La acea perioadă, Tăriceanu era ministrul economiei în Guvernul Ciorbea. Firma însă era condusă de Proser, cel care şi investise practic toţi banii. Investitorii români în ‘97 aveau încă apucături româneşti, de noi îmbogăţiţi. Mi se părea o nebunie să te duci cu maşina să-ţi negociezi franciza cu Citroën, la Paris.
Dacă aveai 4 zile de pierdut pe drum înseamnă că afacerea respectivă nu era prioritară pentru tine. Deşi câştigase milioane, Proser încă dorea să impresioneze audienţa cu flota de Mercedes S Classe şi nu cu vreo calitate nematerială. Evident că românul de rând în ‘97 era puternic impresionat că pleci cu două Mercedes-uri S Classe la Paris, şefii într-o maşină şi angajaţii în alta şi ambele maşini cu şofer, dar francezii de la Citroën i-au privit ca pe rudele sărace care economisiseră banii de avion...
. La un moment dat, un director de la Citroën a sosit la Bucureşti şi Proser a organizat o masă la Casa Vernescu, singurul restaurant mai de doamne-ajută din Bucureştiul acelor vremuri. A rugat-o pe Anca să aducă un translator care să ştie perfect limba franceză şi Anca m-a propus pe mine. Proser încerca să-i impresioneze pe francezi, ca să obţină o linie de credit de la ei de două milioane de franci francezi.
Până atunci, Citroën România era obligată să plătească maşinile integral în momentul comenzii, ceea ce făcea dificilă vânzarea lor şi profitul obţinut, pentru că Proser nu prea avea lichidităţi. Cealaltă afacere, cu piese de schimb, Paneuro Trading, mergea foarte bine, dar omul dorea o expansiune exponenţială şi tot deschidea magazine peste magazine fără să calculeze că piaţa maşinilor de ocazie aduse din afară era deja saturată.
Am mers cu francezul la restaurant într-o formulă total aiurea pentru o întâlnire de afaceri. Proser a venit cu nevasta şi cu nevasta lui Tăriceanu, celebra Coco. Eram trei bărbaţi şi trei femei la masă, iar unul dintre acţionari, adică Tăriceanu, îşi trimisese nevasta. Francezul era total şocat, dar ştia să se abţină. Cina de afaceri ar fi trebuit să fie un fiasco total pentru că Proser, la nici două minute după ce ne-am aşezat la masă, ar fi vrut să discutăm deja afaceri. Eu însă nu am tradus ce a spus şi i-am sugerat că ar fi cazul să facem puţină conversaţie, să încălzim atmosfera.
Am început să vorbesc eu, fără să traduc întrebările deja agresive ale lui Proser. I-am povestit francezului că Proser e de cult mozaic, la fel ca întemeietorul firmei, André Citroën, că e un pasionat de mecanică (evident, invenţia mea) şi că din asemănarea caracterului său cu cel al întemeietorului firmei franceze sigur se va naşte o colaborare de succes. Când Proser, nerăbdător, l-a întrebat pe francez dacă-i dă linie de credit de două milioane de franci, nu am tradus exact. I-am propus francezului să accepte o firmă de leasing sau de factoring ca intermediar, deşi Proser la acea vreme nu prea înţelegea bine leasingul, iar cuvântul „factoring” îi era total străin.
Francezului i-am vorbit mai mult despre mine şi despre experienţa mea bursieră de la Paris şi cum fusesem deja invitat la emisiunea „7 sur 7” a Annei Sinclair de la TF1. Francezul şi-a schimbat brusc opinia despre România şi români. Am vorbit despre restaurante pariziene, despre politica franceză, despre istoria Citroën-ului şi despre mersul în bursă al acţiunilor PSA, care se luptau la acea vreme cu marele concurent Renault, proaspăt privatizat de Guvernul Chirac. Proser a plecat de la acea cină cu promisiunea 258 liniei de credit, plus cu promisiunea că ar putea face factoring pentru 500 de maşini.
Eu mă întrebam unde naiba vinde el 500 de maşini când la acea vreme maşini noi occidentale nu se vindeau mai mult de 300 în toată ţara şi cea mai mare parte dintre ele erau Mercedes sau Audi... La acea cină, am mai avut un aliat surpriză. Casa Vernescu era condusă în ‘97 de Radu Bantea, fostul asistent de la analiză matematică al lui Solomon Marcus, cu care făcusem seminarul în anul I de facultate la matematică.
