și tip de handicap depind foarte mult de accesul persoanelor la informații suficiente pentru a-și putea depune dosarul.

În lipsa unor eforturi de informare adecvate, este posibil ca populația vizată sau grupurile vulnerabile să nu dețină cunoștințele sau capacitatea de care au nevoie pentru a solicita ajutorul, riscând să rămână în afara sistemului.

Actuala interfață dintre persoane și instituții reprezintă o „verigă slabă” a sistemului din domeniul dizabilității. Informațiile furnizate sunt incomplete și insuficient adaptate la diferitele tipuri de dizabilități și la grupurile vulnerabile expuse riscurilor sociale.

Principalul risc prezentat de o comunicare deficitară îl reprezintă neaccesarea populației țintă, care nu află de existența programului ori nu reușește să înțeleagă programul sau modalitatea de înregistrare. Trebuie modificat mesajul cheie, din „handicap” în „dizabilitate”, în vederea susținerii reformelor care asigură trecerea sistemului de la o abordare medicală la una holistică. Acest fapt nu este posibil fără o modificare legislativă.

Ce s-ar putea face?

Însă, în egală măsură, este nevoie de informare, educare și comunicare susținută pentru a schimba modul în care sunt percepuți actualii beneficiari, precum și percepția generală a dizabilității ca un „handicap” și a certificatului de încadrare în grad de handicap ca o compensație pentru anumite afecțiuni medicale.

O metodă folosită în unele țări pentru optimizarea informării inițiale este introducerea unui formular standardizat (de exemplu, un „formular verde”) ce trebuie completat de către toți medicii specialiști după ce stabilesc un diagnostic care este menționat în criteriile de încadrare în grad de handicap.

Spre exemplu, în acest sens ar putea fi stabilită o listă de coduri de boală care să fie aprobată în comun de MS și MMPS. În plus, „formularul verde” ar putea fi însoțit de o broșură cu informații esențiale (privind posibilitatea încadrării în grad de handicap și principalii pași ai demersului) pe care unitatea sanitară ar trebui să o înmâneze persoanelor care primesc formularul completat de medic.

Introducerea unei astfel de măsuri nu doar că ar avea potențialul de a îmbunătăți sensibil informare inițială a tuturor categoriilor de populație, dar ar crește și accesul la evaluarea dizabilității simultan cu o restrângere a oportunităților de a obține/elibera documente medicale asupra cărora există suspiciunea cu privire la realitatea sau corectitudinea informațiilor menționate în acestea.

Site-ul ANDPDCA ar trebui să conțină o pagină dedicată, care să fie permanent actualizată, cu privire la evaluarea copiilor și a persoanelor adulte în vederea încadrării în grad și tip de handicap, pentru a compensa conținutul lacunar al siteurilor DGASPC-urilor și SPAS-urilor și pentru a asigura un acces echitabil la informații tuturor cetățenilor

Imposibilul drum pentru întocmirea, depunerea și înregistrarea dosarului

Referitor la demersul de încadrare în grad de handicap din România, nici SPAS și nici SECPAH nu păstrează date cu privire la persoanele care încep demersul și nu îl finalizează. Spre exemplu, persoane care depun cerere pentru anchetă socială și renunță înainte de o obține sau SPAS refuză să o realizeze din diferite motive. Sau persoane care obțin ancheta socială, dar renunță să aplice la SECPAH.

Sau persoane care completează cererea de evaluare la SECPAH, dar renunță înainte ca evaluarea să fie finalizată sau SECPAH nu le înregistrează, spre exemplu, pe motiv de dosar incomplet. Oricum, nici una dintre cele două instituțiile nu monitorizează fenomenul de renunțare la demersul de încadrare sau de refuz de înregistrare.

În România nu sunt disponibile date despre numărul de persoane diagnosticate de un medic de specialitate cu o afecțiune dintre cele menționate în criteriile de încadrare în grad de handicap, nici despre numărul de persoane care au cerut/primit o scrisoare medicală din partea medicilor de familie sau care au încercat să obțină documentele medicale pentru solicitarea certificatului, într-o anumită perioadă de referință (lună sau an).

