"Mama, u'te carne!"

Diana, sau "papusa de cristal", cum ii spune mama sa, este victima unei boli genetice foarte rar intalnita in lume. Viata fetitei se invaarte in jurul mancarii. Unul din "pacatele" bolii este faptul ca organismul asimileaza foarte repede orice aliment, ducand la o crestere disproportionata a corpului.

Organele interne, in cazul Dianei, au ramas la un stadiu de dezvoltare specific unui copil de trei ani. Fara un regim alimentar strict, acestea nu mai reusesc sa faca fata efortului la care sunt supuse. Finalul nu poate fi decat unul: moartea bolnavului. Daca pentru ceilalti copii, o inghetata reprezinta una dintre cele mai gustoase placeri, pentru Diana, inghetata este "caca" sau "cah".

La cei zece ani, ea are o inaltime de 1,30 si 63 de kilograme. "Intr-o zi, Diana a bagat mana in oala cu bors. Gasise acolo o bucata de carne din care musca cu pofta. Imi spunea fericita: Mama, u'te carnea!"

"Nu renunt la ea!"

Cu ani in urma, atat Mihaela, cat si sotul sau, isi doreau foarte mult o fetita care sa le umple viata. Divinitatea le-a ascultat rugile si, dupa ceva timp, Mihaela a ramas insarcinata. Fericirea le-a fost si mai mare cand medicii le- au dat vestea ca vor avea gemeni. Minunea a fost insa de scurta durata. Cei doi copii aveau sa-i moara in pantece cateva luni mai tarziu.

Dupa o perioada, tanarul cuplu s-a hotarat sa incerce din nou. Asa a venit pe lume cea care, pentru multi ani, va fi crucea celor doi parinti. Cu doar cateva luni inainte de nastere, mama a facut o infectie respiratorie. Raceala a afectat fatul, iar Mihaela a fost obligata sa nasca prin cezariana. Intrebarea care se impunea in acel moment pentru cei doi tineri era daca vor pastra sau nu copilul.

Amintirea gemenilor morti le-a calauzit raspunsul: "Medicii m-au anuntat ca, daca va reusi operatia, copilul are mari sanse sa se nasca cu malformatii sau sa fie bolnav. Nu mai voiam sa pierd si sarcina asta. A fost ingrozitor sa simt in mine copiii morti. O prietena m-a sfatuit sa dau afara copilul. I-am spus atunci ca nu copilul, ci ea va fi data afara".

15 prezervative pentru Diana

La 24 de ani, cand tinerii prefera discotecile si concediile interminabile, Mihaela a fost pusa in situatia de a-si hotari singura atat propriul sau destin cat si pe al fiicei sale. "Atat eu, cat si sotul am inteles ca trebuie sa muncim alaturi de medici si, in ciuda varstei, ne-am asumat aceasta responsabilitate. Acum stiu mai multe despre boala fiicei mele decat doctorii.

Unii chiar mi-au cerut carti pentru a se documenta". In afara de sprijinul parintilor pe care l-a obtinut neconditionat, Mihaela nu a cerut de la nimeni nimic. Inainte de nasterea Dianei, lucra ca stenografa. Banii adunati din salariul ei si al sotului ii ajungeau pentru a-i asigura fetei regimul alimentar atat de necesar supravietuirii.

Venirea pe lume a Dianei a schimbat multe in casa familiei Plamada. Mai intai, Mihaela a fost nevoita sa renunte la serviciu si sa-si dedice tot timpul fetitei. Altfel, Diana n-ar fi avut nici o sansa sa supravietuiasca. Primul care a cedat presiunii a fost tatal. Muncea zi si noapte ca zugrav. Kilogramele de var si praf inhalate au dus la slabirea tot mai puternica a organismului.

Dar nu avea incotro. Doar in acest fel reusea sa aduca mai multi bani pentru fata sa. La un moment dat, efortul s-a dovedit a fi fatal. Peste cateva luni, avea sa fie diagnosticat cu una dintre cele mai grele boli, cancer. "Singurul ajutor de care am avea nevoie sunt scutecele pe care le folosim la fetita cand doarme.

