“Am primit o scrisoare de multumire semnata de domnul Steven Spielberg cu ocazia terminarii filmului, in care imi multumeste si imi doreste pe mai departe putere si sanatate. Imi multumeste pentru curaj…

Si sa fiu sincera, mi-am adunat ultimele puteri ca sa rezist doua ore la acest film documentar si la intrebari. Idea era ca generatia aceasta disparea, vor ramane foarte putine cunostine generatiilor viitoare…

Ceea ce s-a intamplat… una ca sa documenteze adevarul, tristul adevar, a doua ca tineretul, multi habar nu au ce s-a intamplat. Si imi multumeste printre altele ca, datorita puterii ce am acumulat si bunavointei mele, va ramane posteritatii aceasta documentare.

Relatarea mea este considerata fara ura, fara ganduri ascunse, pentru a ierta…”

Erika Weisskopf este romanca dar se mandreste cu originea sa evreiasca. Cand a inceput al II-lea Razboi Mondial, Erika Weisskopf locuia in Orsova, impreuna cu parintii si surorile ei. Viata ei, ca de altfel si viata intregii comunitati evreiesti a fost tulburata de sosirea trupelor germane in oras.

Casa in care locuia, cea mai mare din Orsova, a fost desemnata drept resedinta pentru comandantii militari si apoi transformata in garnizoana. Din tot ce avea in vechea casa, femeii i-au mai ramas doar doua fotografii:

“Casa parinteasca… Aceasta casa a fost construita de bunica mea dupa primul razboi mondial… era o casa mare, unde era restaurant, pravalie, cu salon de dans de 16 metri lung si 14 metri lat, casa avea cu cele 4 camere de la etaj, cu coridoare cu tot, 22 de incaperi … Era cea mai mare casa din Orsova.

Dupa moartea bunicii au preluat parintii pravalia, si cu venirea legionarilor au lichidat tot ce aveau.”

Razboiul a scos ce a fost mai rau in orsoveni. Putini erau cei care, atunci cand vedeau pe strada un evreu, indrazneau sa il salute, inclinand usor capul. Foarte multi erau insa cei care ii batjocoreau si umileau. Femeia povesteste cum un copil evreu a fost luat de jandarmi si batut cu batele pentru ca indraznise sa isi cumpere un mar.

“Evreilor nu li se dadeau cartele pentru alimente. Pentru evrei era stabilit un anume orar pentru a face cumparaturi din piata. Un bun prieten al meu a strans o saptamana bani ca sa cumpere mere. A venit apoi ziua in care a avut destui banuti sa cumpere un mar. A mers in piata, dar a uitat de orar. A cumparat marul si a inceput sa manance. In clipa aceea, un vanzator a alertat jandarmii.

Au luat copilul si l-au dus de acolo…”

Desi marcata de suferinta semenilor ei, Erika Weisskopf spune ca familia ei a supravietuit cu ajutorul dat de acei romani care au inteles ce insemna razboiul.

“Datorita oamenilor de suflet, intelectualilor din Orsova, ofiterilor care cunosteau familia mea, si noi suntem de sute de ani pe meleagurile astea,precum si oamenilor cu sentimente nobile, reusisem sa trecem peste necazuri. Toata persecutia si tot ce am suferit … Plus de asta tata era bijutier si ceasornicar.

In acele timpuri, evreii nu aveau voie sa isi exercite nici o profesiune, ori tata isi pusese masa in dormitor si a reparat ceasuri, bijuterii si tot ce ii aduceau. Cu multa precautie, si sub diverse motive, eram vizitati in camaruta repartizata familiei mele, chiar in dosul casei batranesti. Oamenii aduceau tatei diverse lucruri care necesitau multa indemanare pentru a fi reparate.

De multe ori, chiar daca nu primea multi bani pe reparatii, tata era bucuros ca oamenii ii treceau pragul.”

Nici un membru al familiei nu statea degeaba in acele zile:

“in timpul razboiului nu se gasea ata, iar femeile de la tara nu aveau cu ce sa isi coase costumele pentru Sarbatorile de Paste. Si veneau de la 25 de km de pe langa Severin, si atunci matusa mea punea pictura pe aceste stofe si materiale. Lucram pana cadeam rupte si nu ne mai simteam degetele”.

Erika Weisskopt nu si-a uitat nicidata originile. In fiecare primavara se intoarce in Romania, locuind in casuta pe care statul roman i-a inapoiat-o dupa lungi targuieli si procese. In fiecare toamna se intoarce insa la unicul sau fiu, care acum locuieste in Germania.