Cu alte cuvinte, nu se pot face nici măcar estimări grosiere asupra dimensiunii fenomenului de renunțare/refuz pe parcursul demersului de obținere a documentelor medicale. Nu se poate afla, populația care depune eforturi în acest sens și nici șansele de succes/eșec corespunzătoare acestui prim pas.

Datele indică faptul că, atât în mediul urban, cât și în cel rural, într-o lună. există aproximativ 6-8 de persoane pe localitate, în medie, care depun cererea, dar nu beneficiază de o anchetă socială. Acesta este un efect combinat al refuzului din partea SPAS și al renunțării din partea solicitanților. Cel mai frecvent motiv pentru refuzul de a efectua o anchetă socială este lipsa actelor de identitate sau faptul că actele de identitate nu sunt actualizate sau lipsa unei reședințe stabile în cadrul unității administrativ-teritoriale respective.

La nivel județean, în medie, pe lună, SECPAH/ DGASPC-urile resping aproximativ 15-20 de cereri de evaluare a gradului de handicap, în principal pentru că nu sunt însoțite de dosarul complet corespunzător dosarul în vederea încadrării în grad de handicap pentru persoane adulte trebuie să conțină următoarele documente medicale:

(1) referat privind situația medicală actuală, elaborat de un medic specialist;

(2) scrisoare medicală standard din partea medicului de familie, numai în cazul primei evaluări (dea lungul vieții) în vederea încadrării;

(3) copii ale biletelor de externare din spital, dacă este cazul; și

(4) investigații paraclinice solicitate de SECPAH.

De asemenea, pentru unele afecțiuni medicale este necesară o evaluare psihologică de la un psiholog clinician. SPAS verifică dacă documente medicale sunt la dosar. În pasul următor, un reprezentant SECPAH/DGASPC verifică întregul pachet de documente medicale în momentul înregistrării dosarului, iar ulterior specialiștii SECPAH le utilizează în faza de evaluare complexă, când pot solicita investigații paraclinice sau referate medicale suplimentare, dacă este necesar.

Există trei probleme principale legate de faza de obținere a documentelor medicale și psihologice.

Prima se referă la accesibilitatea financiară și geografică a serviciilor de sănătate specializate.

A doua este legată de suspiciunile de fraudă și de modul în care sunt abordate acestea.

În fine, a treia se referă la cunoștințele limitate privind criteriile de încadrare în grad de handicap ale multor cadre medicale.

Dosarul pentru evaluarea complexă și barierele de acces

Documentele solicitate în dosarul depus pentru evaluaresunt reglementate de HG nr. 430/2008, art.6. Dar, SPAS-urile pot decide să adauge alte documente sau să solicite unele documente în format electronic, fotocopie, copie certificată, original, sau o combinație a acestor formate.

Aproape toate SPAS-urile incluse în eșantion impun solicitantului să adune un set de documente înainte de a efectua ancheta socială obligatorie. 1. Există multe documente necesare și, ceea ce este mai important, în majoritatea cazurilor, solicitanții trebuie să furnizeze același document an după an.

„Am adus aceleași documente și anul trecut și anul dinainte, deja mă cunosc, de ce nu le folosesc și trebuie să plătesc pentru mai multe copii?”

2. Fotocopiile și copiile legalizate implică costuri pe care multe persoane cu dizabilități și le permit cu greu.

Din acest motiv, unele ONG-uri oferă un serviciu de „foto-chioșc”, unde pun la dispoziție toate formularele standardizate, fac fotocopii gratuite, informează și ajută solicitanții la completarea formularelor.

