GAZETA trage un disperant semnal de alarma pentru adevarata lor protectie!

Copii ai nimanui. Copii cu un univers al lor, in care nu se poate patrunde. Au handicap sever (psihic si locomotor) si provin de la Spitalul-Leagan Sighet. Acum, au fost „imprastiati” in cinci case de tip familial din Baia Mare.

Zilnic trecem nepasatori pe langa ei, fara sa stim, fara sa intelegem ce inseamna drama celor 60 de suflete care au „vina” de a se fi nascut sub o zodie nefasta.

In cele cinci case de tip familial, cunoscute sub denumirea “casele lui Darabus” (director al HHC Romania), sunt chinuiti, la propriu!, 60 de copiii cu handicap sever, copii cu varste intre 6 si 19 ani. O intamplare ne-a condus pasii spre universul lor, atat de ingenios creat si atat de costisitor.

Banii PHARE si cei proveniti din donatiile HHC Marea Britanie ar fi trebuit sa le asigure o lume de vis. Daca acea lume e de vis, visul e urat. Un cosmar, care poarta pecetea Directiei pentru Protectia Copilului (DPC) si HHC Romania (HHC).

Cosmarul

Am hotarat sa vizitam “celebrele case de tip familial ale lui Darabus”, indemnati de Augustin Botis, directorul DPC. Sloganul a fost eternul: „si ei sunt copiii nostri!” Apoi, dupa inerentul discurs tematic, directorul DPC ne-a dat aprobarea de a vizita mai multe case.

A mentionat ca ne permite vizita, dar potrivit reglementarilor legale sa tinem cont de dreptul la intimitate al copiilor (legat de acest aspect, il informam pe Botis ca textul de lege la care face referire va intra in vigoare doar de la 1 ianuarie 2005).

Pe parcursul mai multor ani (subiect tratat pe larg in GAZETA), in baza unor proiecte cu finantare UE, in parteneriat cu HHC, caminele in care erau copii abandonati sau orfani au fost desfiintate, fiind inlocuite cu case de tip familial. In principiu, schimbarea este pozitiva.

Este o alta problema ca din toata aceasta poveste au avut, intr-un fel sau altul, de castigat: Stefan Darabus (director HHC), Alexandru Cosma (fostul presedinte al Consiliului Judetean), Ana Moldovan (fosta directoare DPC), actuala conducere si alti oameni de afaceri agreati de suveica politica.

Am pornit spre acei copii, gandind pozitiv. In drum spre prima casa pe care urma sa o vizitam am cumparat o punga de bomboane. In naivitatea noastra ne gandeam ca vom reusi sa ne apropiem mai usor de pustii nimanui.

Decizia

Ne-am oprit la casa de pe strada Bujorului, una din cele cinci in care sunt “copii de la Sighet”. Dupa cateva zeci de minute entuziasmul nostru s-a „topit”, la fel ca bomboanele lasate la soare. Am plecat la a doua casa, apoi la a treia, a patra, toate cu copii din celebrul Spital-Leagan Sighet. Este aproape imposibil de redat ce am vazut.

Cateva ore mai tarziu, ne-am suit in masina si am stat in tacere, pret de cateva tigari, cu priviri tampe… Silviu Ghetie isi privea propriile fotografii nevenindu-i sa creada ca sunt reale. Punga cu bomboane s-a rasturnat ramanand inerta.

Nu am reusit sa dam decat doua, cui ii trebuiau bomboane? Am pornit spre redactie urmariti de vorbele nerostite ale unor copii prizonieri ai mintii, tacuti, bolnavi si, mai ales, ai nimanui.

Dupa ce am iesit din visul urat, ne-am consultat daca vom scrie despre cele vazute. “Vom fi acuzati ca am cautat senzationalul!”, s-a motivat. Am decis sa scriem, pentru ca “senzationalul” asta e incredibil, inacceptabil, inuman! Si se petrece sub masca “protectiei copilului”, sub masca caritabililor care-si schimba jeep-urile ca pe sosete…

Infernul tacerii

Toate cele cinci case sunt inchise cu yale si zavoare. Casa de pe Bujorului este chiar la strada, iar traficul greu, pe langa trepidatiile pe care le induce in pereti, produce de multe ori o stare de nervozitate copiilor.

Toti copiii internati in aceste case au handicap psihic, locomotor, au malformatii si o serie de boli grave. Mai mult de jumatate dintre ei au hepatita B, foarte multi au epilepsie, cativa hidrocefalie. Copiii, desi au varste de scoala ori de liceu, se comporta ca si cei de 2-3 ani. Se leagana, au ticuri comportamentale, nu vorbesc, nu inteleg, se feresc de orice persoana din afara.

