​"Din spital lipsesc medicamente, dar asta nu înseamnă nimic. Nu există paturi speciale pentru arși, dar sunt bune și cele ordinare, cu saltelele uzate, circuitul electric stricat și murdărie îmbibată în lemnul scorojit de atâția ani de uzură. Nu se plătește anestezist la sala de baie pentru că fondurile pentru așa ceva dispar în alte părți, dar ce are a face? Poți să speli bolnavul și pe viu amăgindu-l că așa este protocolul peste tot în lume. Infecții? Nici din acestea nu avem. Le-au adus pacienții din container, de pe asfaltul din fața clubului sau 'de acasă'. Și prostia asta cu transferurile trebuie să înceteze. De ce să plece când aici au condiții ca în Germania?" Alexandra Furnea, supraviețuitoare a incendiului din clubul Colectiv, rememorează experiența acelor zile, la aproape 5 ani de la tragedie.

Pat de spital pentru arsiFoto: Alexandra Furnea Facebook

Alexandra Furnea este unul dintre supraviețuitorii incendiului din 30 octombrie 2015. A suferit arsuri grave, în zona spatelui, a umerilor și a mâinilor, și a rămas cu cicatrici de care nu va scăpa toată viața.

La aproape 5 ani de la acele zile, Alexandra Furnea a rememorat o parte din experiența zilelor petrecute în spital, după incendiu:

"Deschid ochii și o văd pe mama printre marginile bandajelor. Stă în mijlocul salonului alături de prietena mea Elena. Tremură și este lividă. 'Ai venit…' îi spun ușurată, cu glasul stins. 'Cum să nu vin, puiul mamei'. Durerea pe care o simt este îngrozitoare. 'Ce s-a întâmplat cu Tamara?', întreb. 'E bine, nu este internată în spital. Are niște răni mai mici.', îmi răspunde Elena. 'Stai liniștită, nu îți face griji pentru ea. Nu te agita. Te-au operat'.

Nu am o percepție clară asupra propriului trup. Parcă sunt o masă de carne frământată continuu de mâini lacome care îmi smulg pielea de pe oase. Fața îmi este complet amorțită. 'Mama, am nas?'bâigui, năucită de anestezic. 'Buze mai am?'. 'Ai de toate, drăguța mea. Ai chiar și gene'. Dintr-o dată, își duce mâna la gură și iese repede din salon. A plecat de aici ca să se prăbușească undeva. Probabil că nu sunt prea bine. Probabil crede că voi muri. Oare am să mor? Nu îmi dau seama cât de grav sunt rănită, dar durerile pe care le am la mâna dreaptă, la spate și la umărul stâng sunt cumplite.

Pendulez între leșin și trezie. Fata din patul de lângă mine plânge atât de sfâșietor…Mi se rupe sufletul. Are tot trupul bandajat și lacrimile îi udă tifonul de sub ochi. 'Cum ni s-a putut întâmpla așa ceva? Nu înțeleg. Doamne, ce mă doare'. Mi-ar plăcea să o consolez cumva, dar înainte să apuc să-i vorbesc, îmi pierd cunoștința. Mă trezesc după un timp, pe întuneric. Cineva a stins lumina la noi, dar a lăsat ușa crăpată. Fâșii de neon pătrund prin fantă și îndulcesc un pic bezna, străpunsă doar de pâlpâirile beculețelor aparatelor care ne monitorizează.

Aud un oftat prelung care se termină într-un suspin. 'Nu mai suport. Așa de tare mă doare, nu mai rezist', se lamentează fata, învinsă. Vreau să o ajut, dar nu pot nici măcar să întorc capul în direcția ei. Într-un final, reușesc să o întreb: 'Nu ți-au dat nimic pentru durere?', 'Le tot chem, dar nu vin niciodată', 'Hai…hai să le strigăm împreună', îi propun, dar glasul ei este prea slăbit, așa că strâng în plămâni tot aerul pe care îl pot ține și țip: 'Doamna asistentă!', 'Doamna asistentă!'. Într-un târziu, intră val-vârtej la noi o femeie. Este furioasă. 'De ce țipați așa! Ce s-a întâmplat!'. Nu îmi place abordarea, dar nu mă las. 'Fata asta are dureri mari. Plânge fără încetare. Vă rog, ajutați-o!'. Asistenta își îndulcește tonul: 'Ce să îți mai dăm, măi copilă, ți-am tot dat!', 'Dar mă doare așa de tare, vă implor'. Vocea i se transformă în plâns. 'Să văd ce pot să îți aduc'.

Continuă să se vaite și să se roage la Dumnezeu. 'Te rog Doamne, nu poate să fie adevărat. Te rog, Doamne, fă să mă trezesc'. Am mai auzit aceste cuvinte și în container, când băiatul blond, strivit între trupuri, se ruga să nu fie real ceea ce ni se întâmpla. Cerșea să fie scos dintr-un coșmar. Spera că, după ce trece, se va deștepta asudat și terifiat în patul lui, departe de rău, întreg sufletește și trupește. Mă întreb dacă mai trăiește, dacă e și el cu noi aici, suspinând în vreun salon sau dacă a rămas acolo, dacă din rugăciunea lui s-a ales scrumul. Mă doare tare. Aș plânge și eu, dar nu vreau să o tulbur pe fata greu încercată de suferință. Nu vreau să mă gândesc la moarte, la fum, la focul acela devastator, la corpurile noastre arse și năruite, la mirosul chimic pe care îl simt și acum, întipărit în toată ființa mea. 'O sa fie bine, o să vezi, de mâine o să fie mai bine', o alin, dar ea continuă să plângă, iar eu leșin din nou.

Mâine nu a mai sosit niciodată pentru ea. S-a stins din viață lângă mine fără ca eu să știu, fără să simt, fără să pot să strig, să chem pe cineva. Viața fragilă care îi mai rămăsese după ce a înfruntat infernul s-a frânt, copleșită de durerea aceea pe care inima ei nu a mai putut să o ducă. Mă trezesc a doua zi cu glasul ei în gând și verific patul de alături, care acum este gol. Mama a ajuns deja la spital și îmi povestește ce i-au spus medicii despre mine. Nu pot să mă concentrez. 'Unde este fata?'. Ezită, apoi îmi zice că am fost patru în salon, dar pe unii i-au transferat la terapie intensivă. 'Și pe ea?', 'Și pe ea'. Minte. Se face liniște între noi. O rup eu. 'A murit, nu e așa?'. Aflu în sfârșit adevărul. Pe când a ajuns sora ei la spital cu câteva lucrușoare într-o geantă, copila deja pierise.