3. În percepția lor, nu numai dosarul, dar întreaga procedură este „birocratică și etapele necesare sunt dificil de parcurs, ”de parcă ar dori să renunțăm” și, într-adevăr, „mulți renunță pentru că ar avea nevoie de mult mai mult sprijin, pe care, din păcate, autoritățile nu îl oferă”.De remarcat, Inspecția Socială raportează, de asemenea, că doar 56% din SPAS oferă servicii de consiliere cu privire la modul de întocmire a dosarului pentru încadrarea în grad de handicap

4. Dosarul este „stufos” și demersul „greoi” cu atât mai mult cu cât informațiile inițiale sunt insuficiente: „Ar trebui să știm de la bun început nu numai lista de documente, ci și de unde și cum să le obținem, nu doar să mergem la ghișeu, de unde să ne întoarcă de trei sau patru ori pentru că nu avem documentele necesare”.

Din motivele menționate mai sus, „mulți vârstnici, în special din zonele rurale și dacă au o pensie, nu doresc să-și irosească energia și timpul pentru a solicita un certificat de încadrare în grad de handicap”. În același timp, o astfel de procedură este „aproape imposibilă, de exemplu, pentru persoanele fără adăpost.

„La final am așteptat foarte mult timp - 2 luni - pentru a obține certificatul. După aceea a trebuit să mă duc în cealaltă clădire pentru a aduce o copie a certificatului și să semnez o altă hârtie pentru a fi înregistrat pentru plată. Dar nu am înțeles că trebuie să fac acest lucru și nu m-am dus să semnez pentru a fi înregistrat pentru plată, așa că nu am primit banii din acest motiv. Acesta este un lucru care ar trebui schimbat pentru că am pierdut banii pentru acea perioadă și nu este corect.” (Interviu cu fiica unei PAH, femeie, 54 de ani)”

Ți-au greșit dosarul și decizi să-i dai în judecată. Durata litigiilor. Cazuri concrete

Litigiile legate de certificatul de încadrare în grad de handicap pot dura între 15 zile și 1.000 de zile, cu o durată medie de aproximativ un an. Există diferențe considerabile între județe. Spre exemplu, în județul Bistrița-Năsăud, litigiile sunt raportate a dura între 15 și 30 de zile.

În județul Neamț, intervalul crește la 90-150 de zile, în timp ce în județul Cluj, durata litigiilor variază între 200 și 1.000 de zile. Interviurile cu persoane cu dizabilități și cu ONG-uri confirmă durata lungă a procedurii de contestație, unele persoane ajungând la o nouă evaluare pentru înnoirea certificatului înainte să obțină o hotărâre definitivă cu privire la certificatul existent. ”Ne judecăm din iulie 2019, chiar acum ne dăm în cap cu medicina legală, în 5 zile trebuie să le facem pe toate, pe toate, e foarte greu. Dacă ar fi făcut tot acolo la sediul medicinei legale ar fi fost mai ușor, dar ne-au pus niște hârtii în brațe și ne-au spus rezolvați-le, foarte greu merge pentru că este nebunia asta în spital cu COVID-ul, astăzi am făcut neurochirurgia”. (Interviu cu..., femeie, 20 ani)