De multe ori, pe neasteptate, devin agitati. Unii isi smulg parul (trebuie tunsi in permanenta), altii mananca orice gasesc pe jos… Dupa ce ne-a studiat atent, A., o fata de 16 ani, a rupt o ramura dintr-una din plantele decorative si a inceput sa o manance. Un baiat de 18 ani, C., era printre cei mai avansati. El reusea sa ingane ceva ce parea a fi: „mama”.

Tot el le ajuta pe cele doua ingrijitoare la munca din bucatarie. Un fel de-a spune. Dupa asta astepta rasplata: cateva napolitane.

In toaletele caselor, copii de varste mari stateau pe olite zeci de minute sau cine stie cat. „Nu poti sa stii la ce sa te astepti de la ei. Sunt cuminti. Acum s-au obisnuit, dar brusc devin agitati, se agata de orice, mai striga… facem si noi ce putem”, ne-a spus unul din ingrijitori.

Socuri

In aceste case nu se vorbeste, adica ei copiii nu vorbesc, isi duc viata in universul lor nestiut de nimeni. Noaptea isi rup hainele, chilotii, cearceafurile… le fac fasii, fasii. Unii isi mananca excrementele sau manjesc peretii. Uneori e necesara camasa de forta si transportul la Spitalul de Psihiatrie.

Ni s-a povestit ca o fata de vreo 15 ani a fost dusa in toiul noptii la Spital cu un taxi. Soferul i-a pus fetitei, aflata intr-o stare de agitatie extrema, centura de siguranta. Dupa mai multe smucituri, in trafic, in plina intersectie, fata a rupt centura! Am auzit astfel de intamplari pana ne-am facut mici de tot.

Ii priveam pe pustii ce se agatau de picioarele noastre, ce baiguiau lucruri doar de ei stiute si eram neputinciosi.

Din spusele educatorilor, retinem ca de la aducerea lor in Baia Mare, copiii au facut progrese. ”Cand au venit, nici nu puteai sa-i mangai. Se acopereau tot timpul si stateau crispati intr-un colt. Multi se ascundeau dupa cearceaf si nu ieseau de acolo toata ziua. Nu mai vorbim sa stie ce e aceea o farfurie sau un dus cald.

Cu timpul, unii au invatat sa pronunte cateva cuvinte si sa manance la masa”, povesteste o educatoare. Progresele se datoreaza muncii personalului din aceste case, dar e prea putin fata de ce se spunea si se credea ca s-a realizat cu un “munte de bani”.

La iesirea din casa de pe Bujorului, o gramada mare de gunoi zace in apropierea portii. Cei de la Drusal nu au vrut sa duca gunoiul deoarece erau si cativa saci cu resturi de la renovarea ce a avut loc in casa (moloz). Dar pe cine intereseaza?

Ei ai cui sunt?

La casa de pe Oltului sunt internati copiii cu handicap locomotor. De departe, aici este cel mai greu. Pe langa problemele psihice, copiii au membre lipsa, picioare intoarse din genunchi, nu se pot deplasa. Au maini subtiri, picioare de grosimea unui brat de copil de trei-patru ani.

Pe un pat zace o fata de 19 ani cu hidrocefalie (capul se mareste constant). Ar fi trebuit sa fie operata, dar primeste tratament cu… Fenobarbital! Alt medicament nu au. Baieti de diverse varste stau intinsi pe mocheta. Desi sunt schimbati, se uda repede. Impresionanta a fost imaginea unui baiat de vreo 10-12 ani. Inert, aproape tot corpul sau era acoperit de muste. Parea un cadavru.

Cele doua educatoare-infirmiere-bucatarese-asistente (ca sunt de toate!) fac fata cu greu multelor probleme. De fapt, nu prea fac fata, pentru ca este imposibil ca doi oameni sa le asigure acestor 12 copii o ingrijire corespunzatoare!

Cu toate astea, voiau sa lase impresia ca se descurca. Nu s-au plans, nu au reclamat… Am plecat fara sa mai spunem nimic, cu punga noastra de bomboane cu tot. Ce s-ar fi putut spune? La ultima din casele vizitate, dupa mai multe minute de stat in fata usii inchise a iesit cel ce parea a fi educatorul. Ne-a facut semn ca cei 12 copii sunt in program de somn.

La intrare, pantofii erau aliniati ca in armata. In bucatarie, totul era luna. Nu am putut vorbi deoarece copii dormeau. Asa spunea educatorul, in timp ce in spatele lui, la usa, se iteau capete de copii curiosi. Nu am spus nimic, am plecat convinsi ca telefonul fara fir a functionat. Vizita noastra fusese anuntata.