Încerc să înțeleg. A plâns toată noaptea. A cerut ajutor. A murit singură chiar aici, în timp ce eram inconștientă. Dispariția ei mă zguduie din temelii. Un suflet cu care am împărțit câteva clipe sfâșietoare de viață, a urcat la cer de lângă mine, iar eu nu i-am fost în niciun fel alături. Nu am putut să o ajut. Am fost gemene în suferință, și cu toate acestea ea nu mai este. Noaptea a răpit-o dintre vii și m-a lăsat pe mine. De ce? Dacă până acum realitatea lucrului cumplit prin care am trecut fusese acoperită de vălul șocului, al luptei pentru supraviețuire, acum masca a dispărut de pe hău și simt o groază fără margini. Tac mult timp privind în prăpastie, pradă fricii. Mama îmi mărturisește că nu sunt unul dintre cazurile ușoare. Doctorul Petrescu, șeful secției de terapie intensivă, i-a zis că sunt rău, am arsuri adânci pe spate, mâna dreaptă îmi este foarte afectată și sunt rănită pe cap și pe față, ceea ce îmi agravează prognosticul. Singurul motiv pentru care nu m-au dus la ATI este că nu am leziuni serioase pe căile respiratorii.

Îmi tot vorbește, dar nu o aud. Durerea curge prin mine incandescentă, pârjolindu-mă din interior, ca și cum incendiul s-ar fi cuibărit în interior undeva, arzând în continuare, de nestins. Mi-e greață, dar mai presus de orice, îmi este teamă. Cer să mă văd într-o oglinjoara de buzunar. Nu mă recunosc. Tot capul îmi este îmbrăcat într-o cască de tifon, întreruptă de spații mici pentru ochi, nas și gură. 'Arăți ca o mică mumie'. Mama încearcă să mă facă să râd. Nu pricep prea bine ce mi se întâmplă. Restul zilei trece straniu, ca un somn năuc întrerupt de momente de trezie din care îmi amintesc limpede doar transferul într-un salon mai mare, în care mai sunt 3 fete și un băiat. O recunosc pe Flavia care stă în șezut foarte dreaptă pe patul ei. Suspină de durere. Partea de sus a trupului îi este acoperită de pansamente. 'Alex!' țipă ea când mă vede. 'Doamne, nu am realizat că ești tu. Ce bine că am nimerit împreună'.

Cu noi e și roșcata care plângea în salonul de triaj. Lacrimile îi lăsau dâre pe obrajii înnegriți de scrum. Nu rețin când ne-am prezentat, dar știu că o cheamă Iris. Varsă negru într-o tăviță, icnind și plângând. Parcă ar scoate din ființa ei întunericul care ne-a intrat în carne și în suflet în timpul incendiului. Iris vomită noapte, rău și durere. Lângă mine stă o altă fată, pe care o cheamă Sandra. E frumoasă și i-o spun. Deși nu ne cunoaștem, mă bucur mult că e vie. Toate trei avem capul, spatele, umerii, brațele și mâinile acoperite de comprese groase. Niciuna dintre noi nu a văzut cum arată ceea ce este dedesubt. Băiatul din salon se dovedește a fi Ciprian. Îmi dă vești despre Nelu, care este internat în alt spital. Din când în când sosește o asistentă cu 'ploști' în care trebuie să urinăm. Toaleta este departe, pe hol. Nu putem să mergem singuri și nici nu avem cum să ne folosim de mâini. Părinții noștri, frații și surorile ne ajută cu igiena și cu hrana. Spre seară, efectul medicamentelor dispare. Prețul lucidității este o durere indescriptibilă. Mă vlăguiește și îmi răpește orice urmă de speranță. M-am inflamat și sufăr îngrozitor de frig. Nu mai am piele care să îmi țină de cald. Ne chinuie frisoanele, iar în salon se aud doar plânsete și clănțănit din dinți.

Durerea este imensă, copleșitoare. În mijlocul spasmelor ei, ne întrebăm dacă nu ar fi fost mai bine dacă muream. Luptăm să nu cedăm, dar din când în când, cineva hohotește învins, iar noi ne luăm după el, sau după ea. Agonia este deplină. Singurătatea, absolută. Suntem 5 oameni aici și lacrimile noastre însumate încearcă să spele de cenușă ce a mai rămas din noi. Nu izbutesc. Cum ar putea, dacă încă ardem? Îmi pierd cunoștința și mă trezesc noaptea. Mă uit în jur disperată, să mă asigur că niciunul dintre noi nu a fost luat. Sandra îmi observă tulburarea și începem să vorbim mult și apăsat despre tot ce s-a întâmplat, despre oamenii care mai trăiesc și cei care au plecat dintre noi, despre cât de tare ne doare. Despre cum nu ni se pare real ceea ce trăim. Acest sentiment a devenit laitmotivul nostru întunecat. Ne străduim să ne aducem unul altuia consolare cu încurajări, chiar dacă lumea fiecăruia s-a prăbușit. Ne-am lua în brațe dacă am putea. Dar nu avem cu ce. Îmbrățișările sunt legate strâns în bandaje.

La 6:00 fix, cineva intră la noi. Femeia este îmbrăcată într-un halat verde și poartă bonetă. Are ochii blânzi și glasul domol. 'De astăzi începem băițele', spune ea. Rând pe rând, ne vor duce în sala de igienizare și ne vor spăla rănile. Mă ajută să mă așez în într-un scaun vechi cu rotile. Sunt sfârșită din cauza durerii. Pe hol e foarte frig și miroase a clor. Soarele nu a răsărit și bezna de dincolo de geamuri contrastează cu neoanele stridente din spital. Ziua se face tot mai scurtă, iar noaptea se prelungește înspre zori, nemiloasă. 'E 1 noiembrie'. Repet data ca să nu pierd socoteala timpului. Încăperea rezervată băiței este mare și rece. În colțul din stânga, văd o cadă verde cauciucată, cu margini pliabile. La picioarele ei, e o instalație obișnuită de duș. Tremur încontinuu de frig și de greață. Durerea. Veșnica durere.

-Alexandra te cheamă, nu e așa?

-Da. Pe dumneavoastră?

-Eu sunt Alina. Te rog să mă tutuiești, altfel am să mă simt extrem de bătrână!

Zâmbesc. Femeia își pune mănușile de unică folosință. Întreb ce se va întâmpla mai departe.

-Alexa, te voi așeza în cadă, îți voi scoate pansamentele și îți voi spăla rănile cu apă și cu săpun, apoi vor veni doctorii tăi să te vadă.

-Aș putea să iau un analgezic? Este foarte devreme și nu am primit nimic de ieri.

-Îți dă imediat asistenta un Ketonal.