”V-a informat cineva de la comisie sau serviciul de evaluare că aveți acest drept de a contesta dacă nu sunteți nemulțumită sau v-a îndrumat altcineva? - Nu. Nici de la comisia de încadrare în grad nu ne-au spus lucrul ăsta și nici de la asistență socială nu ne-a zis nimeni lucrul ăsta. Pot să spun că din fericire, am fost eu la curent cu lucrurile astea pentru că cu doi ani înainte [ca fiica sa să împlinească 18 ani] am început să mă interesez eu personal de lucrurile astea, dar nici așa nu am fost la curent cu toate. [...] Am știut că trebuie să facem contestație în instanță dacă nu primim același grad...am știut lucrul ăsta dar nu am știut ce înseamnă asta. [...] În contestație am scris că o reprezint eu pentru că ea are dificultăți de vorbire. Vă dați seama că nu am știut că am nevoie de împuternicire, nu am știut că am nevoie de curatelă sau de tutelă...nu am știut nimic de lucrurile astea...și am ajuns acolo, ne-am ridicat amândouă în picioare și am înaintat și bineînțeles că judecătoarea m-a întrebat dar cine sunteți? Păi sunt mama. Păi și ce căutați, ce vreți? [...] Mi-a spus foarte frumos că va sta de vorbă cu mine dar că ceea ce spun eu nu va putea fi consemnat pentru că nu am nicio împuternicire nimic. Ea este considerată adult...ne-a sfătuit atunci doamna judecător să facem curatela...de curatelă ne-a mai spus doamna neurolog și doamna de la psihiatrie dar nu ne-a spus că este o urgență. Ne-a spus numai că ar trebui să o facem...nici nu am luat-o în calcul. După ce ne-a spus-o doamna judecător, am făcut-o și pe aia. [...] Încă suntem în instanță. Am contestat gradul în instanță, ne judecăm din iulie 2019 pe tema asta. Chiar acuma ne dăm în cap cu Institutul de Medicină Legală...maraton...în cinci zile trebuie să le facem pe toate, pe toate, pe toate. E foarte greu.” (Interviu cu ... femeie, 20 ani)”

Alte concluzii; Cele mai frecvente trei surse de nemulțumire țin de aprecierea: gradului de handicap; termenului de valabilitate a certificatului și scăderea în grad

Asigurarea unei informări accesibile și echitabile este o condiție cheie pentru orice mecanism de redresare a plângerilor și contestare, fără de care nu poate crește accesul persoanelor cu dizabilități la justiție.

În prezent, o informare detaliată cu privire la modul în care se face o contestație, accesibilă tuturor persoanelor care contestă sau care vor să conteste certificatul, în conformitate cu CDPD (art. 9), nu este disponibilă în toate județele.

Predictibilitatea demersului de contestare este redusă, iar informarea furnizată în cadrul DGASPC nu contribuie la creșterea predictibilității în cele mai multe cazuri, deși câteva comisii de evaluare au dezvoltat o bună practică de informare, consiliere și sprijin.

Prin urmare, rudele, prietenii, vecinii, rețelele sociale și ONGurile reprezintă sursele principale de informare și de suport pentru demersul de contestare a certificatului. Cele două măsuri pentru a îmbunătăți accesibilitatea și echitatea informării cu privire la contestații, care au fost testate prin sondaj, sunt considerate de practicienii din sistem ca fiind oarecum „idei bune”, dar puțin realiste. O schimbare legislativă în actualele condiții, fără a crește resursele instituționale disponibile, nu ar face decât să crească stresul și nivelul de non-conformare la reglementări.

Elaborarea unui Ghid („Cum să contești certificatul de încadrare în grad de handicap”) care să fie distribuit tuturor persoanelor cu dizabilități (alături de certificat) ar putea funcționa dacă acesta ar fi elaborat la nivel național și pus la dispoziția DGASPC-urilor din țară. Mecanismul de contestare a certificatului de încadrare în grad de handicap din România nu are încorporată o dimensiune de învățare continuă.

Nu doar că persoanele cu dizabilități au la dispoziție doar calea legală de rezolvare a nemulțumirilor, dar instituțiile responsabile nu se implică nici măcar în identificarea principalelor lecții și măsuri pentru îmbunătățirea mecanismelor și prevenirea nemulțumirilor.

Din 2017 și până în prezent, nici unul dintre județe nu a realizat o analiză riguroasă a motivelor contestațiilor.

La nivelul opiniilor, cele mai frecvente trei surse de nemulțumire față de încadrarea în grad și tip de handicap țin de aprecierea: (1) gradului de handicap; (2) termenului de valabilitate a certificatului; și (3) scăderea în grad de la o evaluare la alta sau în cazul trecerii de la minori la adulți.

Mecanismul de contestare a certificatului de încadrare în grad de handicap din România nu respectă principiul de transparență care trebuie să definească orice mecanism bun de redresare a plângerilor și contestațiilor.

Citește aici Raportul complet al Băncii Mondiale