Au venit cativa asistenti de la centrele de ajutor social dar, cand au vazut ca avem televizor si covor in casa, ne-au intors spatele. Singurul ajutor primit au fost 15 prezervative. Nu stiu pentru ce ni le-au dat. Probabil pentru a nu mai face un alt copil cu handicap sau sa i le punem Dianei in farfurie".

"Mama, a murit tata?"

Fetita are propriul sau univers alcatuit din chipurile rozalii ale papusilor, din zambetele celor dragi ei, dar mai ales din prezenta tatalui sau. "Pentru ea, eu sunt babaul. Pe tatal sau il adora. Uneori, il santajeaza cu zambetul ei strengaresc pentru a primi ceva dulce. Cand l-au internat pentru analize, Diana m-a intrebat daca nu s-a dus cumva sus, la Doamne, Doamne.

Atunci mi-am adus aminte ca, odata, trecusem pe langa o inmormantare si fetita a auzit cateva cuvinte de la oamenii respectivi. Nu trebuie sa lipseasca nimeni din viata ei. Pentru ea, faptul ca aude glasul cuiva este foarte important. "De multe ori, Diana se automultileaza. Fetita se supune unor torturi de neinchipuit.

Degetele prinse in usa sau jupuite cu o seninatate care ar reusi sa ingrozeasca si un tortionar. Toate acestea sunt facute de Diana fara nici o lacrima, ca si cum aceste "jocuri" ar fi ceva la fel de firesc ca mersul pe bicicleta. ªi pentru fata poate chiar asa este. Din cauza bolii, pustoaica nu simte durerea."Cred ca este un gest de disperare. Poate ca incearca sa simta ceva.

Nu pot sa-mi dau seama. Uneori ma gandesc ca aceste grozavii o calmeaza."

Universul ei, 30 de cuvinte

Nu suporta ca cineva necunoscut sa puna mana pe ea. De cele mai multe ori, isi exprima gandurile pe o foaie de hartie, prin cerculete. "ªtie 30 de cuvinte. Hainele, daca nu- i plac, le taie. I-a taiat pantalonii sotului. Ii place Mos Craciun si stie ca, atunci cand ninge afara, trebuie sa-i trimita o scrisoare. Cand primim colindatorii, se duce in camera si plange.

Dupa ce termina, vine ea si le da banii". Sotii Plamada sunt treziti, uneori, la ora trei dimineata pentru a juca macaua. "Lumea pe strada o mai atinge. Nu stiu ce vad ei prin asta. Am incercat sa o ducem la un centru pentru a nu o izola de ceilalti. Dupa 48 de ore, a facut pneumonie", povesteste Mihaela.

Diana, o "handicapata"

Pustoaica ar fi poate mai fericita daca lumea din jurul ei i-ar intelege tragedia si nu ar mai privi-o ca pe un monstru. Pentru parintii ei insa, ea este unica lor comoara, fetita de portelan care se poate sparge in orice moment. "Din cand in cand, mai folosim un carut special care seamana cu un landou pentru copii. Vrem sa o scoatem cat mai des posibil din casa, dar oamenii sunt rai.

Mi-aduc aminte de o femeie cu un copil, de pe strada. Baietelul a intrebat-o pe mama de ce fetita noastra sta intr-un carut. Femeia i-a raspuns ca eu sunt o lenesa si ca nu am chef sa- mi duc copilul de mana.

" In ciuda tuturor rautatilor din lume, Diana, cu tot ceea ce presupune existenta ei pe lume, este elementul fara de care familia Plamada nu ar fi cunoscut niciodata sentimentul de a fi cu adevarat necesar, iar pentru mama ei, fetita inseamna fericirea. Uneori, parintii se mai intreaba de ce li s-a intamplat lor. Dar pentru ei, clipele de acest fel sunt tot mai rare.

Acum, isi doresc doar ca fiica lor sa-si poata trai viata alaturi de cei de seama ei, fara ca societatea sa o izoleze pentru ceea ce este.

George COJOCARU