Alina mă pune în cadă, întâi șezutul, apoi picioarele. În salon intră o asistentă înaltă și brunetă, cu o seringă. Scoate capacul branulei de la picior – singurul loc în care mi-au putut-o monta – și îmi injectează medicamentul. Lichidul este rece și ustură. Mă doare și suspin, dar mă consolez cu ideea că substanța va atenua durerea mai mare, provocată de procedură. Nu știu la ce să mă aștept…Mă gândesc că nu poate să fie mai rău decât ceea ce simt acum, acest zvâcnet disperat, ca o arsură permanentă care mocnește pe sub pansamente. Poate că sunt atât de amorțită încât nici nu am să percep mare lucru din intervenție. Dacă ar fi așa de rău, mi-ar fi administrat ceva mai puternic, nu un banal Ketonal. Da…Sigur. Sora mea ia Ketonal pentru dureri de dinți.

-Alexuțule, întâi am să verific un pic bandajele, apoi, dacă sunt foarte aderente, le udăm cu apă ca să vină jos mai ușor, să nu trag de ele.

-Bine, Alina.

Cu mișcări delicate, infirmiera derulează feșele, strat după strat. Când ajunge la ultimul rând de tifoane, simt aerul rece pe umărul stâng, probabil dezbrăcat de piele. Îmi amintesc fâșiile care atârnau de pe mine în urmă cu două seri și mă trece un fior de greață. Înghit în sec, ca să nu vărs. Încă nu văd plăgile, însă compresele sunt foarte însângerate. Alina le tot ciupește ca să le desprindă, dar sunt complet lipite. Țip când infirmiera trage de pansamentul de pe mâna dreaptă, care scoate un pârâit grotesc, dar nu se urnește. Se îmbujorează și renunță.

-Hai să dăm cu apă, da?

-Da…

Sunt din ce în ce mai speriată. Prinde în mâini dușul și îl pornește. Îi verifică temperatura pe braț și continuă să o regleze de la robinet. Trec câteva minute iar mie imi este tot mai frig. Tremur și durerea crește. Trupul meu jupuit nu face față răcorii din salon și mă scutur din toate încheieturile, fără să mă pot controla. Înainte de incendiu, când îmi era rece, făceam un duș și îmi era bine. Iubeam să fac baie și am speranța, absurdă, că apa caldă mă va alina și acum, în cada Spitalului de Arși. O aștept ca pe o binecuvântare.

-Alina, îmi este tare frig…oare mai durează mult?

-Știu, puiule, dar apa este rece, nu se încălzește nicicum…Nu știu ce are. Noi am tot spus că este stricat, dar nu ai cu cine să vorbești aici. Va trebui sa te spăl așa. Se va încălzi pe parcurs, îmi pare tare rău.

Aprob din cap resemnată și infirmiera pune jetul pe mâna dreaptă. Inima mi-o ia la goană, izbită de revelația neașteptată a durerii crunte, inumane. Izbucnesc în lacrimi. Nu poate să fie real. Asemenea dureri nu au cum să fie aievea.

-Ali..Alina, nu pot, te rog, oprește-te, nu pot. Doare prea tare, te rog.

-Știu, știu că doare, dar nu am ce să fac, băile dor, mai ales la început.

-Te rog, nu puteți să mă adormiți? Nu mă puteți seda cumva? Nu rezist la așa o durere.

-Draga mea, atât ți-au trecut în fișă, Ketonal. Noi nu adormim pacienții la băi.

-Dar Alina, nu pot, nu pot…

Infirmiera cheamă totuși o asistentă. Vine aceeași care mi-a injectat medicamentul. Îi spune ceva în șoaptă și femeia mă privește sec, ridicând din umeri.

-N-am ce să îi dau mai tare. Așa au scris medicii în fișă, așa fac, asta e. Eu nu pot să îi dau de la mine. Să vorbească cu ei! Nu e treaba mea.

Iese fără să se uite în urmă. Frământându-și mâinile, Alina se întoarce și mă atinge pe picior.

-Alexuțule, hai fii curajoasă, am să fac să se termine repede.

Sunt îngrozită. Cum să mă împotrivesc în halul în care sunt? M-aș ridica să plec de aici, să fug, dar sunt atât de slăbită încât nu aș reuși nici măcar să cobor singură din cadă. Alina mă acoperă cu dușul. Vreau să urlu, dar nu iese nimic din mine. Stau în vana de cauciuc cu gura căscată și țip mut, în interiorul meu. Pe măsură ce apa udă bandajele, curge sânge și unele dintre comprese cad, dezvăluind adevărata măsură a ruinei mele trupești. Acum jetul lovește direct în rănile deschise și hohotesc, sufocându-mă, scuturată de frisoane. După ce mă scapă de pansamente, scoate din ambalaj un burete urât care are pe o parte franjuri duri. Dintr-un flacon mare pe care scrie 'Dexin', pune un glob de săpun pe dispozitiv. Desprinde de răni țesutul mort cu dinții aparatului. Acesta scoate un sunet oribil, de sfâșiere. O implor să înceteze.

Nu, nu. Trupul omenesc nu e făcut să simtă ceva atât de groaznic. Întoarce buretele și mă spală cu partea moale, storcând în plăgi soluția usturătoare. Plâng și sângerez, complet goală, goală de piele, goală de tot ce e omenesc în mine. Te rog, Doamne. Fă să nu fie adevărat. Te rog, Doamne, fă să se oprească. Vreau să mă trezesc. Mă rog lui Dumnezeu și îmi vine iarăși în minte chipul speriat al băiatului care, cu mâinile împreunate, cerșea să fie smuls din coșmar. Dar tot a ars. Apoi o văd pe copila care a murit lângă mine și îi aud glasul subțire, înfrânt, șoptind aceleași lucruri în tăcerea salonului întunecat, înainte să piară din lume: 'Doamne, nu e real, Doamne, nu poate să fie real'. Ba este adevărat. Iar ea…ea nu mai e deloc.

Mâna dreaptă s-a umflat atât de tare încât au tăiat-o pe mijloc ca să nu crape de la sine. E despicată de o incizie adâncă prin care se ițesc, fragile, tendoanele albe. Pe antebraț și pe braț nu mai am piele deloc. Îmi văd carnea roșiatică, lucioasă. Întorc capul. Umărul stâng pare creația bolnavă a unui sculptor nebun. E scobit, diform, de parcă focul ar fi mușcat din el ca să-și astâmpere foamea. Sângele țâșnește din pântecele căscat al rănii vâscos, de un roșu închis. Oroare. Nu e real. Coșmar. Trezește-te, trezește-te! Degeaba. E aievea. Nu știu ce am pe spate, dar durerea este atât de mare încât fac pe mine.

-Iartă-mă, Alina, iartă-mă.