Nu au mancare!

Am incercat sa ne sintetizam constatarile. In fiecare casa sunt doar 2 lucratori ce sunt pe rand ingrijitor, asistent, educator, spalatoreasa, bucatar, paznic si ce mai trebuie. In timp ce la DPC, personalul (fel si fel de duduite, multe figurand pe stat de plata la case de tip familial!) se incurca pe culoarele institutiei. Suntem convinsi ca multe persoane de acolo „freaca menta”.

Copiii din cele cinci case nu au mancare!!! In ziua in care am fost noi acolo, desi cei mai multi dintre cei 60 de copii au hepatita, mancarea din frigider s-a rezumat la: cas, unt si lapte. Una dintre ingrijitoare a fost la piata si din banii personali a cumparat fasole verde pentru a le face o supa (nu spunem unde, ca directorul Botis e razbunator)!

Revoltator este faptul ca pentru acesti copii bolnavi, cu handicap sever, nu se asigura mancarea adecvata, regimul alimentar necesar, diferit de cel al celorlalti copii din sistem. „Mai vine din cand in cand Darabus si mai aduce cate ceva. Nu sunt bani!”, a fost explicatia primita.

Tot la capitolul „tampenii”, Coriolan Dragomir, nutritionistul DPC (medic veterinar la baza), cel care a intocmit un retetar pentru toate casele de tip familial, trimite la casele cu copii de la Sighet, conserve de carne de porc - in conditiile in care majoritatea au hepatita, epilepsie si alte boli ce necesita regim.

Medicamentele copiilor se rezuma la cateva sedative, asistentii medicali au program numai pe dimineata (in fapt, sunt asistenti tineri, cu practica la Spitalul Judetean, fara vreo pregatire specifica). De asta cine raspunde?

Aberatia lui Botis

Cei 60 de copii cu nevoi speciale nu au un medic de specialitate! Exista doar medicii de familie la care sunt “abonati” copiii din cele cinci case. Printr-o decizie aberanta a conducerii DPC, acesti medici, care aveau cabinet in apropierea caselor au fost schimbati.

Peste noapte, asistentii din cele cinci case s–au trezit ca copiii sunt arondati la medici de familie din Suciu de Sus si din Satulung! Cum poate medicul din comuna aflata la 17 km de Baia Mare sa vina noaptea la o urgenta? Si in acestea case, urgentele sunt frecvente.

Capitolul “Fapte dezarmante” e completat de lipsa cartilor de munca a personalului din cele cinci case! Acestia nu au nici un fel de spor, desi munca este deosebit de complexa, chiar periculoasa (bine ca au cei de la birourile DPC bani pentru premii, sporuri etc.). Personalul nu are la dispozitie nici o masina, telefoanele sunt „taiate”, deoarece DPC are datorii.

Cum e chemata ambulanta, numai Dumnezeu stie. Domnule Botis, stiti ca angajatii din cele cinci case aduc de acasa chiloti, haine, mancare pentru copiii pe care ii ingrijesc?

In urma acestei vizite am constatat ca toti cei care discuta si decid soarta copiilor aflati la DPC (chiar si cei din administratia judetului!), nici nu au vizitat aceste case.

Domnule prefect, Ioan Buda, domnule presedinte al CJ, Marinel Kovacs, domnilor consilieri judeteni, domnule Botis, domnule Darabus, domnilor fosti sefi ai administratiei judetului, faceti-va un pic de timp si vizitati casele de tip familial unde sunt internati copiii de la Sighet si rezolvati situatia grava de acolo.

Dincolo de disputele politice, aveti datoria sa o faceti! Altfel veti ramane vinovati!

Oricum, GAZETA va intreprinde demersurile necesare la toate organizatiile nationale si internationale pentru remedierea acestei situatii tragice!

Vom reveni.

Dezastru confirmat de specialisti

„Dintre copiii de la Sighet sunt cateva cazuri care vin frecvent la Spitalul de psihiatrie, adusi cu salvarea (agitatie psihomotorie mare, tulburari de tipul oligofreniei instalate si altele. Au fost si probleme grave, intr-adevar. Colegii mei au fost revoltati cum si cine si-a permis sa-i scoata pe acesti copii intr-un mod aleatoriu din sistemul de protectie medicala de la Sighet.

