O ucraineancă, Alina Stailovskaya, a reușit să ajungă împreună cu copiii ei pe un teritoriu sigur, după trei săptămâni petrecute sub bombardamentele de la Mariupol. Ea a povestit coșmarul trăit de familia ei, scrie amazing-ukraine.com.
Pe 17 martie, familia mea a părăsit Mariupolul. Cum au transformat rușii orașul meu nu poate fi exprimat în cuvinte. Dacă te uiți în jur vezi fie case rase de pe fața pământului, fie case cu găuri uriașe de la loviturile aeriene. În curți există și cratere cu o rază de 5 până la 10 metri. Există o mulțime de cadavre în jurul caselor, care zac fie întregi, fie ciopârțite. Locuitorii le aruncă direct în acele cratere.
Când am trecut pe strada centrală a cartierului nostru, nu am văzut nici măcar o casă întreagă
Ceea ce odată fusese o șosea curată și îngrijită, s-a transformat acum într-un câmp pârjolit, cu tancuri rusești rămase arse amestecate cu corpurile celor care zăceau lângă sau pe ele... Probabil că îmi voi aminti mirosul acela toată viața.
În cele 3 săptămâni nu am avut nici apă, nici lumină și nici căldură. Temperatura în apartamentul cu geamuri sparte era aceeași cu temperatura de afară: 0-10 grade… Bombardamentele au fost atât de puternice, încât unda de șoc a spart ferestrele și a rupt mânerele ferestrelor.
Din cauza lipsei apei a trebuit sa incalzesc zapada si apoi sa o fierb. Uneori, noaptea, nu mă trezeam din cauza bombelor, ci pentru că îmi era îngrozitor de sete pentru că nu băusem apă de câteva zile. Apa era folosită doar pentru gătit sau o țineam pentru copii. Limita era de o cană de apă pe zi. Nu aveam aproape nimic de mâncare pentru că nu apucasem să facem provizii, dar oricum nu aveam suficientă apă pentru a o găti.
Chiar și atunci când am reușit să gătim orez, am stabilit o limită de 2 linguri de orez de persoană pe zi
Bombardamentele începeau constant începând cu ora 4.00. În fiecare dimineață, exact la ora 4.00, începeau loviturile aeriene. În zona noastră au ajuns 2 tipuri de obuze: cele pe care le auzeai mai întâi șuierul și care erau mai puțin periculoase pentru că îți lăsau câteva secunde pentru a te ascunde sau adăposti. Mai erau apoi cele care veneau fără zgomot și te trezeai doar cu explozia și apoi cu fragmente care se împrăștie în toate direcțiile, străpungând orice.
Ceea ce a fost cu adevărat înfricoșător era faptul că nu puteam face nimic... nici măcar nu puteam să ieșim din acel iad, pentru că rușii nu ne-au lăsat să ieșim din oraș... Nici nu am sperat să rămânem în viață, doar ne doream ca totul sa se termine...
Într-o după-amiază, un tanc rusesc a venit în fața casei și a început să tragă la etajul al nouălea al unui bloc vecin. Erau oameni și pe lângă bloc dar și în apartamente. Dar lor nu le păsa, se distrau doar. Am aflat despre victimele din apartamente mai târziu, când au început să apară morminte în curte. Rușii ar fi continuat, dar armata noastră a ocolit casa vecină și a tras în tanc din spate. Tancul s-a răsturnat și a început să ardă, unul dintre ruși a sărit afară și a început să alerge spre curțile vecinilor. Ai noștri au tras pentru a doua oară și i-au terminat pe ruși. Spre seară se făceau ”excursii” la tancul ars și la piciorul stâng al rusului, rămas acolo.
A doua zi a fost relativ liniște și bombardamentele au ocolit zona noastră. Am ieșit în curte, iar copiii mei au văzut soarele pentru prima dată în 2 săptămâni și au respirat aer relativ proaspăt. Fiica mea cea mică s-a plimbat lângă casă și a numărat cadavrele (câte erau întregi și câte ciopârțite)... erau peste tot... Apoi a întrebat: „Mamă, nu înțeleg de ce ar trebui să văd toate astea la vârsta de 10 ani?” nu stiam ce sa raspund...
Au trecut două săptămâni, iar copiii mei încă visează tancuri rusești, bombardamente și război. Iar eu încă mă trezesc la 4 dimineața...
2
17