-Nu e nimic, puiul mamei, hai, nu mai ai mult. Hai, curaj!

Intră un infirmier înalt, care se apropie și mă privește atent. Schimbă câteva cuvinte pe care nu le aud cu Alina.

-Fetiță dragă, te rog, nu mai plânge. Uite, eu sunt George. Tot pe aici îmi fac veacul, ca domnița de față. Am venit să o ajut.

Își pune o pereche de mănuși și își trece mâna prin părul meu, culegând în palmă mănunchiuri de șuvițe arse.

-Era frumos, dar uite ce a rămas din el, doar mâzgă. Ești arsă rău pe cap. Nu e bine ca mizeria asta să stea așa de aproape de răni.Te superi dacă te tund?

Cred că îi răspund că nu, dar nu sunt sigură. Ceva în mine a încetat să funcționeze. Infirmierul mă rade până la piele. Mașina lucrează și resturile de păr pică în cadă. Arată ca niște ghemuri stricate de lână arsă, lipită cu negreală. Miros urât, a chimicale, a noaptea aceea de alaltăieri, din container. Alina mă spală acum pe față, îmi curăță nasul și mă udă pe scalp. Mi se preling pe frunte șuvoaie de sânge care îmi mânjesc obrajii. Apa lucrează în răni de parcă le-ar răscoli cineva cu amnarul. Iarăși pierde lumină salonul. Sau poate că pur și simplu mor. Mor de durere.

-Eu zic că e gata. Gata ești!

Alina închide robinetul. Are ochii înlăcrimați dincolo de mască. Și-i ferește de ai mei.

-Acum așteptăm medicii, Alexa și după aceea te ducem în sala de pansamente.

Tremur și plâng în cada verde, goală până în măduva ființei mele, expusă trup și suflet. Îmi este greu să înțeleg ce s-a întâmplat, cum s-a putut întâmpla așa ceva și nu pot să scap de gândul că am trecut printr-un lucru cumplit, imposibil de priceput. Cât de frig poate să fie aici. Apa rece, aerul rece. Rănile care ard și usturimea teribilă provocată de nervii dezgoliți. Înghit continuu ca să nu vomit de durere. Îmi este așa de frig. Frig de undeva din nucleul cel mai profund al umanității mele. De ce mă țin așa? De ce nu mă acoperă cu ceva?

Într-un târziu, apar doi doctori, o femeie și un bărbat. Ea este foarte tânără și poartă o uniformă medicală cu imprimeu cu ursuleți. Are părul coafat atent și este machiată impecabil. Miroase puternic a parfum și îi observ mâinile frumoase, cu manichiura îngrijită, proaspăt făcută. El este de vârstă mijlocie, sobru, într-o uniformă fără nicio urmă de veselie. Se prezintă: domnișoara doctor Preda și domnul doctor Moldovan. Îmi cercetează rănile cu atenție. Rezidenta mă roagă să îi spun Silvia și îmi cere permisiunea să mă fotografieze. Accept cu condiția ca pozele să fie atașate dosarului meu medical.

-Nu mai plânge, te rog, îți faci rău, îmi spune ea.

-M-a durut îngrozitor, mi s-a părut cumplită baia. Nu e normală procedura asta, nu e firesc să îndur așa ceva.

-Ei, hai că nu a fost așa de rău. A trecut, uite, acum ai scăpat. Așa se face igiena arsului peste tot în lume. Așa e protocolul.

-Vor mai fi și altele?

-Bineînțeles! pufnește ea. Cum crezi că ai să te vindeci fără băi?

-Aș vrea totuși un sedativ mai puternic data viitoare, insist.

-Nu se poate.

-De ce?

Tonul ei devine ușor ostil.

-Ai funcția respiratorie afectată. Nu îți va prii un medicament tare.

-Dar nu se poate așa, pe viu, este oribil…

-Trebuie să fii puternică! îmi răspunde, încruntându-se la doctorul Moldovan.

-Sora ta este o femeie foarte ambițioasă, nu e așa? A dat o mulțime de telefoane și au luat legătura cu mine tot felul de oameni. Nu pot să spun că am fost încântat, intervine acesta, vizbil ofensat.

Nu știu ce să răspund. Mă sfâșie frigul, greața și durerea. Nu pricep sensul dojenii. Nu am mai vorbit cu sora mea de dinainte de incendiu. Alina își pleacă ochii și clatină din cap, rușinată.

-Oricum, te operăm curând. Ai arsuri profunde în anumite zone și îți vom lua piele de pe fese.

-Te rog să nu mai plângi, da?

-Să știți că este foarte curajoasă, le spune Alina cu glas sfios. Silvia îi aruncă o privire indiferentă și iese alături de doctorul Moldovan.

Infirmera alege de pe raft un cearșaf mare verde și mă înfășoară în el. Mă scoate din cadă și mă așază în scaun.

-Alexuțule, gata puiul mamei, hai să mergem la Iulia. E asistenta care se ocupă de arsuri.

-Mulțumesc, Alina.

Femeia nu spune nimic. Obișnuitul 'cu plăcere' nu se potrivește aici.

În sala de pansamente, Iulia bandajează un pacient în vârstă. Este tânără și frumoasă. Părul ei roșcat strălucește în lumina zorilor care pătrund anevoie prin geamurile mari ale încăperii cu trei paturi și multe dulapuri pline cu ustensile.

-Pe cine îmi aduci, Alina? întreabă ea.

-O fetiță foarte puternică. Alexuța.

-Ah, e una dintre fetele din club. Draga de tine, ia, ajut-o să urce în pat. Pune-o în șezut și mă ocup eu de ea, mulțumesc.

Infirmera face întocmai. Își ia rămas bun de la mine mângâindu-mă pe picior. Într-unul din colțurile salonului este o oglindă. Trag cu ochiul suficient încât să surprind un fragment de reflexie. Cu cearșaful verde înfășurat în jurul corpului și capul proaspăt ras, însângerat, o siluetă stranie cu chip roșiatic se uită la mine din altă lume, total străină de cea pe care o cunosc. Îmi amintesc cum îmi puneam ruj pe buze cu câteva minute înainte să ies din casă în data de 30 octombrie. Părul meu negru, lung. Ochii frumos conturați. Nu știu cine sunt, fata aceea sau spectrul emaciat care mă privește acum cu ochi înlăcrimați, cerșind o scăpare.

Bărbatul pe care îl pansează Iulia este foarte bătrân. E ars la picioare și își privește absorbit rănile. Nu mă observă. Suspină din când în când și repetă, în șoaptă: 'nu mă vindec nicicum', 'nu mă vindec nicicum'. Îmi este milă de el. După ce termină, asistenta își schimbă mănușile și vine la mine.

