De ce Franta si Marea Britanie se afla in fruntea operatiunii militare impotriva Libiei? De ce fortele armate fraceze si britanice iau parte la aceste operatiuni militare si de ce diplomatii celor doua tari au facut tot posibilul sa conduca negocierile inspre adoptarea Rezolutiei 1973 de catre Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite? Cum se poate explica politica franco-britanica? Revista Time incearca sa gaseasca raspunsurile la aceste intrebari.

Nicolas Sarkozy si David Cameron la Palatul ElyseeFoto: Reuters

Premierul britanic David Cameron a declarat că actiunea militara impotriva lui Muammar Gaddafi este "necesara, legala si corecta". Cameron crede ca Marea Britanie "nu ar trebui sa stea deoparte in timp ce acest dictator isi ucide propriul popor". Presedintele Frantei Nicolas Sarkozy a explicat: "Vom interveni datorita unei constiinte universale, care nu poate tolera astfel de infractiuni".

Este ceea ce se intampla acum in Libia de interes national direct pentru Marea Britanie si pentru Franta?

Libia are deschidere la Marea Mediterana, de partea cealalta de Europa. Natiunea numara doar 6,5 milioane de oameni: un pic mai mult decat El Salvador si un pic mai putin decat Honduras.

Libia are petrol si gaze - insa aceste resurse reprezinta mai putin de 2% din rezervele de petrol din lume, iar tehnologia actuala este pe cale de a face gazele disponibile din abundenta, astfel incat conteaza mai putin ce tara le detine. Este dificil de pus masurile actuale luate de catre Franta si Marea Britanie pe seama unor motive comerciale.

Imigratie? Intr-adevar, instabilitatea din Maghreb tinde sa produca fluxuri de imigranti inspre nord. In cazul Libiei, cei care au fugit din calea revoltelor au ajuns initial in Italia, de unde li s-a deschis drumul spre celelalte tari membre ale Uniunii Europene. Insa, este greu de imaginat ca ar putea fi vorba despre o criza a refugiatilor greu de gestionat, in cazul in care Muammar Gaddafi ar ramane la putere. Marea Mediterana nu este o granita peste care se poate trece cu usurinta.

Istorie? Marea Britanie, in ciuda apropierii sale de Gaddafi sub guvernul lui Tony Blair, are putine motive sa aiba incredere in liderul libian. In anul 1984, Yvonne Fletcher, o politista britanica, a fost impuscata mortal in piata St James din Londra, in fata ambasadei libiene. Ambasada a fost sub asediul politiei timp de 11 zile, iar incidentul a dus la ruperea relatiilor diplomatice dintre cele doua tari. In decembrie 1988, zborul Pan Am 103 de la Londra la New York este atacat deasupra Scotiei: 259 de persoane si-au pierdut viata la bord si 11 la sol, in Lockerbie. Pe 22 februarie 2011, in timpul protestelor libiene, fostul Ministru al Justitiei, Mustafa Mohamed Al Abud Jeleil, a declarat intr-un interviu pentru ziarul suedez "Expressen" ca Muammar al-Gaddafi a ordonat personal atentatul. Insa, memoria acestor doua episoade nu este un motiv suficient pentru inceperea operatiunilor militare.

Sarkozy s-a situat de partea gresita a baricadei la inceputul Primaverii Arabe, cand l-a sustinut pe dictatorul Ben Ali chiar si dupa ce tunisienii se ridicasera impotriva lui. Presa sugereaza ca Sarkozy isi doreste sa conduca acum operatiunile militare din Libia pentru a recupera reputatia Frantei in Lumea Araba si pentru a intra in cartile de istorie. Succesul operatiunii militare din Libia nu este insa garantat, cu atat mai mult cu cat initiativa nu se bucura de popularitate uniforma in tarile arabe.

Exista voci care spun ca Franta si Marea Britanie isi alimenteaza in Libia iluziile de grandoare, vrand sa demonstreze ca inca mai sunt "mari puteri". Totusi, Franta si Marea Britanie sunt democratii si in niciuna dintre cele doua tari alegatorii nu apreciaza "avantul" militar.

Cum se poate explica politica franco-britanica?

In primul rand, este posibil sa existe o credinta autentica in ambele guverne, potrivit careia Statele Unite - "natiunea indispensabila" - nu pot face totul, iar lumea ar fi un loc mai sigur daca alte tari ar ajuta Statele Unite sa asigure stabilitatea globala. Britanicii ar putea spune ca o astfel de politica este dezastruoasa, daca luam in considerare exemplul aliantei americano-britanice din Irak. Asta nu inseamna insa ca principiul este lipsit de valoare.