Sunt mai multe cazuri grave, care nu pot fi tratate decat acolo. Probabil, in Baia Mare sunt conditii mai bune, dar ar trebui sa existe un medic sau mai multi medici angajati in permanenta si un sistem de tip Clinica unde sa fie tratati!” - Iuliu Cordea, medic la Spitalul de psihiatrie Baia Mare.

„Mi se pare foarte grav ca acesti copii nu au niste dosare medicale in care sa fie evaluata starea lor, neurologica, psihiatrica si psihologica, cat este componenta afectiva si lipsa de afectiune, cat se poate recupera. Acesti copii nu beneficiaza de o asistenta medicala si de recuperare de specialitate. I-am vazut, sunt copii abandonati total! La varsta de 18-19 ani arata ca la 11-12 ani.

Am vazut multe la viata mea, cand i-am vazut pe acesti copii am fost foarte impresionat. Trebuie luate masuri serioase. La nivel decizional, trebuie constituita o comisie medicala, Spitalul Judetean sta la dispozitie cu expertiza de specialitate pentru a li se face un bilant medical. Probabil, multi trebuie indrumati spre institute de specialitate.

Ar trebui sa plece ideea de la DPC sau de la dumneavoastra, de pilda. Situatia este grava. Spitalul Judetean, dezinteresat, va da tot sprijinul, dar sa-l ceara cineva! Acolo sunt focare de infectie si pentru copii, si pentru personal. Este nevoie de un dietetician si multe… Au nevoie de asistenti medicali profesionisti!” - Sabin Nemes-Bota, directorul adjunct al Spitalului Judetean.

Delirul cinic al lui Botis

„Nu e corecta ideea cu 15 km distanta cu medicul de familie. Am apelat la medici de familie, dar nu le puteam cere nici o aspirina. Dar, oare, vorba lui Kant, acea lege morala, ne permite sa dam din umeri? Sau la noi totul se bazeaza pe relatii personale? Ori legea spune foarte clar ca acesti copii au dreptul la medicamente gratuite.

Daca in ultima vreme am preferat anumiti medici de familie este pentru ca unul dintre ei a reusit sa aduca medicamente in valoare de 100.000 euro. In alte parti, cum ar fi Tiblesului, medicul de familie nu a trecut de peste un an. Stiti cum e barfa, lucreaza, dar pe planul celalalt.

Medicul poate sa intervina oricand este nevoie, trebuie sa primeasca doar un telefon (platiti-l intai, domnule Botis!, n. red.) indiferent ca este miezul noptii sau zilei. Pe de alta parte, datoriile primariilor catre Directie sunt foarte mari, 15 miliarde. Probabil ca sunt, asa cum spuneti, un poet tampit, dar mai puneti si voi mana pe o carte si chiar Parcalab.

Si mai cititi seria mea de 14 articole referitoare la scris. Eu degeaba va spun ce se face, caci cu toata argintarea timpanica de care dati dovada, nu ati suporta numarul de boli pe care ne chinuim sa le gestionam. Mergem prin piata cu borderoul… Sunteti pitogoiul care canta vulturului. Personalul face fata cu mare greu numarului crescut de copii.

Dar pentru unii acesta e Canaanul de pe pamant. Vorbesc incalcit, stiu. In Cypru veti planta cate un maslin pentru iertarea pacatelor. Poate ma injurati, dar eu sunt prietenul vostru. Pentru transportul copiilor la spital, in situatii de criza apelam la bunavointa colegilor care au mobil si care ma anunta. Chiar in toiul noptii daca e cazul.

Aveti obligatia divinitatii de a face ceva pentru copiii astia, pentru ca o sa ne intalnim la geana vazduhului. Vedeti, nu rezista pixul sa treaca atata pozitivitate cata va spun acum, iar sefii vostri nu ar rezista si ar da in hepatita psihica. Cu lacrima nu e de glumit, domnilor!” – Augustin Botis, directorul DPC Maramures

Pana si Darabus…

„In SUA si Occident se apeleaza tot la medicii de familie, nu este nevoie de un medic in fiecare casa. Vine medicul numai in situatii de criza. Nu e cazul sa stea acolo 24 din 24. Partea cu alimentatia nu e treaba HHC. Dar noi ne ingrijim si am dat 120 de milioane lei pentru hrana, ca la ora asta Consiliul Judetean nu mai da nimic, iar Directia nu are bani.

Ce se intampla in Maramures, nu mi se pare normal. La partea de personal, e clar, acesta este insuficient. Noi am spus-o in repetate randuri, dar consilierii judeteni nici nu au vrut sa auda de marirea numarului de oameni in case. De masina nu se pune problema, DPC are desule , chiar si noi le-am dat 3 microbuze.” – Stefan Darabus, directorul HHC Romania