-Ia spune-mi, micuțo, ce s-a întâmplat acolo?

Oamenii nu știu ce s-a petrecut în club. Îi povestesc despre cât de frumoasă a fost seara până la flacăra de pe stâlp care, odată ajunsă la tavan, a aprins toată incinta cu o repeziciune ireală. Îi spun că teama din ochii și din vorbele solistului formației ne-a făcut, pe mine și pe Tamara, să ne mișcăm. Îi descriu căldura înfiorătoare și fumul înecăcios, cu miros arzător de moarte. Băiatul care se ruga. Focul peste noi. Întunericul care ne-a înghițit cu totul, apoi lumina. Celălalt băiat care m-a salvat și chipurile de nerecunoscut ale oamenilor. Bărbatul fără pleoape. Mă opresc. Cuvintele nu se mai lasă rostite. Între noi se face liniște.

-Lasă, Alex, că te faci bine…Hai să luăm jos cearșaful de pe tine, da? Să văd cu ce te pansez.

Apucă un colț al giulgiului verde și începe să dezlipească materialul de pe rănile sângerânde care l-au îmbibat cu secreții. Doare foarte tare. Asistenta se mișcă încet, cu milă. Când sunt goală cu totul, oftează.

-E rău?

-Nu e foarte bine, dar ești tânără și ai organismul puternic. Ai să te vindeci.

Aduce instrumentarul lângă pat și scoate o pensetă mare. Mă curăță de bucățile de piele moartă, ruptă de pe răni în timpul băii. Parcă m-ar jupui de vie. O las să lucreze fără să spun un cuvânt, secată de lacrimi. 'Băița' a stricat ceva în mine și m-a amuțit. La final, îmi spală arsurile cu antibiotic amestecat cu ser. Pe alocuri aplică fie o cremă căreia îi spune 'Flamazin', fie fâșii subțiri din ceva ce se numește 'Atrauman'. Ustură, Doamne, cum ustură. Mă înfășoară în comprese sterile pe care le fixează cu role de tifon, apoi mă predă infirmierei de pe tură.

-Umblăm un pic, da? Sunt câțiva pași până la voi.

Ștefi mă prinde de mijloc. Nu are cum să mă sprijine în alt fel. Nu am mâini de care să mă poată ține. Mergem șontâc câțiva metri pe hol până în salonul unde mă așteaptă Flavia și Iris. Pe Sandra au luat-o la 'băiță' și pe Ciprian l-au mutat la băieți.

-Cum a fost?întreabă timid Flavi.

Nu îmi găsesc cuvintele. Infirmiera mă așază în pat și izbucnesc în lacrimi. Nu înțeleg nimic din ceea ce ni se întâmplă. Durerea zvâcnește în trupul meu lacomă, imposibil de îmblânzit. Înainte să se întoarcă Sandra de la baie, Alina o ia pe Iris, apoi tot așa, rând pe rând, până când am trecut toți prin cada verde.

Mai târziu, vin mama și sora mea. Cristina a sosit din Târgu-Mureș și are ochii obosiți și plânși. Amândouă îmi vorbesc despre nimicuri cotidiene ca să mă amuze.

-Ce vrei să-ți cumpăr? mă întreabă Cristina.

-Ceva fain de la S. E magazinul nostru preferat.

Mă copleșește îngrijorarea pe care o citesc pe chipurile lor. M-am gândit la ele când ardeam. La durerea pe care urma să le-o provoc murind de tânără, ca tata. Când eram mică, după ce el s-a stins, m-am rugat la Dumnezeu să fiu eu următoarea care se prăpădește pentru că nu voiam să mai sufăr așa de tare. Poate că mi-a răspuns mulți ani mai târziu și acestea sunt ultimele mele zile pe Pământ. Într-o dimineață ca aceasta, vor ajunge la spital și cineva le va da o geantă cu ce a mai rămas din lucrurile mele. Le va zice că nu mai sunt acolo. Că nu mai sunt nicăieri.

Cum să le spun despre băi? Cum aș putea să le explic? Ce nume să dau acelei dureri inumane ca să înțeleagă? Ce ar putea să facă ele? Mi se învălmășesc gândurile și nu am forță să le dau sens. Mă abandonez acestei zile și las lacrimile să curgă, să spele din mine tot întunericul pe care nu știu cum să îl exprim altfel.

Sunt amorțită de durere și febra crește. Simt cum ard în interior, dar și în exterior, unde rănile proaspăt spălate par incandescente sub pojghița de tifon care le acoperă. Pe măsură ce trece timpul, pansamentele se udă din cauza limfei, a sângelui și a cremelor care le năclăiesc. Sunt murdară și distrusă. Arsura de pe față declanșează un edem serios din cauza căruia îmi pierd vederea. Nu respir bine. Felicia, una dintre asistente, vine mereu în salon, ne șterge pleoapele, ne pune picături, montează perfuzii, ne aduce plosca și oftează, oftează mult. Paturile vechi și uzate sunt stricate, așa că nu putem să le ajustăm poziția.

-Oricum, și dacă ar avea telecomandă, tot n-ați folosi-o. Au făcut scurt toate. Nu vă lipsește să vă curentați, comentează una dintre infirmiere.

Felicia cară toată ziua lăzi cu ser fiziologic din depozit și le proptește sub saltele pentru ca noi să putem să stăm și în șezut, nu doar culcate. Ne hrănesc când părinții, când Mara. Este o femeie blândă între două vârste, cu păr roșcat și ochi albaștri, vii. Îmi povestește lucruri hazlii despre nepoțica ei, pe care o adoră. Când îmi vorbește, mai uit de durere. Îmi bagă lingura cu supă în gură ca unui bebeluș. Sunt complet neputincioasă.

Sosesc surorile lui Iris. Toți aparținătorii arată la fel. Au ochii roșii de la plâns, le tremură mâinile și se luptă să zâmbească. Nu le iese decât o grimasă îndurerată. Ai noștri se străduiesc să ne abată atenția de la suferință, chiar dacă și ei sunt prăbușiți în interior. Nimeni nu știe dacă vom supraviețui. Fetele îi prind lui Iris părul rămas într-un moț și o mângâie pe picior, dar ea tot întreabă. Întreabă mereu ce s-a întâmplat cu el, cu T. Ele nu au cuvinte pe buze, și nici în inimă. Anca dă din cap și își pleacă privirea. Diana își acoperă fața cu mâinile. T. a murit, dar niciuna nu poate să rostească vorbele.