In al doilea rand, este posibil ca ambele guverne sa fi ajuns la concluzia pe care a elaborat-o Tony Blair intr-un articol publicat in cotidianul londonez "The Time" si, mai apoi, in Wall Street Journal. Blair a argumentat ca, atunci cand ne confruntam cu o criza similara celei din Libia, "inactiunea este o decizie, o politica ce are consecinte".

Daca Marea Britanie, Franta si SUA nu ar fi facut nimic, aceasta ar fi fost o decizie in sine. Privita din aceasta perspectiva, decizia de a incepe o operatiune militara in Libia pare mai usor de inteles.

Relatiile libiano-britanice:

septembrie 1969: Gaddafi conduce o lovitura de stat impotriva regelui Idris I al Libiei, care se bucura de sprijinul Regatului Unit. Fortele britanice ale Special Air Service (SAS) il acuza pe Gaddafi de finantarea actiunilor teroriste ale miscarii Black September.

1972: Marea Britanie suspecteaza ca Libia a livrat arme pentru Armata Republicana Irlandeza (IRA), dupa ce unul dintre liderii IRA, Joe Cahill a vizitat tara araba.

1984: Yvonne Fletcher, o politista britanica, a fost impuscata mortal in piata St James din Londra, in timpul unei demonstratii anti-Gaddafi desfasurate in fata ambasadei libiene. Ambasada a fost sub asediul politiei timp de 11 zile, iar incidentul a dus la ruperea relatiilor diplomatice dintre cele doua tari.

21 decembrie 1988: Zborul Pan Am 103 de la Londra la New York este atacat deasupra Scotiei: 259 de persoane si-au pierdut viata la bord si 11 la sol, in Lockerbie. Pe 22 februarie 2011, in timpul protestelor libiene, fostul Ministru al Justitiei, Mustafa Mohamed Al Abud Jeleil, a declarat ca Muammar al-Gaddafi a ordonat personal atentatul.

aprilie 1999: Libia preda doi suspecti in atacul asupra zborului Pan Am 103. Acestia sunt judecati in Olanda, in temeiul dreptului scotian.

ianuarie 2001: Abdel Basset al-Megrahi este gasit vinovat de crima, iar Al-Amin Khalifa Fahima este achitat. Megrahi este condamnat la inchisoare pe viata.

martie 2003: Libia ajunge la un acord politic cu Marea Britanie privind acceptarea responsabilitatii civile pentru atacul asupra aeronavei. Libia este de acord sa plateasca aproximativ 2,7 miliarde de dolari in total.

2004: Reabilitarea lui Gaddafi este completa atunci cand Tony Blair, premierul britanic de la vremea respectiva, il viziteaza la Tripoli.

2009: Megrahi este eliberat dintr-o inchisoare scotiana pe motiv ca a fost diagnosticat cu cancer la prostata in faza terminala. Este primit ca un erou la Tripoli si este inca in viata. Decizia de a-l elibera pe Megrahi determina o ruptura diplomatica majora intre Marea Britanie si Statele Unite.

Relatiile franco-libiene:

1967: Franta si Libia au dezvoltat relatii deosebit de stranse dupa razboiul din iunie 1967, cand Franta a relaxat embargoul de arme asupra combatantilor din Orientul Mijlociu si a convenit sa le vanda arme libienilor.

1974: Cele doua tari au semnat un acord prin care Libia se obliga sa garanteze aprovizionarea cu petrol in schimbul asistentei tehnice si cooperarii financiare.

1976: Libia a catalogat Franta drept "negustor de arme", pentru ca furniza arme pentru ambele parti implicate in conflictul din Orientul Mijociu. Mai tarziu, Libia a criticat Franta pentru ca a vandut arme Egiptului.

1978: Gaddafi a declarat ca, desi relatiile economice cu Franta au fost bune, cele politice lasau de dorit. Gaddafi a acuzat Franta ca a revenit la o politica colonialista, criticand interventiile militare franceze din Sahara de Vest, Ciad si Zair.

1980: Discordia franco-libiana se concentreaza pe situatia din Ciad. Cele doua tari au sprijinit parti opuse in Razboiul civil din Ciad.

10 martie 2011: Franta este prima tara din lume care recunoaste Consiliul National de tranzitie in calitate de guvern legitim in Libia, in contextul revoltei din impotriva lui Muammar Gaddafi.