Bantea era un tip supercult, un bon viveur şi înţelegând bine gusturile francezului a reuşit să ne pună pe masă şi vin franţuzesc decent şi mai ales un Armagnac pe gustul francezului. Proser nu bea alcool şi i se cam fâlfâia de mâncăruri şi băuturi fine, dar cele două neveste au fost foarte impresionate, atât de impresionate, încât la sfârşit i-au cerut chelnerului o sticlă de vin şi una de Armagnac pentru acasă. Le-am oprit eu discret că nu prea se făcea să plecăm cu băutura de la restaurant sub ochii francezului. După ce l-am dus pe francez la Intercontinental, Proser a vrut să vorbească cu mine personal. Deşi dorea o discuţie între patru ochi, eu am insistat să fie şi Anca de faţă, habar nu aveam ce vrea de la mine.
Omul, cu aceeaşi mitocănie românească involuntară, a scos 1.000 de dolari cash din buzunar şi mi i-a pus pe masă pentru serviciile din acea seară şi mi-a spus, ca şi cum totul era decis, că de mâine lucrez pentru el şi să nu-mi mai fac alt program în viaţa mea viitoare. Aroganța românului îmbogățit repede în tranziţie era atât de oarbă, încât marele mahăr al Citroën-ului nu înţelesese că, deşi apărusem la restaurant în blugi şi cămaşă (erau aceiaşi blugi şi aceeaşi cămaşă cu care venisem în Bucureşti de la Toulouse, din spital), eram mult mai familiarizat cu luxul decât el şi anturajul său.
Pentru el la acea vreme, luxul se limita la maşină şi Rolex. Fusese atât de mitocan în timpul mesei, încât îl întrebase pe francez ce marcă e ceasul lui. Francezul, care realizase din start cu cine are de-a face, îi răspunsese: „Ah, nimic special, un Breguet”. Proser se simţise învingător, mândru de Rolex-ul lui de aur masiv şi eu nu m-am putut abţine să nu-i spun gluma cu culmea snobismului: „să ai ceasul mai valoros decât maşina”.
I-am refuzat mia de dolari şi i-am explicat că în acea seară am venit pentru iubita mea Anca, angajata lui, şi că nu are încă atâţia bani să mă angajeze şi chiar dacă 259 ar avea eu nu am fost angajat şi nu voi fi angajat la nimeni atâta vreme cât îmi pot fi singur stăpân. A plecat nervos şi ofensat şi a doua zi a luat-o pe Anca la rost, dar, cum încă avea nevoie de mine să-i explic cum face factoringul, a găsit el soluţia: i-a mărit salariul Ancăi şi i-a dat o primă de... evident 1.000 de dolari.
Am descoperit mai târziu că la nivelul lui ‘97 cu 1.000 de dolari cumpărai şi un ministru, darămite un amărât de translator. Anca a continuat să fie directorul general la Citroën şi i-a salvat din două situaţii critice. Deşi credeam că nu vor vinde 500 de maşini, au reuşit să vândă 1.000 chiar.
Ignorasem faptul că Tăriceanu era ministrul economiei şi că era pus pe îmbogăţire pe banii statului. Tăriceanu a hotărât ca Romtelecom-ul să-şi cumpere dubițe Citroën Berlingo şi a comandat 500 de bucăţi în leasing. Cum nu le-a ajuns tunul cu Romtelecom, s-au dus să facă acelaşi lucru cu Poşta Română. Nu ştiu cum şi nici prin cine au ajuns să folosească la afacerea cu poşta o firmă de leasing americană cu sediul în Empire State Building.
Empire State Building fusese construită cu tehnologia anilor ’30, cu mult azbest, la fel ca şi clădirea de la Bruxelles în formă de Y, unde se afla sediul Comisiei Europene în anii ‘80. Cum în anii ‘80 azbestul fusese declarat cancerigen, toate clădirile cu mult azbest deveniseră toxice pentru locatarii lor şi fuseseră dezafectate.
Clădirea de la Bruxelles a fost şi dărâmată între timp. În ‘97, Empire State Building fusese modernizată şi deci era greu să ai birourile acolo, doar dacă doreai doar o adresă. Firma de leasing găsită de Tăriceanu şi Proser ar fi trebuit să plătească Citroën-ului cele 500 de maşini, dar doar după ce cei doi ar fi plătit un avans de 20%. Fără să verifice nimic la firma de leasing, Proser a plătit avansul, evident cu bani ouaţi de clientul Poşta Română şi a aşteptat ca Citroën-ul să-i livreze maşinile. Citroën-ul a fabricat maşinile cu tot cu însemnele poștei pe ele, dar nu a mai primit restul de bani de la firma de leasing, care după ce a încasat avansul a dispărut.