Iris cunoaște tâlcul tăcerii și leșină. Cade inertă pe pernă, peste rănile de pe spate, spălate fără anestezie. Multă vreme, rămâne mută. Inima ei s-a spulberat în liniștea pe care Anca și Diana nu au putut să o umple cu o veste bună, spunându-i că el trăiește. Durerea pierderii lui e mai sfâșietoare decât cea trupească. Iris plânge și se frânge ceva în noi toți. Înțelegem că iadul nu s-a sfârșit când am ieșit din container, ci continuă și acum, în spital. Și cine știe cât va dura și pe câți îi va curma? Iris, fata care a vărsat întuneric, nu a izbutit să scape de el cu totul. Iată-l cuibărindu-se în ea, în noi, cu fiecare moarte pe care o numărăm, cu fiecare centimetru de piele pe care îl pierdem.

Învăț încă de pe acum să mă prefac că dorm pentru ca mama și sora mea să își dea voie să se odihnească. Dacă ar fi după ele, ar sta lângă mine fără oprire. După ce pleacă, vorbesc în șoaptă cu Sandra. Deși ne cunoaștem doar de câteva zile, am devenit surori de suferință.

-Astăzi, la băiță, mi-am văzut mâna stângă…Mi-au spus că nu știu ce se va alege de ea, dar vor face tot posibilul să o salveze. Sunt arhitect…cum am să mă descurc fără o mână?

Plânge, iar eu nu pot decât să o mint spunându-i că va fi bine, că ne vom face bine. Sandra are un chip delicat, angelic, ascuns sub petice de comprese, lipite peste arsurile de pe pomeți și de pe nas. Lacrimile îi udă obrajii înroșiți de foc și i se preling pe pieptul gol. Toate suntem dezbrăcate, dar ne doare prea tare ca să ne mai fie rușine de ceva. Nu avem voie să purtăm haine. Abia suportăm pansamentele.

-Mihai mi-a fost profesor, dar înainte de toate…mi-a fost prieten. A rămas acolo, cu Cătălina. Au murit împreună. Nu știu…nu pricep cum a fost posibil.

Ținem doliu așa cum putem și povestim până târziu în noapte. Nu dormim din cauza durerilor. Din când în când, Feli vine și mai adaugă sau mai scoate o cutie de ser de sub saltelele noastre, dar orice ar face, acestea tot ne chinuie. Sunt dure și rigide, iar rănile noastre cer altfel de atingeri, care aici nu se oferă. Facem febră și ne pune perfuzii cu Perfalgan. Adormim și ne trezim urlând după ploscă. Doar așa putem să chemăm pe cineva. Butoanele de urgență nu merg. Pasăm de la una la alta un burete de suport murdar și ciupit de atâtea degete înaintea alor noastre. Nu există altul. Uneori îmi sprijin eu mâinile pe el, alteori Iris, Flavia sau Sandra. Nu avem voie să le lăsăm pe lângă corp. Trebuie să le așezăm mereu un pic mai sus, altfel durerile sunt înfiorătoare.

Noaptea trece greu, printre lacrimi și dureri neomenești cărora zorii nu le găsesc leacul. Dacă ațipim, ne tulbură coșmarurile care ne întorc în container unde ardem, iar senzația focului pe piele se propagă în rănile noastre care par să fi înghițit flăcările și să le fi păstrat în adâncul lor. Ne trezim dimineața vlăguite, cu ochi confuzi care caută o scăpare, un tavan familiar, fără flăcări și patul nostru de acasă. Orice care să dovedească minții că a fost doar un vis urât. Însă nu vedem decât albeața spitalului. Ascultăm sunetele sale obișnuite și trăncăneala nevinovată a personalului medical care pălăvrăgește cu ușurătate. De pe astrul nostru spulberat, privim spre planeta acestor oameni ca niște naufragiați de pe o piatră stearpă, toată numai cenușă, plutind în derivă într-un univers monstruos, mereu pregătit să ne devoreze. Ne este teamă, dar mai presus de orice, ne este frig și tremurăm. Ne clănțăne dinții în gură de la febră. Ne chinuie lipsa pielii și durerea permanentă. Zacem descoperiți de noi înșine, cu carnea dezlipită de trup, singuri în aceste paturi insalubre susținute cu te miri ce, plângându-ne morții și jelindu-ne viața care, pentru alții, a început deja să meargă înainte. Pe hol se aud pași și scârțâit de roți. Alina se apropie de salonul nostru cu scaunul. E timpul să facem 'băița'.

Doctorul Moldovan și Silvia îmi spun că arsurile de pe umărul stâng și de pe mâna dreaptă s-au adâncit și este necesar să îmi preleveze piele de pe fese ca să mi le acopere. Mă roagă să nu mănânc și să nu beau după ora 8 seara, pentru că dimineața mă operează. Oricum mă hrănesc în silă din cauza durerii uriașe. Uneori vomit din cauza ei. Din ziua a doua nu am mai primit sedative, așa că simt totul pe viu. Mereu când întreb, aud același răspuns: am funcția respiratorie afectată și un analgezic mi-ar răni plămânii. Mi se dă de înțeles că există riscul de deces la administrarea unei astfel de substanțe, în starea mea. Mă întreb dacă nu voi muri oricum, ca fata din noaptea de 30. O chema Delia. Nu am recunoscut-o, dar ne știam oarecum. Mi-a spus Flavia că am venit la spital cu aceeași ambulanță. Și acum…ea a plecat. Trebuia să rămânem împreună.

Sora mea mi-a adus în dar un parfum, un set de farduri și un ruj. Astăzi, ochii ei mari și căprui rătăcesc în gol și sunt mai plânși decât de obicei. Biata de ea…Ca și cum nu ar avea destule probleme, acum am pățit și eu grozăvia asta. Vreau să o descos, să aflu dacă s-a petrecut ceva, dar mă asigură că nu. Desface greu cutiuța din cauza mâinilor care nu o ascultă.

-Uite ce faine sunt! Ce frumos miroase, așa-i? Știam că îți place. Și vezi rujul? Are o culoare beton. Și fardurile sunt superbe. Abia aștept să pleci de aici și să te aranjezi, să mergem în oraș, să le porți pe toate. Stai liniștită. Nu te necăji. Mâine te operează. Am vorbit cu doctorul Moldovan. Ai arsuri profunde, dar ești bine. Te vei face bine.

Mama iese brusc din salon. Mă uit după ea și înțeleg că lucrurile nu sunt chiar așa de simple.

-Da, știu. Voi lupta și totul va fi ok…

Nu pot să îi spun Cristinei ce cred că se va întâmpla de fapt cu mine. Nu îi vorbesc despre temerile mele și despre coșmaruri. Mint de dragul lor, ca să creadă că sunt tare și că voi trece peste asta, dar adevărul este că nu știu dacă mă voi trezi după operația de mâine. Noaptea, deschid ochii înfierbântată de febră. Am gura uscată. Setea este viscerală, atotputernică. Beau apă cu nesaț cu paiul rămas în cana de pe noptieră.

-Alex! aud glasul Sandrei. Știi bine că nu ai voie!

-La naiba…am uitat. Așa este. Ce să fac? Îmi era atât de sete.

Sandra se teme, la fel ca mine, că patul de lângă ea va rămâne gol. Mă ceartă și îmi promite că mă va pârî dimineața când vin medicii să mă ia la sală, lucru pe care îl și face câteva ore mai târziu.

-Alexandra a băut apă azi noapte!

Silvia se amuză și o liniștește spunându-i că oricum intru întâi la băiță. Abia după aceea urmează operația.

Când aud, îmi amorțesc picioarele de frică. Faptul că nu mă pot împotrivi acestei proceduri, că trupul meu zace în cada verde complet gol, lipsit de orice fel de protecție și supus unui asemenea supliciu, mă îngrozește. Asistenta de pe tură vine mereu cu seringa cu Ketonal și mi-l administrează în timp ce tremur cu arsurile expuse. Dacă nu mi-ar da nimic, ar fi același lucru. Cred că gestul este o simplă formalitate. Sunt captivă într-o lume în răspăr și neajutorată în fața unei atrocități. Oare oamenii aceștia înțeleg cum mă doare? Nu cred că pot să cuprindă cu mintea. Uneori, nici măcar eu nu reușesc.

Apa curge peste mine un timp imposibil de calculat în repere omenești. Nu știu dacă durează o eternitate sau câteva minute, însă plâng neîncetat. Compresele se desprind cu dificultate și iau cu ele bucăți din mine care nu au supraviețuit. Și încă ceva: fragmente din ființa mea, din cine am fost înainte de toate acestea. Sub bandaje se aștern răni tot mai adânci și mai dureroase. Aveam o aluniță preferată pe antebrațul drept. O moștenisem de la tata și îmi era foarte dragă. Era un semn că o parte din el se repeta la mine și, astfel, avea continuitate dincolo de moartea lui. La prima baie, încă se mai ițea, tumefiată și violet, pe sub pielea arsă, dar ieri în locul ei se căsca un hău.

Alina sosește cu scaunul și când o văd, închid ochii și spun 'Tatăl nostru' . Continui să repet rugăciunea de pe hol și până în cadă, tot mai repede, pe ritmul respirației mele întretăiate.

'Ta-tăl nostr-u care…ești în cer…uri, sfințească-se nu-mele Tău, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și…pe…Pământ, pâinea noastră…cea de toa-te zilele, dă-ne-o nouă as-tăzi…' dar acolo, sub jetul dușului care spulberă plăgile, nici măcar în gând nu mai pot să rostesc ceva pentru că orice urmă de rațiune amuțește. Acolo, domnește haosul durerii și mă agăț de lacrimi ca să rămân om. Când Alina scoate tifonul de pe umărul stâng, sângele umple cada, înroșind-o. Nu înțeleg ce văd acolo, nu pricep de ce lipsește atât de mult din mine. Mâna dreaptă, despicată. Degetele negre, cu nervurile gingașe ale tendoanelor albicioase descoperite, lovite de apă. 'Tatăl nostru care ești în ceruri, Tatăl nostru care ești în ceruri, Tatăl nostru care ești în ceruri'.

La final, mă înfășoară în același giulgiu verde. Mă forțez, a nu știu câta oară, să nu vomit, să nu fac pe mine. O asistentă de la sala de operație intră și mă întreabă dacă pot să merg singură până în blocul operator. Nu așteaptă să răspund ci strigă peste umăr.

-Hai să ne mișcăm repede, că te așteaptă.

Nu ține cont că sunt prea slăbită ca să fac drumul fără ajutor. Se întâmplă oricum tot mai des să mă duc pe cont propriu în salon după băi. Nu vine mereu cineva după mine. Mă chinui să mă deplasez, amețită, epuizată. Fac pașii încet, cu efort. 'Să nu cazi', 'să nu leșini'. Mă îmbărbătez cum știu. Cu cearșaful verde lipit de răni, îmi târăsc picioarele obosite și umflate după mine, lăsând în urmă o dâră de apă însângerată. E un semn de recunoaștere după care să se ia Dumnezeu ca să mă găsească și să mă salveze de aici. Îmi este frig la cap și rana de pe scalp mă ustură. Buzele îmi ard de sete și inima mea bate nebunește. Îmi este atât de frică…atât de frică.

Odată ajunsă în sală, mă salt cu greu pe patul operator înalt. Asistentele mă întind pe spate, trăgând cu stângăcie de mâinile mele arse și imobilizate. Cineva aruncă giulgiul într-un colț al încăperii și rămân întru totul goală, sub ochii cercetători ai acestor necunoscuți. Tremur. Tot timpul tremur. Dinții mei se lovesc între ei și, orice aș face, nu pot să opresc frisoanele.

-Unde îi dăm injecția? La mâini nu putem să îi punem nimic.

-Are o branulă la picior, îi dăm acolo și ne descurcăm cumva după aceea.

-Alexandra, întâi îți punem o mască cu oxigen. Numără până la 10 și gândește-te la ceva frumos!

Închid ochii și sub pleoapele jupuite defilează flăcările de pe tavanul clubului. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7…apoi întunericul, ca acela din container, mă înghite și dispar din lume.

(...)

Oamenii buni sunt puțini aici și sunt obligați să joace după 'regulile' murdare ale celor care conduc instituția. După un timp, pentru a supraviețui, ajung să creadă că fac bine. Au nevoie de locurile de muncă și le place meseria, le place să ajute.

La un moment dat, nu mai disting clar granița dintre minciună și adevăr, dintre bine și rău. Cum să schimbe ei ceva? Sunt mici, foarte mici. Cei puternici i-ar strivi într-o clipită și atunci ar pierde totul. În plus, când vorbesc nu îi susține nimeni. Pleacă toți capetele în pământ și tac, deși până nu demult, aveau glasuri și păreri. Rămân singuri, față în față cu acești călăi care le spun că totul este în mintea lor și că lucrurile stau nespus de bine. E belșug. Au tot ce le trebuie.

Din spital lipsesc medicamente, dar asta nu înseamnă nimic. Nu există paturi speciale pentru arși, dar sunt bune și cele ordinare, cu saltelele uzate, circuitul electric stricat și murdărie îmbibată în lemnul scorojit de atâția ani de uzură. Nu se plătește anestezist la sala de baie pentru că fondurile pentru așa ceva dispar în alte părți, dar ce are a face? Poți să speli bolnavul și pe viu amăgindu-l că așa este protocolul peste tot în lume. Infecții? Nici din acestea nu avem. Le-au adus pacienții din container, de pe asfaltul din fața clubului sau 'de acasă'. Și prostia asta cu transferurile trebuie să înceteze. De ce să plece când aici au condiții ca în Germania? 'Dacă băiatul meu ar fi în locul surorii dumneavoastră, nu l-aș trimite nicăieri, l-aș ține aici.'