Astfel, tot câştigul din afacerea cu Romtelecom s-a dus pe apa sâmbetei în afacerea cu Poşta. Până la urmă, cel mai mult a pierdut Poşta, că doar nu era să piardă Proser şi Tăriceanu, chiar dacă Anca le spusese că eu i-am avertizat că e dubioasă firma de leasing. Al doilea moment dificil a fost când a dat faliment Banca Turco-Română. Tăriceanu şi Citroën România aveau la 260 Turco-Română un credit de vreo două milioane şi evident că lichidatorul voia să-i execute pentru a mai recupera ceva din bani.
Banca Turco-Română era la acea vreme o bancă de mare succes, fără probleme, până când acţionarul majoritar, grupul de construcţii Bayindir, s-a gândit să se împrumute din banii clienților, cu ajutorul BNR. Banca Turco-Română îşi plasase toate lichidităţile la Deutsche Bank, în Germania, dar în baza acelor lichidităţi emisese o scrisoare de garanţie în favoarea acţionarului majoritar, grupul Bayindir.
Bayindir ajunge în faliment şi i se execută scrisoarea trăgând după ea şi falimentul băncii româneşti. Acest lucru a fost posibil tocmai pentru că BNR nu a verificat că lichidităţile băncii erau de fapt deja împrumutate, s-a mulţumit cu extrasul de cont de la Deutsche Bank fără a cere şi alte detalii. Cum eram amic cu Adrian Vasilescu, purtătorul de cuvânt al BNR, aflasem de situaţia Băncii Turco-Române un pic înainte, suficient să-l fac pe săracul tata să-şi retragă de acolo cele 3.000 de dolari depuse, toată averea lui. Tot de la Vasilescu aflasem şi că există un client român profund afectat de acel faliment, care urma să piardă două milioane de dolari depuse în bancă.
Clientul era Romeo Pomponiu, proprietarul magazinelor Steilmann, care mergeau unse în 2002. Ştiind de la Anca că Citroën-ul lui Tăriceanu are două milioane datorii şi că Pomponiu are două milioane depozite în aceeaşi bancă, mi-a venit o idee. I-am explicat Ancăi că Tăriceanu nu va scăpa de plata datoriei şi că îi va fi greu să găsească altă bancă să-l finanţeze în situaţia dată. Putea însă să vorbească cu Pomponiu şi acesta să-i preia datoria, pe care ar fi închis-o cu banca, astfel încât şi-ar fi recuperat cash-ul pe care îl avea la bancă şi pe care, altfel, l-ar fi pierdut prin falimentul băncii. Ba mai mult, ar putea să-i ceară şi un câştig sau o dobândă mică.
Afacerea s-a făcut, Pomponiu devenind creditorul lui Tăriceanu, iar Tăriceanu câştigând şi la suma datorată, şi la condiţiile de plată. Şi Tăriceanu în 2006 şi-a închis datoria la Pomponiu tot cu activele statului, înlesnindu-i lui Pomponiu să cumpere un lot de la fosta IPRS Băneasa, fabrica de calculatoare Felix din comunism, lot cu care Pomponiu a dezvoltat un mare proiect imobiliar cu ajutorul magnatului grec Papalekas. Deşi Anca i-a ajutat enorm în momentele grele şi era atât de conștiincioasă, 261 cât să se ducă la muncă la doar două luni după ce o născuse pe Alexandra, Tăriceanu nu s-a gândit s-o recompenseze şi nici să-i dea vreo primă.
Proser fusese mai generos, dar ieşise din acţionariat ca urmare al falimentului suferit la firma cu magazinele de piese de schimb Paneuro Trading. Despărţirea Ancăi de Citroën s-a produs după mulţi ani în care nu i-au făcut nicio mărire de salariu, de ajunsese să câştige mai puţin decât şeful de la logistică, mai puţin însemnând pe jumătate.
Ea avea aceeaşi mie de euro salariu, dar se zbuciuma zilnic peste 12 ore pentru bunul mers al firmei. Cum eu începusem să o ironizez pentru asta şi să-i sugerez să-i doneze lui Tăriceanu tot salariul, şi-a făcut curaj şi s-a dus să-i ceară schimbarea contractului, contract ce nu suferise nicio modificare timp de peste 6 ani. Tăriceanu, lipsit de minimum de bun-simţ, i-a răspuns că la ce-i trebuie mai mulţi bani dacă bărbatu-său e milionar...