Domnul ministru Bănicioiu a privit o țară întreagă în ochi când a zis aceste lucruri. A așternut pecetea tăcerii peste adevărurile care cerșeau să fie rostite. Minciuna lui a devenit cruzime în mâinile celor care ar fi trebuit să ne vindece și s-a perpetuat din ministru în ministru, din medic în medic. Cu ea în brațe, ne-au condamnat la acest chin îngrozitor care doar într-un coșmar, cu lumea lui în răspăr, poate trece drept 'tratament' sau 'vindecare'. Ne-au lăsat de izbeliște pentru a ascunde neputințele unui sistem sanitar în ruină, și-au acoperit urmele, apoi au dispărut și, cu ei, răspunderea faptelor lor.

Prizonieri în aceste lagăre, ne petrecem zilele devorați de microbi, consumați de febra care nu mai scade. Suntem martorii neputuincioși ai propriei descompuneri și tot mereu ni se spune că noi suntem de vină pentru că nu suntem veseli în timp ce murim, pentru că dormim într-o anumită poziție sau pentru că nu mâncăm suficient. Doar ei au tot ce le trebuie. Noi suntem cei cărora le lipsește ceva. Și-au vândut sufletul corupției care îi menține în funcții importante și le oferă iluzia unei meserii nobile, toate himere pe care le plătim cu carnea noastră care le moare în mâini, devastată de ceea ce ei neagă că ar exista. Iar noi suntem norocoși că trăim. Ne țin în viață antibioticele. De aceea a țipat la mine medicul de gardă și m-a amenințat. Știa că dacă nu îmi mai primesc porția, bacteriile vor câștiga teren și mă vor ucide. Noi suntem norocoși, dar ei n-au fost. Prietenii noștri care au murit și continuă să moară. Pe ei minciuna i-a ucis. Pe noi doar ne-a mutilat. Până acum.

Trei siluete înveșmântate în negru plutesc straniu în fața ochilor mei obosiți. Ușa salonului este întredeschisă și nu pot să le văd chipurile limpede, dar le aud glasurile. Plâng. Mi se pare că recunosc vocea lui Mihai, dar nu sunt sigură. Oare visez urât? Mă forțez să mă trezesc, dar nu pot. Ceea ce se petrece este real. Este noapte în Spitalul de Arși și cineva numără morții luați de ceasurile de întuneric. Flavia privește prin crăpătura ușii. Îi dau lacrimile și, fără să îmi spună cineva ceva, înțeleg. Când intră Mihai la noi, este răvășit și se prăbușește pe scaun. Își duce mâinile tremurânde la frunte ca să șteargă un fir imaginar de praf de pe piele.

-A murit Ana…

Siluetele de pe hol erau părinții ei. Au venit la spital de cum au auzit. Au fost și ieri, și alaltăieri, dar altcumva. Sufletul ei era încă aici, alături de ei, luptând. Astăzi, au mai găsit doar trupul. Ana, cu miracolele ființei ei tinere, cu zâmbetul ei isteț și tot ceea ce o făcea să fie ea, a plecat și nimeni nu știe unde. A lăsat în urmă un crâmpei din ceea ce a fost. O carcasă pe care a locuit-o pentru o vreme și pe care a părăsit-o de timpuriu ca să scape de calvarul la care au supus-o cei care, în loc să o vindece, au condamnat-o la durere. Nu e de mirare că mi s-a părut că pluteau…Ce să îi mai ancoreze în realitatea din care copilul lor a dispărut într-un mod atât de cumplit? Treptat, treptat, urcau și ei după ea, ținuți aici doar de materialitatea cărnii lor omenești. Plângem toți patru, Mihai, Flavia, eu și Sandra, pe care au mutat-o cu noi în salon. Plângem degeaba. Ana e departe și regretele noastre grele o rețin din drumul pe care îl are de făcut până în raiul pe care l-a visat pentru ea, încărcat cu toate culorile vii din inima ei copilăroasă și cu peisajele pe care nu a apucat să le vadă aici, pe Pământ.

Încă priveghem așa cum putem sufletul ei drag când una dintre asistente intră în salon ca să ne ia temperatura. Ca de obicei, avem toate peste 38. Ne privește sec, fără emoție și ne întreabă de ce suntem supărate. Află despre Ana și ridică din umeri. Moartea este ceva trivial aici. Se petrece prea des ca să mai impresioneze pe cineva.

-Mai bine că a murit, măi fetelor, spune asistenta pe un ton rece. Dacă trăia, ar fi fost un monstru.

Apoi iese cu termometrele noastre, lăsând în urmă o dâră de parfum floral, înțepător. În salon se lasă tăcerea. În miezul ei, fiecare dintre noi ia aceste cuvinte îngrozitoare și le transformă în zestrea de întuneric a zilei. Cu mâini arse, deformate, le așezăm cu grijă în cufărul din suflet unde încuiem toate ororile pe care ni le servește viața în Spitalul de Arși, ca pe niște daruri confecționate în iad. Nu vrem să iasă vreodată de acolo. Nu vrem să ne cotropească gândurile cu urâțenia lor. Nu vrem să ne infecteze cu răul otrăvitor pe care îl supurează, asemenea unui venin.

Monstru…oare ce înseamnă acest cuvânt? După fiecare operație, din trupurile noastre mai lipsește ceva. Cu pielea distrusă, cu rănile deschise, nu ne mai gândim la frumusețe de ceva timp. Vrem doar să trăim, indiferent cum vom arăta. Nopți întregi vorbim despre asta și a devenit decizia noastră comună care ne dă putere atunci când plăgile sunt tot mai îngrozitoare. Poate că trupul nostru este 'urât', dar sufletul se zbate să rămână frumos și uman. Printre băi, pierderi, suplicii și groază, ne luptăm să nu uităm cine suntem. Ana nu a fost un monstru, ci un om adevărat și, chiar și fără chipul ei dulce de dinainte, sau mâinile întregi, am fi iubit-o la fel de mult. O iubim la fel de mult.

Monștrii nu fața o au mutilată, ci sufletul. Dincolo de obrazul lor neted pe care îl poartă ca pe o mască, ceva putrezește și le umple toată ființa cu ură și cu prostie. Apoi, când vorbesc, spun lucruri care trebuie închise în cufere."